Antalya, my love…

Logodnică eternă

„În Orient, nu e nevoie să te străduieşti prea mult pentru a avea ce-ţi doreşti. Cu un pic de răbdare vei avea totul până la urmă”. Aceste câteva cuvinte semnate de scriitorul turc Ahmet Hamdi Tanpinar (1901-1962) rezumă perfect esenţa gândirii turceşti. Candidată din 1963, de când Europa exista într-o firavă Comunitate Economică Europeană, Turcia trebuie să explice sistematic celor 72 de milioane de locuitori ai săi de ce uşile vechii Europe nu se mai deschid odată.

Jurnalişti europeni invitaţi recent în Turcia la un colocviu despre turism şi mediu înconjurător au sosit cu mai multe idei preconcepute – este o ţară închisă, chiar periculoasă, prea tradiţionalistă – şi au descoperit că Turcia nu are nevoie să intre în Europa, căci Europa este deja prezentă aici: în obiceiuri, pe străzi, în multilingvismul locuitorilor, în ruinele vechi de 2 000 de ani – Perge, Aspendos, Side – care poartă în ele mai multă istorie europeană decât ar putea lăsa să se creadă salamandrele şi caprele care se plimbă liniştite. Europa e prezentă în uşurinţa cu care şoferii de autobuz acceptă moneda euro şi dau restul în livre turceşti, o monedă aproape la fel de puternică precum euro. Sau în preocuparea reală pentru prezervarea mediului înconjurător.

De ce rămâne atunci Turcia o pretendentă eternă la o căsătorie mereu amânată? UE caută oare prea mult defectele acestei logodnice? Turcia face prea multe mofturi?... Vina aparţine amândurora. Căci dacă UE nu are nici o jenă în a-şi ţine uşa închisă, nici turcii nu îşi doresc un partener prea pretenţios: „Dacă Europa ne-ar zice acum că putem intra, nu sunt foarte sigur că am accepta”, afirmă un tânăr ziarist turc. Această afirmaţie explică lipsa steagurilor europene, în timp ce ele sunt omniprezente în Moldova, ţară care bate şi ea la poarta UE, dar fără a avea un statut de candidată.

Potrivit unui sondaj recent, doar 40% dintre turci mai doresc să intre în UE, faţă de 60% cu trei ani în urmă. Iar majoritatea tinerilor cu diplome obţinute în ţară crede că UE nu ar aduce decât relele Occidentului capitalist: moravuri uşoare, alcool, o anume superficialitate a fiinţei. Ca şi cum ne-am da seama că, iubind o persoană care se cramponează prea mult de defectele celuilalt, ajungem să vedem că cerul este albastru şi în alte părţi. Exceptând poate situaţia în care unul din cei doi decide, într-un fel sau în altul, să spună adevărul pe şleau.

O poveste din Antalya

A fost odată ca niciodată, la depărtare de o viaţă, o ţară în care timpul trecea foarte încet. Oamenii îşi permiteau să venereze soarele, să-şi petreacă o mare parte din viaţă ascultând vântul, Marea Mediterană, liniştea, jucând şah şi apreciind fiecare apus de soare ca fiind, poate, ultimul. O ţară în care palmierii sunt regi autoritari, în care ruinele cetăţilor hitite, greci, romane, vechi de 2 000 de ani, povestesc legende în care cei care speră şi au răbdare cu ei înşişi câştigă până la urmă. O ţară, cea a cântecelor regretatului Kazim Koyuncu, în care fiecare dimineaţă este asemeni locuitorilor acestei regiuni: calmă, binevoitoare, surâzătoare.

În caz că vă întrebaţi, cu un surâs sceptic în colţul buzelor, dacă această ţară, în care tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte par posibile, există cu adevărat, răspunsul este la 2 500 de kilometri de Paris: Antalya, pământ turcesc, euro-asiatic (să nu cumva să faceţi greşeala de a-i numi pe acei oameni asiatici. V-ar răspunde vexaţi că un tărâm care este leagănul întregii civilizaţii europene nu poate fi asiatic...!), la distanţă de câteva ore de avion de Paris, şi la o oră de Chişinău.

Orice călătorie este, până la urmă, un act profund de curaj. Abandon de sine-însuşi, evaziune spre acel ceva care se află dincolo de imposibilul sport cotidian: métro-boulot-dodo (metrou-muncă-somn), cum spun francezii. Închisă efectiv în ideile preconcepute ale multor români, care refuză să meargă în Turcia pentru simplul fapt că otomanii au fost cei care, cândva, au atacat, colonizat, supus şi condus poporul român, de la Istanbul, am primit, cu o anumită reţinere, invitaţia colegilor de la „Turcev” (Asociaţia ziariştilor turci specializaţi în turism şi mediu înconjurător), de a participa la Simpozionul Internaţional al ziariştilor din acest domeniu.

Am văzut întotdeauna Turcia ca pe o ţară a insecurităţii, a pericolului, a balcanismului cronic şi a corupţiei endemice. O ţară în care fiecare pas poate reprezenta o aventură. Realitatea, la coborârea din avion, în Antalya, a fost cu totul alta. Şi îmi fac o mea culpa din faptul că ceea ce am văzut ţine efectiv doar de regiunea Antalya. O regiune aflată aproape de Marea Mediterană, dar care, sincer, nu are nimic de invidiat Greciei, Maltei, Spaniei, Portugaliei şi Franţei, dacă doriţi. Turistul lambda, dornic de linişte, calm, relaxare, este la fel de acasă la Nice sau în Antalya. Antalyoţii sunt, datorită şi întâmplării fericite de a trăi în capitala turcă a turismului, poligloţi. Străzile din vechiul Kaleici (oraşul vechi care domină portul, mărginit la un capăt de poarta lui Hadrian, la celălalt de Muzeul de Arheologie) te primesc cu un mozaic de culori şi de mirosuri de condimente rare (datorită magazinelor care se află la parterul caselor din lemn), dar nici locuitorii din Kaleici nu se lasă mai prejos.

Misterioase cafele şi legende  turceşti

Îţi vorbesc în franceză, engleză, germană, şi împărtăşesc cu tine cuvinte turceşti de uz larg: Gülegüle (pleacă fericit), Tamam (Da). Un român, în plus, nu ar fi niciodată pierdut în Turcia. Această fabuloasă maşinărie care este multilingvismul şi-a pus amprenta pe limbile popoarelor, într-un fel care nu poate decât să provoace stupoare şi încântare. „Haide”, „portocale”, „duş”, „coafor”... am pronunţat câteva cuvinte turceşti. În fine, dar nu în ultimul rând, europeanul blazat de orice ar putea vedea în Occident, în acele vacanţe care de multe ori seamănă cu deja văzutul, are o şansă să descopere într-adevăr micile unicităţi ale unui microclimat. Vânzătorii de îngheţată aruncă kilogramele de îngheţată în aer, pentru a o împrospăta, într-un ritual numai de ei ştiut, pe străduţele întortocheate din Kaleici nu ţi se oferă bere, pentru a te răcori, ci suc proaspăt de rodii şi grepfrut, băutura naţională este un iaurt foarte proaspăt, iar din cafeaua turcească, neagră, profundă, răzbat mirosuri şi mistere ale unei arte divinatorii venite de dincolo de timp şi înţeleasă doar de turci.

Viaţa din Antalya nu este ritmată doar de cântecele muezinilor şi de minaretele de toate culorile, de călătorii din autobuze care se străduiesc toţi, în acelaşi timp şi în mai multe limbi, să convingă şoferul să te ducă acolo unde te îndrepţi, chiar dacă traiectoria şi bunul simţ i-ar interzice acest lucru; nici măcar de gustul divin al adevăratei baclava; de plăcerea de a negocia pe stradă totul (plimbarea cu vaporul, ochiul albastru atoateştiutor, programul vizitei sau apartenenţa la Uniunea Europeană); ci, mai ales de faptul că Anatolia este punctul de plecare spre legende, spre oraşul greco-roman de la Perge, spre teatrul roman de la Aspendos, spre plajele binecuvântate de resturile unui atât de somptuos templu al lui Apolo, în Side. „Să vezi Parisul şi să mori” devine uşor „să vezi Aspendos şi să mori”.

Se spune că regele din Aspendos a decis cândva să acorde mâna fiicei lui aceluia care va face cel mai mare bine oraşului său. Unul dintre pretendenţi a construit un sistem fantastic de canalizare (ale cărui urme se mai văd şi astăzi, şi care a fost admirat la vremea lui de Alexandru cel Mare). Celălalt a construit un teatru, cu o acustică perfectă, care putea adăposti 15 000 de spectatori, ornat cu cele mai fastuoase divinităţi: Apolo, Hermes, Artemis. Decizia nu a aparţinut unei fiinţe umane, adică regelui, ci unui suspin: plimbându-se prin spatele scenei, regele a auzit o şoaptă, „aş vrea din tot sufletul ca fata regelui să fie a mea”. Şi aşa prinţesa a revenit arhitectului. Iar astăzi se spune că dorinţele şoptite în teatrul din Aspendos se împlinesc...

Turcia, viitorul tigru european?

„Turcia va fi viitorul tigru european”, ne asigură colegii ziarişti de la agenţia spaniolă EFE şi de la Wall Street Journal. „Europa face încă o dată o greşeală monumentală ţinând-o la porţile ei!”. Dacă scopul colegilor turci era să ne facă să credem că Turcia este în Europa, atunci acesta a fost atins. Mesajul a fost clar: în timp ce majoritatea ţărilor lumii înregistrează scăderi ale numărului turiştilor, Turcia face surfing pe un val ascendent. Cu multitudinea sa de parcuri naţionale (41), cea mai importantă densitate de hoteluri de cinci stele din lume (170 doar în Antalya), cu puternica ei creştere în domeniul turismului (dacă în 1980 Turcia primea un milion de vizitatori străini, în 2008 a contabilizat nu mai puţin de 27 de milioane, potrivit cifrelor oferite de World Tourism Organisation), cu situaţia sa geografică extrem de favorabilă – un sfert din populaţia mondială, din ţările lumii, ajunge în Turcia în mai puţin de patru ore cu avionul – sau până la urmă cu tripla sa ofertă turistică all-inclusive (turism medical, al mediului înconjurător şi clasic), Turcia îşi merită cu prisosinţă cel de al 7-lea loc în topul destinaţiilor turistice mondiale. Unde este miracolul? Într-o politică de marketing destul de simplă: „Războiul din Golf provocase un val de articole proaste în presa internaţională. Am decis să invităm aici jurnalişti din toată lumea, şi să le cerem un singur lucru. Să scrie ce vor dar nu înainte de a testa şi de a vedea cu proprii ochi realitatea”.

Astăzi, 40% din veniturile turismului turc le furnizează Antalya. Microregiune cu un microclimat specific, cel care o face unică în lume (dimineaţa turiştii pot schia pe pistele muntelui Taurus, la 30 de km de centrul oraşului, iar după-amiaza, în februarie, se îmbăiază în apele Mediteranei), Antalya a fost premiată de mai multe ori cu „Mărul de aur” – Oscar decernat de Federaţia mondială a jurnaliştilor de turism. Milionul de oameni care o populează găsesc logic ca apa curentă să fie încălzită graţie panourilor solare aflate pe acoperişul clădirilor, şi ca antenele parabolice să nu atârne de fiecare balcon, ci să fie poziţionate pe o unică platformă mobilă. Simple lecţii de viaţă pe care noi, în Occident, am uitat să le aplicăm. Ceea ce Antalya ne mai învaţă, foarte repede, este o anume artă de a vedea şi de a trăi lucrurile, cu mult mai calm, mai înţelept. Arta de a-ţi permite timpul să savurezi o adevărată cafea turcească (cea care echivalează, după cum spun ei, cu 40 de ani de prietenie), să admiri un apus de soare. Sau să reflectezi, de exemplu, la oportunitatea de a intra sau nu în Europa.

1