Face to face cu facebook-ul sau copilă fiind, ca Buddha mă concentram

Mi s-a spus nu demult la stația de tramvai, după ce mă făcusem un țurțure vânăt: lasă vântul să te bată în față, lasă frigul să-ți pătrundă în oase, nu te gândi la frig, fii aici, prezentă, mai ales nu te gândi la căldura care te-așteaptă acasă. Parcă mi s-ar fi deschis în minte un bușon pentru asociații cu vorbele astea. A accepta frigul, așa cum acceptăm căldura. A nu fugi de și după nimic. A fi aici și acum. A primi frustrarea, a o lăsa să se umfle ca un balon de săpun, până se sparge singură. Terapia japoneză Morita își învață clienții să-și accepte emoțiile negative, să nu încerce să și le sublimeze forțat, până nu au atins un anumit grad de intensitate pe scara Richter. Sunt „încarcerați” într-o cameră zen timp de câteva zile, li se aduce mâncare la ore fixe, fără să li se vorbească. De obicei, vin aici oameni care suferă de neuroze. După ce s-au bălăcit bine, bine în angoase, singurătate, sentimente de abandon și disperare, după ce tortura și-a atins maximul, vine plictisul și pe urmă cheful de viață. Li se permite să facă mici munci manuale, să iasă în grădină și să țină jurnal, comentat regulat de către terapeut. În a treia fază se angajează în munci tot mai responsabile. În ultima etapă, li se permite contactul cu ceilalți pacienți (fără a pomeni însă de problemele personale) și ieșirile în week-end. În acest punct, pacienții (nu le pot spune altfel în acest context, cu toate că „pacienți” suntem cu toții, cel puțin de câteva ori în viața noastră; cu prezentul pomelnic al ICD-ului* te întrebi dacă mai există normalitate) ar fi trebuit să învețe a-și accepta emoțiile, a învăța să trăiască cu ele, fără a se lăsa afectați de ele în activitatea zilnică (doar de japonezi e vorba!) De exemplu, dacă un om suferă de singurătate, trebuie să spună în fiecare dimineață: „Bună ziua, singurătate! cum îți merge astăzi? vino de mi te așază pe genunchi, voi avea grijă de tine”. Amicul meu înțelept mă sfătuise deci să-mi „salut frigul care mi se așezase pe genunchi” și nu numai.

De multe ori ni se întâmplă să intrăm într-un restaurant și să regretăm în ultima clipă, după ce i-am trecut deja pragul, că n-am intrat în altul sau că nu suntem în altă parte cu alte persoane. Fugim mai tot timpul de timpul prezent. Deschid o carte și nu pot ucide broscoiul din colțul obscur al minții, care-mi orăcăiește regulat că aș citi mai degrabă altceva. Sunt fizic la cursuri, dar mintea plimbă ursul de partea cealaltă a ferestrei. Alături de o prietenă, mă gândesc ce face în momentul acesta altă prietenă, și hai să-i trimit chiar în prezența lui x. un mesaj. Alături de y., îmi doresc să fiu în pat și să citesc, orice. Citind în pat, îmi amintesc că n-am dat pe facebook de vreo trei zile. Și hai pe facebook, unde bag pe hardul memoriei mele de lucru informații care mă privesc foarte puțin, ba chiar mă disconcentrează și-mi ajung câteva duzine de minute pe fb, rătăcind ca într-un bazar oriental căruia nu-i mai dai de capăt, ca să mă diluez și să uit de ce m-am apucat să fac în ziua ceea. Când zic „diluez”, am în vedere acea uitare de sine, insistența cu care oamenii străini (e puțin credibilă prietenia adevărată cu 100 de inși, pe care îi bagi pe listă așa cum ai cumpăra produse en-gros) îți bagă pe retină viețile lor, te obligă să te arunci în balta lor sentimentală ca să se simtă cu toții mai puțin nefericiți, sau mai puțini singuri cu victoriile, mari, mici. Prea puțină informație care să mă intereseze cu adevărat pe facebook și tot mai multă falsă afecțiune, intimitate urlată. Mă sperie agresivitatea cu care oamenii îmi cer să fac parte din viețile lor și ușurința cu care accept. Ajung și eu să postez pe perete mai puține link-uri utile/interesante și mai multe deșeuri lamentabile, să mă fac paranoică, să urmăresc ahtiată reacțiile celor care trebuiau în mod obligatoriu să muște din mesajul meu. Am ajuns să fiu dependentă de confirmarea celorlalți a gusturilor proprii, a propriilor emoții. Mă las treptat invadată de alte vieți, de alte scopuri, de alte paradigme, și nu-mi dau seama unde sfârșesc eu și unde încep „ceilalți” în mine. A fi „multifrenică” poate e mai grav decât a fi schizofrenică. Și a avea un „self saturat” e mai rău decât a avea un self golit. Mă năucește diferența dintre lejeritatea cu care oamenii își scot la licitație intimitatea pe fb și răceala lor pe stradă, când îi întâlnești în carne și oase. Ne ascultăm aiurea prietenii când aceștia ne cer un sfat, iar pe fb arătăm un interes și un atașament exagerat. Cum ajungem atât de dependenți de opiumul ăsta, de micile (dar nu inofensive!) replici lăsate pe peretele nostru de falșii prieteni, de semnele lor de viață de-acolo? Să fie oare, paradoxal, lipsa intimității, a unor relații autentice, profunde (deci intime) cu niște oameni? Neglijăm oamenii vii din jurul nostru, puținii prieteni pe care-i avem, lăsându-i singuri cu necazurile lor (căci prietenii au devenit niște mâini pe care le strângem, dar nu le ajutăm când au nevoie) și ne dăruim modestul nostru umanism lumii virtuale, facebookului. Acolo găsim mereu umeri pe care să plângem, mai mult sau mai puțin dornici să ne primească, și amortizatoare pe care să picăm moale de pe olimpul nostru. E ca și cum ograda vecinului s-ar fi mutat direct pe masa mea de lucru; ba îmi deschide și ușa veceului să văd cât de gânditor stă el pe budă. N-am unde mă ascunde de vecinii mei (care pot fi la câteva mii km distanță). Dincolo de fereastră sunt alte ferestre. Mi-am spart contul pe fb, dar cu asta n-am rezolvat dependența. De la fb faci ori bulimie, ori anorexie. Și dacă generalizez, prin asta cred, se explică „insulele de asceți” din mijlocul societății de consum (îmi vine acum în minte povestea adevărată a lui Christopher McCandless din Into the Wild, tânărul inteligent care și-a aruncat la pubelă diploma de licență, familia, prietenii, „society”-ul într-un cuvânt și a luat drumul Alaskăi, trăind doi ani într-o singurătate și o libertate demnă de Robinson Crusoe...; sau de ce să mă duc așa departe – Salinger, stins acum, pe 27 ianuarie, marele adolescent retras din jungla societății în jungla singurătății, scriitorul unei singure cărți, dar ce cărți!... ) A fost ca lăsatul secului, am revenit în matcă, mi-am spălat creierii de spălarea de creieri, dar e ușor a renunța la ceva când l-ai nimicit, când îl știi dispărut. Așa că am revenit (facebookul are grijă să prevadă această revenire și să te ingurgiteze patern înapoi, fără să fi dispărut de pe serverul lui) și nu mai fac din el o banană interzisă, supraestimându-i valoarea. Chiar asta îl fac, o banană din care mușc doar rareori, și bag în mine numai segmentele mai proaspete, mai cărnoase. Pe fb am prieteni edituri, scriitori, viitori scriitori, poeți, actori, jurnaliști, psihologi, cântăreți. Îl am pe Barack Obama. Vreo 7 mln îl au. Și vreo 200 mln aveau fb în aprilie 2009. Cam jumătate de UE mânca banane.

În copilărie știam să fiu leneșă, știam să mă abandonez libertății de a nu face nimic și de a nu mă simți vinovată. Știam să mă concentrez asupra unui singur lucru. Cred că am atins de multe ori „samadhi”, un grad mare de concentrare, la care ajung yoginii sau practicanții zazenului. Priveam, de exemplu, lampa de pe masă până uitam de mine, până o vedeam ca pe ceva independent, teribil de… reală, de prezentă, înghițea toată camera, pe când eu puteam să nu mai fiu în clipa următoare, prin simplul fapt că nu mă mai conștientizam, pe când ea, lampa, nu putea să se uite pe sine, era mereu acolo, umplând un spațiu, un nume, lampa. Știam să privesc păsările. J’ai appris très tard à aimer les oiseaux, scria Prévert într-un poem. Nu eram panicată de toate câte se învârteau în jurul meu. Alegeam un lucru și înfundam în el mâna până la umăr, ca-ntr-un sac de făină, simțind răcoarea savuroasă a atingerii. Nu eram un iepure care vrea să prindă alți doi iepuri, să pregătești o lucrare și să asculți muzică, să vezi un film și să scrii pe mess, să mănânci și să tragi cu ochiul în carte. Nu-mi place explicația că uite, crește viteza la toate, trebuie să te adaptezi și tu la Formula 1. Suntem mereu în altă parte, deșirați între două sau mai multe treburi, și nu vedem minunile care trec pe alături, lăsăm clipele importante să curgă gârlă pe lângă noi. Cred că fenomenul acesta, multi-tasking, e în fapt incapacitatea noastră de a ne concentra pe deplin asupra unui singur lucru, fie și asupra odihnei. Rămânem astfel la membrana lucrurilor, nu avem timp, nici energie să intrăm mai adânc. Invadați de lucruri, gustăm la repezeală din toate, fără a rămâne cu o aromă specială pe papilele gustative. Nu mai știu cum e la gust ciocolata, merele, pentru că le mănânc zilnic în absența mea. Toată vara aștept iarna și iarna vara. Mi-ar trebui niște lanțuri cu care să mă leg de prezent și să trăiesc doar clipa asta, când scriu, de exemplu, și să nu vânez gânduri, pe care ar trebui să le prind tocmai mâine.

Închei cu istorioara asta: un profesor renumit era așteptat la o universitate, ca să împartă înțelepciunea sa studenților, și după vreo două ore de întârziere, când sala se golise binișor, apare și profesorul, beat turtă. Aproape toți studenții pleacă scandalizați, în afară de câțiva. Și aceștia, care au avut răbdare și au crezut în înțelepciunea profesorului, au avut parte de cea mai bună lecție auzită vreodată, pentru că proful cela se prefăcuse beat, ca să strângă și mai mult cercul celor care merită să asculte…

_____________

*International Statistical Classification of Diseases and Related Health Problems (ICD)

1