Muza şi trenul

Mă tot frământ de ceva timp cum să încep această ...(chiar că nu ştiu cum să-i spun) poate istorisire? Era cât pe ce să nimeresc în lista autorilor (exigenţi!) – vorba lui M. V. Ciobanu (un critic bun, foarte bun!) – care nu şi-au scris textul, din cauza că n-au găsit fraza de început, domnule! Sunt conştientă de „nedreptatea” ce aş fi făcut-o cititorului, de aceea trec direct la subiect.

Am constatat cu stupoare că Muza, pe care o aştept de-atâta amar de vreme şi tot întârzie să mă viziteze, se plimba, ca o zăludă, fără nici o grijă, într-un tren (RER C) ce leagă Parisul cu suburbia Villier sur Marne.

A rămas acolo de ceva vreme de capul ei să-şi facă mendrele, fără să-mi dea nici cel mai mic semn de atenţie, după ce un timp tot călătorisem împreună pe acest traseu, lăsându-mă să mă bucur de societatea ei agreabilă. Dar venise o vreme să mă potolesc şi eu, să mai tai din distanţe, să fiu mai economicoasă cu timpul ce mi-a mai rămas, să mă fac mai comodă, să mă iau mai în serios, în definitiv – nu? – şi să mă stabilesc chiar sub o aripă a Oraşului Luminilor. Ea, însă, contrar mie, s-a arătat lipsită (între noi, fie vorba) de cel mai elementar simţ practic! Pentru că, vă mărturisesc, i-am făcut invitaţia (ce ar fi trebuit să o onoreze!) de a ne muta împreună în apartamentul proaspăt renovat, destul de spaţios, mobilat, mai ales, cu produse IKEA. Credeţi că a acceptat? Pe naiba! Prefera să-şi fluture pletele în vânt într-un tren, unde o caut, disperată, ori de câte ori mă sufoc fără ea, fiind nevoită să procur şi un bilet dus-întors tocmai de 4 zone! Moldovenii ce stau în suburbia pariziană ştiu bine cât trebuie să plătesc acest moft al ei. Scump, domnule, scump!

Ca să nu mai vorbim de cât de alintată şi capricioasă s-a făcut între timp! Că ei nu-i place să stea alături de negresa ce miroase într-un anumit fel (ea zice, pardon, pute); că să ieşim din compartimentul unde urlă fără sine un copil, iar maică-sa parcă nici nu-l vede, nici nu-l aude; că să urcăm la etajul de sus al vagonului că de acolo se deschide o panoramă feerică a localităţilor ce se întind de-a lungul liniei ferate şi ei îi place să le admire; că să ne mutăm pe partea dreaptă a culoarului că de acolo se poate vedea (ştie ea unde) o magnolie deja în floare, care este, zice – sic! – prietena ei şi că vrea neapărat să mi-o arate! Dar de magnolie îmi arde mie acum?

Uf, gândul meu zboară spre lucruri serioase! Că uite într-o săptămână vine Paştele, iar eu încă nu am mers la mărturisire. Că păcate, Slava Domnului, cine n-are? Am păcătuit şi eu. Şi chiar recent, când am fost la o întâlnire la restaurantul Chez Jeny (adică La Jănia, cum ar veni în limba noastră de stat) organizată de Asociaţia Les Moldavienes. Nu m-am putut reţine să nu bârfesc rău de tot cu Valentina, doamna ce era responsabilă de această sindrofie, pe o tipă grasă şi arogantă cu sânii mari şi goi pe care şi-i scutura dezinvolt dinaintea basarabenilor în ritmul unui dans, dar şi a franţujilor prezenţi destul de numeroşi acolo, reîmprospătându-le în mod vădit (şi regretabil!) imaginea stereotipă ce şi-au creat-o despre o parte a femeilor din Est. Mai văzusem tipa în urmă cu ceva timp la concertul Doinei Sulac şi al lui Ghenadie Negru în sala LʼEuropeen, organizat de Violeta. Şi-a aburcat şi atunci „arteleria grea” pe scenă şi abia că au putut-o coborî responsabilii de sală. Şi dacă ar fi fost doar ea care trebuia ogoită! Sângele moldovenilor prezenţi la concert, aprins cu ritmul unei hore, unei sârbe, cu un cântec de petrecere, cu câte un gât de vodcă, cine-l mai putea ţine-n frâu? De ce vodcă? Lasă-mă, domnule, cu vinul dumitale franţuzesc! Nu face nici două parale pe lângă vodca noastră stră-sovietică care ne-a intrat în genă adânc de tot, şi ne lucrează pe dinăuntru atât de subtil, încât o să ne iasă într-o zi pe ochi! Până una-alta însă efectul „benefic” de moment era evident: sala se transformase într-un du-te-vino, de parcă nu erai la un spectacol dintr-un Teatru parizian, ci la un concert de amatori din clubul de la Tătărăuca Veche...

Dar să trecem, ca să nu vă las impresia că sunt chiar atât de rea! Am închis gura şi l-am lăsat pe domnul Jean-Jacques Combarel, sub egida căruia activează sus-numita asociaţie, să pună discret o eşarfă pe ochii hulpavi ai bărbaţilor de la petrecere şi să susţină o discuţie animată cu Florent Parmantier (cel care se preocupa de o vreme de destinul Basarabiei), prezent şi el la Sărbătoarea Mărţişorului, şi, pentru a echilibra într-un fel balanţa, m-am dus la masa vecină să-mi exprim admiraţia faţă de istoricul Stella Ghervas, originară din Basarabia, distinsă de curând cu prestigiosul Premiu Guizot 2009 al Academiei Franceze. Să mai zică cineva că nu nasc şi la Moldova femei!?

Apoi m-am îndreptat cu braţele deschise spre actriţa Lidia Frunză (v-o amintiţi, sunt sigură, de la miniaturile de altădată de la TM) care acum jucase, împreună cu o prietenă franţuzoaică, o secvenţă din Păsările Tinereţii noastre atât de inspirat, încât în fierbinţeala emoţiilor i-am iertat o parte din păcate scriitorului nostru „profet”, pe care, vorba lui Serafim Saka, „noi l‑am umflat, noi trebuie să-l dezumflăm”...

Dar parcă doar la spovedanie la Biserica basarabeană de la Montreull (o suburbie a Parisului) unde slujeşte cu multă dăruire Părintele Valeriu Jornea şi unde se adună în fiecare duminică câteva sute de basarabeni, urma să mă duc în timpul apropiat? Nu, bineînţeles. Ce, m-aţi crezut doar bisericoasă? Mi-ar fi părut rău, zău...

De pe 26 până pe 31 martie, la Porte de Versailles a avut loc vestitul Salon de Carte de la Paris, care şi-a sărbătorit aniversarea de 30 de ani. S-au prevăzut, cum vă daţi bine seama, manifestări de mare rezonanţă internaţională sub genericul Cărţii în Franţa. Au fost invitaţi 90 de personalităţi literare din întreaga lume. Abia aşteptam să savurez surprizele!

Anul trecut, la Salon am avut ocazia să asist la o întâlnire şi să recoltez şi un autograf de la Catherine Cusset pe romanul Un brilliant avenir, apărut la Gallimard, căruia i s-a conferit în octombrie 2008 Premiul literar Goncourt pentru liceeni. Cartea o are de personaj central pe Elena, (fiţi atenţi!) o româncă născută în Basarabia, stabilită după un lung şi dureros exod prin lume, în Statele Unite. Elena, dacă e să dăm crezare unor opinii exprimate în mass-media franceze, ar fi prototipul soacrei scriitoarei (sic!) stabilită acum la New York. Dar, în definitiv, nu atât intrigile soacră-noră contează aici, (las’ că ne cunoaştem noi marfa!), cât faptul că destinul unei basarabence a reuşit să sensibilizeze şi să se facă remarcat, intrând în unghiul de vedere al numeroşilor cititori, evident sporit graţie acordării acestei cărţi celui mai pres­tigios premiu literar francez, căzând şi ca o frunză tămăduitoare pe orgoliul nostru atât de betejit.

N.B.! Se recomandă a se citi romanul. Pe lângă literatură, cei interesaţi ar putea găsi gânduri şi despre identitatea sfâşiată a basarabenilor. Apropo, pentru cine ar dori să-o contacteze pe Catherine Cusset în ideea unei propuneri de ecranizare a romanului, traducere, interviu etc., pot oferi informaţii şi stabili legătura cu distinsa doamnă la adresa de e-mail: lucretiabarladeanu@yahoo.com. Persoanele neserioase rog să se abţină!

Dar să revenim la Salon. Anul acesta, din păcate, ca şi în anii precedenţi, nu credeam să am bucuria să descopăr şi un stand cu Carte din republicuţa noastră. M-am dus însă cu plăcere la standul X 43, destinat României, unde 25 de edituri şi-au expus producţia. Marea surpriză a fost să găsesc şi circa 15 cărţi editate la Cartier-ul chişinăuian.

Printre evenimente „româneşti” se număra şi prezentarea Cahier Cioran (Edition L’Herne, 2009), cu participarea lui George Banu, Alain Finkielkraut, Horia Roman-Patapievici, Livius Ciocârlie,Vincent Piednoir, a romanului tradus în franceză, La croisade des enfants (Edition des Syrtes) de Florina Ilis şi a cărţii L’Ecorchure (Edition Chemin de fer) de Ana Maria Sandu, realizate cu participarea traducătorilor şi a editorilor francezi.

Personal, am aşteptat cu mare interes lecturile publice ale lui Marius Ghica din Derrida sau a gândi altfel, Editura Paralela 45 şi, mai ales, ale lui Ion Groşan din Un om din Est, Editura Noul Scris Românesc, 2009.

Vroiam să mă edific, domnule, în privinţa Omului din Est. Este el (Ion Groşan) şi un mare romancier sau doar un (mare) seducător?

Nu că aş avea îndoială că cele două categorii s-ar exclude reciproc, Doamne fereşte! Vă amintiţi cât de mult ţinea şi cultiva Alexandr Sergheevici Puşkin statutul său de seducător? Din asta i s-a tras şi moartea! Da’ Constantin Cheianu cu Sex(ul lui) & Perestroika? Oare nu ne demonstrează cu prisosinţă că aliajul acesta poate funcţiona perfect şi în postmodernism? Interesant, ce-ar zice un critic străin care ar citi şi comenta paralel cartea lui Cheianu şi cea a lui Groşan!? S-ar minuna doar de virilitatea celor doi, invidiind-o, ori şi de asemănarea (să fie oare genetică?) a ideilor ce plutesc în aer ca nebunele, nepăsându-le deloc de statalitatea noastră?

Am lăsat critica să dezlege de una singură enigma, pentru că o altă curiozitate mă tenta: ce este cu această obsesie a scriitorilor români pentru tren? De unde vine ea şi ce vrea să sugereze? Are vreo legătură cu slăbiciunea Muzei pentru acest mijloc de transport? Pentru că ai observat-o şi dumneata, domnule, nu-i aşa?: în Viaţa pe peron a lui Octavian Paler nu mai vine (venea) nici un tren în gara cu pricina de atâta amar de vreme; Dumitru Ţepeneag ne tot îndeamnă, de ani buni, să luăm cu noi când călătorim un Roman de citit în tren; Florina Ilis încărca În cruciada copiilor un tren plin cu copii, îi îndeamnă să se joace de-a maturii, lăsându-ne cu gurile căscate la câte te poţi aştepta de la o scriitoare mai în joacă, mai în serios; Lucian Dan Teodorovici ne-a tot ispitit şi incitat cu Dulciuri de la rapid, transpunându-ne în lumea (şi mintea?) copiilor. Şi să nu fie cu supărare, dar eu, de ceva timp, îl suspectez pe Ioan Groşan că anume în Trenul lui de noapte ce trecea în mare viteză, fără a se opri pe meleagurile noastre mioritice, s-au aburcat, cu mari riscuri, şi cei circa un milion de basarabeni, împrăştiindu-se în lumea largă. I-a sedus, domnule, ca să vezi, mireasma de trandafir, bată-l vina... Acum, profitând de prezenţa scriitorului la Salon, mi-am luat inima în dinţi şi chiar i-am spus-o! Să-şi asume responsabilităţile, domnule, că ne-a lăsat ţărişoara fără norod!

Pe această notă gravă am aruncat un ochi pe agenda mea. La sfârşit de martie era foarte încărcată. Dar dacă-o scuturam cu atenţie şi lăsam să cadă evenimentele minore (gen: coafor, medic, piscină, shopping), se evidenţia o zi (nu, nu este scrisă cu roşu-n calendar) importantă pentru istoria noastră trunchiată: Omagierea în data de 27 a Unirii Basarabiei cu România.

Domnul Eugen Holban, reputat cercetător în domeniu, stabilit de decenii la Paris (cărţile căruia: Rusia postcomunistă, Glasul sângelui, Dreptate istorică neîmplinită ş.a. îşi aşteaptă încă cititorul apt de a-i aprecia efortul la justa-i valoare) ne-a adunat la o masă rotundă pentru a comemora evenimentul. Alocuţiunea Domniei Sale a fost doctă şi impresionantă. Iar reactualizarea evenimentului pe fundalul vieţii noastre a incitat o polemică însufleţită printre basarabenii prezenţi la întrunire. Din păcate, „moldovenismul” e cultivat şi chiar îngrijit cu multă insistenţă şi la Paris, uneori chiar în medii unde nici nu te aştepţi. Păcat că unii (prea) tineri cercetători basarabeni devin (inconştienţi?) nişte simple scule în mâinile zbârcite şi adesea pătate cu sânge nevinovat ale Istoriei.

Dar să ieşim de pe aleea (cam sumbră, nu-i aşa?) a acestei idei, luminând-o cu speranţele şi surprizele unei societăţi postmoderne, actorii (şi nu doar spectatorii) căreia am dori să fim!

Şi pentru că optimismului îi place animaţia, să-l lăsăm să se zbenguie în Teatrul parizian „Traversière”, unde se joacă cea de-a 30-a reprezentaţie a spectacolului Méchant Molière de Xavier Jaillard, montat de regizorul Mihai Ţărnă. Formidabil e, departe de ţară, să trăieşti sentimentul că eşti totuşi al Cuiva, că aparţii unei culturi, chiar dacă mică, nu neapărat şi minoră; că vii de Undeva şi aduci cu tine o avalanşă de senzaţii estice, o brumă de experienţă care, dacă nu poate marca profund spaţiul cultural parizian, cel puţin îl poate diversifica şi familiariza cu existenţa unei sensibilităţi de care până adineauri nu se bănuia practic nimic. Că poate... Hai, că m-a luat valul!

Să rămânem, însă, în aceeaşi stare de spirit (plăcuta!) şi să intrăm la serata de rămas bun din Sala de Aur a Ambasadei Române din Paris, pe care a dat-o la sfârşitul misiunii sale diplomatice Directoarea Institutului Cultural Român – Magda Cârneci, personalitate care a avut o anumită deschidere pe parcursul activităţii sale la Paris spre cultura basarabeană şi care merită cu prisosinţă o floare din partea noastră. Dar parcă nu mă lasă inima să fac abstracţie şi de opera sa literară. M-am bucurat să o descopăr, mai nou, şi în calitate de prozatoare, când evoca într-un mod aparte fascinanta personalitate a lui Paul Barbăneagră, cel care a creat cele douăsprezece filme excepţionale din ciclul Arhitectură şi geografie sacră şi cel dedicat lui Mircea Eliade – Redescoperirea sacrului. Mai ales că această lectură a făcut să vibreze profund şi propria mea amintire pe care o păstrez despre Maestrul ori Magul, cum mai era numit Paul Barbăneagră în Franţa anilor ʼ70-ʼ80 ai secolului 20. Preocuparea Domniei Sale de a-l converti pe cel cu care îi plăcea să se întreţină, de a-l „transfera” din sfera profanului (dacă prin acest cuvânt înţelegem preocupările cotidiene ale lumii moderne) în cea a sacrului – rădăcină pe care această lume este zidită şi datorită căreia existăm – era, se pare, o misiune specială. Câţi au înţeles-o?

Dar să revenim la Muză căreia îi place să se plimbe cu trenul. Am profitat de un moment potrivit şi i-am sugerat că decât să ne tot învârtim capul după magnolii mai bine am medita la ceva serios, gen: l’amour qui se donne entièrement et ne demande rien en échange.

Mi-a râs în faţă.

- Dragă, mi-a zis, dar nu eşti modernă deloc! Tu nu ştii că asta nu se mai poartă demult?

Am rămas pe gânduri. Oare chiar să aibă dreptate, domnule? Ar fi păcat, zău...

1