cavoul tristeţilor

aştept să mori

Aştept să mori, scumpo.

Aştept să mori cât mai frumos cu

                                    putinţă

în sufletul meu.

Lumea asta în galben,

de mai multă vreme, lumea asta

                                    îndoliată

în galben

vrea să renunţe la mine cât mai

                                    curând.

Dar pentru asta,

vreau să mori şi în carnea-mi, şi-n

                                    osu-mi,

să dispară din ele parfumul

                        mângâierilor tale,

văpaia săruturilor tale

lacome.

Aştept să mori, scumpo.

În oglinzile fripte de dor ale ochilor,

în auzul bolnav de descântecele tale

de dragoste.

Şi când n-are să rămână în mine

nimic de al tău viu,

cu-adevărat am să simt

cât de absurdă a fost prezenţa mea în

                                    acest

Univers.

alunecând în ne-cuvinte

Înaintez,

cu fiece zi, cu fiece clipă-naintez

în ne-cuvinte.

Ceva se întâmplă-n cuiburile de

                                    nevăzut

ale creierului meu.

Ceva,

până nu de mult lunecând cântător,

s-a oprit în neştire şi surprins(ă) de

                                    absenţa

misterelor.

Parfumul greu al nerostirii-mi învăluie

neuronii –

tot mai adânc, tot mai  în esenţe – de

                                    parcă

uimirile toate ce-mi însoţiră

de la-nceputuri

visul

s-ar scurge-n ne-cuvinte,

„de parcă-aş fi murit în mai multe

                                    trupuri

deodată”.

rana visului

Nu-mi trece rana:

continui să mă visez copil

în braţele tale de lumini, mamă.

De cum trecusei în humă –

cum s-au mai clădit anii, siniştrii! –

puteai să mă naşti şi să mă legeni pe

                                    genunchi

de câteva ori încă.

Mă apropii tot mai mult de vârsta

năruirii tale-n chemătorul pământ.

Şi tot mai în ceţuri îţi văd cumintele şi

                                    blândul

din privirile tale de trandafir alb

                                    ostenit.

Ah, de nu mi-ar îmbrăca văzul cu totul

afurisenia uitării…

Nu-mi trece, nu-mi trece

rana luminată a visului:

de a fi legănat

pe genunchii tăi eterni, mamă…

cavoul tristeţilor

I.

Ţi-aminteşti?

Chiar la prima-ntâlnire a noastră,

legănându-te zglobie în ochiu-mi,

zărisei în el, scăldat în zăpada luminii,

un bob de mâhnire.

„Ce ai? mă-ntrebasei,

dându-te la marginea ochiului.

Ce ai, de eşti trist? Eşti aşa totdeauna?”

Şi-atunci te-am rugat să revii

iarăşi în miezul ochiului.

Să-mi acoperi mâhnirea cu umbra ta

                                    dulce.

II.

Mai lunecară ani în gura uscată a

                                    timpului.

Şi-ntr-o zi, pe geana amurgului,

zărisei bobul acela clătinându-se umed

în ochiul copilului nostru.

Zisei:

„Nu credeam că blestemul sângelui tău

va ajunge până aici”.

Şi te aplecaşi revoltată

să-i săruţi copilului ochiul.

III.

Ah, şi-alunecară ani şi mai mulţi

prin buzele groase-ale timpului.

Şi-ntr-o seară,

când printre dinţii galbeni ai toamnei

cernea după geamuri o ploaie gripată,

şi-n ochiul celuilalt copil apăru

bobul acela neclintit de tristeţe.

Revoltată-atunci umed:

„Ne pedepseşte Dumnezeu oare?

Trebuie să facem ceva,

că mai mult nu se poate!”

IV.

Prin gura timpului, stâncoşi, trecură

ani şi mai tari, sfidători.

Sângele-mi se-ndepărtase de

                                    sângele tău

într-atât,

că anotimpurile se-ngrămădiră

şi-ncăpură toate-ntr-o toamnă.

Arborii înverzeau, florile înfloreau

                                    toamna

şi tot atunci îşi iroseau rodul.

Nu era nimic de făcut.

Misterele se-mprăştiară şi ele.

Dorul, cât a fost, urcă în rugăciuni.

Chiar nu rămase nimic ce-ar putea

să anunţe un început de ceva.

Şi atunci,

într-o dimineaţă din cele patru-

                                    anotimpuri

adunate-ntr-o singură toamnă,

ochiul tău vigilent

prinse şi-n ochiul nepoatei

bobul acel de mâhnire-ncercând

să se-ascundă.

„Stai aşa!” îi zisei tu bobului.

Şi cu gura-ţi fierbinte-l sorbişi în

                                    adânc,

de se lumină cerul.

Şi-atunci cele trei anotimpuri  lăsară

                                    toamna

şi se-ntoarcă în destinul ei.

V.

Acum,

ce mai ai a căuta în cavoul tristeţilor

                                    mele?

Te-a chemat cineva?... Vezi?

Ai venit tu aşa,

singură,

călcând pe galbenul tremurat al

                                    frunzelor –

suntem în miezul lui octombrie, ce

                                    vrei? –

ţi-ai făcut o cruce umedă cu lacrima

                                    ochiului

de-acum veşted

şi-ai intrat în cavoul tristeţilor mele.

Tăcem amândoi înghiţind

aer stătut şi bătrân.

Eu tac,

pentru că stau umflat, înecat

în tristeţe,

dar de ce ar trebui tu să taci

ca o Precistă cu-obrazul de lumânare

topită?

Ţi-e bine aşa?

Ei, dar tristeţea cavoului meu,

preadestulă fiindu-mi,

ar putea să nu ne-ajungă totuşi

                                    l-amândoi.

Ca să ne frângă înc-o viaţă-nainte...

1