scriu la singurătatea mamei

marină

păsările încep să mănânce

apa

şi asta se aude se vede

tare sunt departe

cu valuri pe umeri

cu mama

ţărmul se dă la o parte

ţipătul nu

dacă din nisip ies corzile

toate păsări de apă de uscat

să meargă pe valuri

pământ până seara

se roagă noaptea să fie lungă

odată ajunsă

odată rămâne afară

de fapt ziua în care plouă de-un an

să se uite la om

e mult până-n seară

nu se sparge clopotul se sparge
                                    sunetul lui

femeia ajunge acolo şi naşte în ea

pământul se dă la o parte

gândul îl aşază la loc

scriu la singurătatea mamei

să o aduc înapoi în oase

ele să asculte nisipul

dar mama naşte continuu

să mai fiu să mai plec

cu salcâmii în floare

cu marginea

locul nu mai vede cireşul nici umbra

doar pasărea creşte în aripi

în adâncul nopţii

demult

un picior se târăşte spre margine

tata stă în oase

marginea nu mai este

rămâne cu gheaţa

un geam

somnul mamei se uită acolo

vede o apă

dacă taurul îşi ţine pielea

e bună de băut spune

pe când fântâna se sparge de ziuă

gustul e sălciu

ocolim mortul

zăpadă la casă

când privirea mamei e largă

şi nu mă cuprinde

se vede singură pe fereastră

în mâna de corn

strâns aşa de tare că vin mestecenii

să ia locul mamei din loc

alt drum nu e dincolo

doar iarna să facă sicriul

cum ar fi privirea

mama stă în spatele somnului

mişcând apele

pielea ei pe zăpadă

se scurge fereastra mai încolo

de la casa pusă în crivăţ

de la gând

cum se pleacă în afara vântului

stă în privire

ca şi cum mai vede odată strada

numai privirea e din zori

până-n amurg nu mai e

mama se întoarce să întrebe vântul

ochii ei nu se uită acolo

ce faci!? spune împăturind curtea

şi ploaia din peretele de nord şi golul

de la poartă la dimineaţa din
                                    spatele casei

abia atunci ia privirea cu ea

vântul prinde geamul subţire

mama aşteaptă în loc de stradă

e ziua îmi spune

o văd cum se înfăşoară

de parcă ar pune vântul în mâna dreaptă

în gândul mamelor

ploile se lovesc de pântece

de multă vreme femeile leapădă

vântul

din care ies trupuri

să ia trenul de lângă mine

să ia şi pământul

seara oglinzile îşi pun piele

copiii caută trupul de ploaie

deodată oglinzi

şi stau cu moartea pe spate

stau în gând

1