Fandări cu detectivi (Boris Akunin, Leviatan; Moartea lui Ahile)

Sub pseudonimul Boris Akunin, georgianul Grigori Şkartişvili reuşeşte să reinventeze romanul de mistere contemporan rusesc. Bun traducător şi eseist, Akunin începe la 42 de ani seria de romane ce-l au în centru pe tânărul (abia trecut de douăzeci de ani) şi carismaticul (mergând aproape până la snobism) Erast Fandorin, un agent special rafinat, cu o gândire suplă şi logică şi... bâlbâit. După debutul cu Azazel (toate romanele pe care le voi aminti au fost traduse la Editura Humanitas Fiction începând din 2007), un roman bizar în care transpar vagi influenţe din Maestrul şi Margarita, seria a continuat cu un volum mai degrabă cu tentă istorică, Gambit turcesc, despre războiul ruso-româno-turc de la 1877.

Leviatan, cel de-al treilea roman al seriei Erast Fandorin, se deosebeşte în mod radical de primele două prin aceea că avem de-a face cu o poveste cu circuit închis. Din punct de vedere narativ, cadrul este limitat cu mare uşurinţă de la bun început: se produce o crimă, iar suspecţii nu pot fi decât pasagerii uriaşului vas Leviatan, care urmează să plece la drum din Europa către Orient. Akunin nu mai lasă aşadar povestea să se ramifice, să nască mini-intrigi colaterale, ci preferă să îşi lase personajele să evolueze într-o colivie ficţională, ca într-un policier classic în genul Crimei din Orient Expres. Diversitatea însă este asigurată de permanenta pendulare a vocilor narative, o performanţă cu atât mai remarcabilă, cu cât relatarea diferitelor puncte de vedere nu se face la persoana I ci tot la a III-a. Mai precis, în text există un narator comun, înzestrat cu puterea stranie de a radiografia perfect ţestele personajelor şi de a se mula peste vocile lor. În fiecare dintre capitole vorbeşte câte unul dintre suspecţi, iar măiestria autorului, care reuşeşte să ţină suspansul la cote înalte numai prin aluzii şi prin mărturisiri trunchiate, este desăvârşită. În descrierea comisarului Gauche, om trecut de prima tinereţe care vede în cazul de faţă un soi de ultimă anchetă serioasă, ironia autorului este muşcătoare. Boris Akunin îşi ia peste picior personajul atât de savuros, încât paginile închinate lui ar putea sta oricând la loc de cinste într-o antologie a comediei de caractere. Către finalul romanului (ca întotdeauna bulversant), bătrânul comisar are impresia că a descoperit cheia enigmei. Se umflă în pene. Pozează în salvator care se lasă rugat să dezlege misterul. Într-un cuvânt, este de o ignoranţă absolută. „Pe coridor, comisarul avu parte de o surpriză plăcută. Până la urmă totul îi ieşise perfect! Temeinic, eficient, elegant. Un caz solid, care poate fi dus pe loc în faţa curţii cu juri, şi nu s-ar găsi avocatul care să demoleze asemenea dovezi. Ehei, papa Gauche poate da oricărui tinerel şi o sută de puncte avans. [...] Îşi încrucişă mâinile la spate şi porni să se legene uşor pe călcâie. E plăcut totuşi să te simţi persoană importantă, ba chiar, într-o anumită măsură, stăpân pe destinele oamenilor. Drumul a fost lung şi anevoios, dar uite că l-a străbătut până la capăt. Pe deasupra, partea cea mai frumoasă abia acum vine“ (p. 204). S-ar putea spune despre Leviatan că este romanul cel mai puţin spectaculos ca acţiune din serie şi, în acelaşi timp, cel mai puţin fandorian dintre toate (în sensul că cititorul are senzaţia că tânărul detectiv joacă doar un rol secundar, că este numai unul dintre multe alte personaje). Cu toate acestea, povestea ţine de la un capăt la altul, convinge, surprinde şi captivează, fiind împănată cu informaţii felurite şi interesante (de la o prezentare exhaustivă a istoriei nestematelor şi a felului în care pot fi ele evaluate, până la un discret studiu al mentalităţilor... nipone).

Moartea lui Ahile se îndepărtează de reţeta romanelor cu detectivi şi a poveştilor poliţiste, mergând mai degrabă în direcţia unui thriller cu accente melodramatice. Istoria, destul de încâlcită, porneşte în partea întâi a romanului de la asasinarea generalului Mihail Sobolev, cel poreclit „Ahile al Rusiei“ (de aici titlul) pentru meritele din războiul purtat în 1877-1878. Fandorin primeşte misiunea de a face un soi de anchetă paralelă, din umbră şi descoperă o caracatiţă a intereselor şi a corupţiei care pare să fi înghiţit aproape întregul sistem administrativ rusesc, până la cele mai înalte niveluri. Spre deosebire de Leviatan, în care autorul miza mai mult pe misterul personajelor neglijând întru câtva desfăşurarea narativă, în Moartea lui Ahile acţiunea are un ritm trepidant. Cititorii călătoresc alături de protagonist prin cele mai ascunse şi periculoase magherniţe ale Moscovei sfârşitului de secol 19, într-o lume pestriţă, a interlopilor, a prostituatelor, a funcţionarilor corupţi şi netrebnici. Partea întâi se încheie cu un moment de tensiune maximă în care tânărul detectiv urmează să-l întâlnească pe criminal. Partea a doua, intitulată Ahimas, este un bildungsroman în miniatură, povestea vieţii asasinului, fresca crudei sale istorii personale. Boris Akunin reuşeşte în pagini de o frumuseţe rară (evocarea mi-a amintit de Amin Maalouf şi eroul său din Stâna lui Tanios) să creioneze un portret foarte uman al eroului negativ, pe care cititorul nu doar că ajunge să îl înţeleagă, ci, mai mult, îl compătimeşte. „Ahimas a avut în copilărie doi Dumnezei şi trei limbi. Dumnezeul tatălui, sever şi răzbunător, îl învăţa aşa: dacă te vor lovi peste un obraz, întoarce-l şi pe celălalt; cine se bucură în viaţa asta va plânge în cealaltă; nu trebuie să te temi de tristeţe şi suferinţă, pentru că ele sunt semne ale iubirii Celui de Sus. Dumnezeul mamei, despre care nu se cădea să vorbeşti cu glas tare, era bun: îţi dădea voie să te bucuri şi să te joci şi nu-ţi permitea să-i ierţi pe cei care te-au supărat. Despre Dumnezeul bun putea vorbi doar în şoaptă, dar şi atunci când, în afară de mama, nu mai era nimeni pe lângă el, iar asta însemna că Dumnezeul tatălui era cel mai important. El vorbea în limba care se numea Die Sprache, care era un fel de amestec de olandeză şi germană, Dumnezeul mamei vorbea în cecenă. Mai era şi limba rusă, pe care o învăţase de la soldaţii din Blockhaus. Băiatul era foarte atras de armele şi baionetele lor, care îi erau interzise, deplin interzise, pentru că Dumnezeul cel mai important nu îi dădea voie să se atingă de arme, iar mama îi şoptea că nu-i nimic, se poate. Ea îşi ducea fiul în pădure, îi povestea despre luptătorii viteji ai neamului ei, îl învăţa să pună piedică şi să lovească cu pumnul“ (pp. 218-219).

Vâna de povestitor, vigoarea descrierilor, plasticitatea figurilor de stil fac din Boris Akunin un scriitor de prim rang, chiar dacă unii ar putea fi tentaţi să cadă în capcana de a-i categorisi romanele drept literatură de consum. Şi mai uluitoare e însă capacitatea cameleonică a autorului de a fanda de la o carte a seriei la alta, de a propune o nouă formulă de scriitură, un nou schelet de construcţie în fiecare volum. Akunin se reinventează în permanenţă, îşi propune provocări literare noi, înglobează şi rafinează tehnici foarte variate. Rezultatul firesc este că romanele sale, excelente, dau dependenţă.

____________

Boris Akunin, Leviatan, traducere din rusă de Denisa Fejes şi Daniel Ionescu, Humanitas Fiction, Bucureşti, 2008, 328 pagini.

Boris Akunin, Moartea lui Ahile, traducere din rusă de Diana Iepure, Humanitas Fiction, Bucureşti, 2008, 380 p.

1