Rătăcirile tranziţiei – extremism în Rusia

Camera aleargă în ritmul acțiunii: uneori saltă, ori stă nemișcată, prinzând difuz planuri neclare, unghiuri moarte, alteori captează umbre, ticuri și gesturi dosite. Operatorul mușcă din spațiile interpersonale întunecate dar și din peisajele industriale urbane abandonate. Decorul este orașul însuși, nestilizat, bazarul, caucazienii, hrubele care găzduiesc cenaclurile de educație „moral-patriotică”, peisajele industriale abandonate – un joc abil de-a veridicitatea care conferă filmului Rusia 88 (cifra 88 e abrevierea neo-nazistă a lui „Heil Hitler!”, 8 fiind numărul de ordine al literei H în majoritatea alfabetelor latine) al lui Pavel Bardin calitatea de „mărturie”, act oficial de constatare a existenței unor zone întunecate ale sociumului rus, numite când fascism, când neonazism, când național-bolșevism și a relațiilor lor cu Puterea, pe de o parte, cât și cu societatea rusă, vas recipient, mediu hrănitor, dar și teren de luptă pentru influență, pe de altă parte... Rusia 88, ale cărui proiecții au fost interzise în cinematografele rusești, în pofida impresiei bune pe care filmul a lăsat-o la Berlinale 2009, se vrea a fi totuși un anti-film, o (ne)operă de artă, oferindu-se spectatorului mai degrabă ca un dosar veridic, colaj al unor acte, certificate și expertize, decât ca o piesă cinematografică normală. Nu o oglindă a realității, sau o lupă care ar exagera detaliile pentru o vizibilitate mai bună, ci un geam de sticlă prin care lumea este percepută direct, firesc... Abia spre final, din aglomerația de situații alandala, regizorul încropește în grabă un soi de subiect: sora eroului principal, Baioneta (Штык), jucat excelent de Piotr Fiodorov, se îndrăgostește de un cetățean nerus cu vizibile trăsături caucaziene. Între datoria „patriotică” și cea „familială”, Baioneta alege să-i împuște pe ambii îndrăgostiți, după care își trage un glonț în gură...

Câteva flash-uri reușite explorează ontologia fascismului contemporan rus: unul dintre eroi e categoric împotriva etichetei „fascist”, preferând idilicul „iubire de Patrie”, altul, antrenorul-profesor al bandei, este mânat în underground-ul ideologic de fisurile primului război cecen, considerându-se trădat, deci umilit, în august 1996 la Hasaviurt de Acordul de Pace între statul, reprezentat de Aleksandr Lebed, și Republica Cecenă, prin Aslan Mashadov. În fine, majoritatea extremiștilor împărtășesc ura față de migranții caucazieni...

Extremismul, ca orientare socio-politică,  are o istorie veche în Rusia, cel puțin la fel de veche precum Rusia însăși, dar între formele practicate în secolul XIX în Imperiul Țarist și cele ale epocii putiniste există deosebiri esențiale. Intoleranța veche a unui Mihail Bakunin, Serghei Neciaev sau Vera Zasulici avea origini filosofice, fiind ancorată în marile dezbateri ale epocii, o bună fundamentare politică și un program coerent de acțiune, fiind par excelence individualistă. Violenței organizate a extremiștilor ruși moderni îi lipsește un subtext politic clar, nu are viziuni de perspectivă, principii ideologice sau proiecte politice, fiind colectivistă în mod principial. Mărturie a bruiajului axiologic și a vidului doctrinar stă declarația unui extremist: „Dacă aș fi președinte aș ataca Sankt-Petersburgul. Pentru că acești peterburghezi (în rusă питерцы) îmi stau în gât. Aș fi adunat ceva tancuri, i-aș fi încercuit. Tare, nu?”

Aluzie multiplă: la originile peterburgheze ale elitei ruse: de acolo vin Vladimir Putin, Dmitrii Medvedev și alți puternici ruși ai zilei; apoi, Piterul (numele uzual al orașului de pe Neva în sociolectele ruse) e simbolul începutului Rusiei Moderne – prin eforturile lui Petru Întâi cel Mare este tăiată „fereastra spre Europa”; în al treilea rând, în lipsa unor linii ideologice elaborate, violența poate fi direcționată aleatoriu, chiar spre ai săi: extremismul simte o nevoie cronică de dușmani, atunci când nu există din ăia externi, locul lor e luat de unii semeni. Locul dușmanului în imaginarul colectiv al grupului social, fie el națiune, sectă sau organizație militară nu trebuie să fie niciodată pustiu.

Mai curând decât ideologie, extremismul rus contemporan e un aluat politico-cultural rezidual, un melanj de emoții și fascinații:

- fascinația colectivului, a existenței în comunitate și a identității de grup. Fasciștii ruși sunt organizați în frății care amintesc ordinele religioase medievale. O parte covârșitoare a vieții grupului se desfășoară laolaltă – mâncarea, antrenamentele, distracțiile, pregătirea teoretic-patriotică, luptele:

„Tânărul skinhead merge în luptă fără frică,

Niciodată el nu-și va trăda prietenii

Va fi o nouă zi și un nou atac:

Nu trebuie să doarmă liniștiți dușmanii Patriei mele...”

Exaltarea în fața grupului joacă un rol dublu: oferă sol tare și refugiu contra nevrozelor individuale – o fugă disperată de o libertate considerată a fi prea grea, dar și un sentiment al fraternității, a cărui lipsă se simte pe fundalul social al tranziției, mai ales la periferiile marilor centre industriale.

În acest sens, extremismul rus nu doar că e anti-capitalist și anti-modern, ci chiar am spune, e marxist și ortodox deopotrivă: identificarea lui cu oamenii săraci, jefuiți de migranți și trădați de către aparatul de stat corupt e o linie rusă veche, cu tradiții deopotrivă social-democrate, comuniste și creștine... Fenomen cu origini inițiale europene, fascismul este trăit în Rusia à la russe – contradictoriu, naționalist și tradițional, o cetate imaginată cu funcția de a apăra Sfânta Rusie de fructele amare ale modernizării după model european.

- fascinația acțiunii. „Ești luptător. Corpul tău este arma ta. O armă în lupta cu Ocupația. Antrenează-te zilnic.” – atractivitatea programului fascist pentru tinerii ruși constă în faptul că substituie politica acțiunii, că militează pentru fapte, nu pentru acte și certificate, că înflăcărează sentimentul, trăirea în detrimentul calculului cinic: „Ucide emigranții. E vesel.”

- fascinația autenticității. Tranziția economică de la socialismul planificat la capitalismul sălbatic a lovit, în primul rând, în intelighenție și în proletariatul urban. Marile fabrici, în jurul cărora au fost construite orașe întregi, au ieșit pentru totdeauna din circuitul economic, lăsând în urma lor doar aglomerații de blocuri de panele în care se înghesuie muncitorii de odinioară. Tinerii proveniți din mediul urban (în mediul rural extremismul lipsește aproape cu desăvârșire), crescuți în cuștile de beton, moștenesc, pe de o parte, nostalgiile paseiste ale părinților lor, în majoritate absolută țărani dezmoșteniți aduși aproape forțat în orașe, după traiul în sânul naturii. Pe de altă parte, în lumea lumpenizată și marginalizată a urbelor pustii, provincializate, melancolia după inocența pierdută a legături firești ale sufletului rus cu natura, cu violența e un sentiment oarecum legitim. E aceeași nostalgie după Prostokvașino, ceva mai violentă.

De aici multiplele trimiteri și asociații „naturale”:

„Cine suntem noi?

Lupi!

Ce dorim?

Sânge!”

Extremismul rus are câteva rădăcini:

- fascismul de bucătărie (xenofobia de bloc). Vlăstar al unor muncitori rămași pe drumuri, inadaptați noilor condiții și deci condamnați la moarte latentă, tineretul rus urban moștenește regretele, amărăciunile și deziluziile părinților, cristalizate în clișee simpliste: de vină sunt americanii, evreii, fluxul de migranți. Soluțiile sunt pe măsură de simpliste: ucide, nimicește, lichidează!

- poziția echivocă a Puterii și o doză de fățărnicie a organizațiilor extremiste: „Oricare punct de vedere poate fi reprezentat în sfera publică și cea mediatică, dacă se încadrează în limitele Constituției și Codului Penal. Întrebarea este alta – este oare gata pentru aceasta Puterea? Pot oare naționaliștii să-și înghită, pentru o vreme, limba? Am impresia că, dacă înșiși reprezentanții partidelor de extremă dreaptă nu ar fi militat în principiu împotriva emigranților, ci împotriva celor care utilizează ilegal munca lor și obțin profit din asta, aceasta ar fi fost un fapt normal. Și dialogul între Putere și partidele de extremă dreaptă ar fi fost unul util pentru societate”, se întreabă Pavel Bardin, regizorul filmului.

- vidul ideologic creat după dizolvarea ideologiei unice. „Pentru că ideea fasciștilor e clară și e formulată atractiv. Generația tânără are nevoie anume de asta. Desigur, e groaznic. Dar unde sunt sloganele care vor mobiliza tinerii? Împreună cu Kiril Serebrenikov am inventat termenul „generația păpădiilor” – oameni care poartă cu sine aparat de fotografiat, dar nu știu ce anume să fotografieze. Vizitează expoziții, dar nu înțeleg ce ar trebui să vadă acolo. Pentru ei arta e un mod de socializare. Vântul îi mână ca pe niște păpădii, pentru că nu au de ce se ține.”, e de părere Piotr Fiodorov, interpretul rolului principal.

Anti-modern, anti-capitalist, pro-religios, pro-slav, comunitar, anti-sistem, dar totuși condamnat să susțină puterea rusă în fața amenințărilor din partea etniilor „ocupante” (majoritatea dintre ele islamice) – acestea sunt multele fețe ale fascismului rus care își extrage seva din rănile tranziției incoerente ruse.

1