Nina Cassian: Popoarele fericite n-au istorie. Sunt eu un popor fericit?...

…În care secol? În care eră? În care tărâm ne târâm?/Ce vânt irezistibil ne-a proiectat ca pe seminţele de mac în lumea întreagă?/Deprimare mare. O parte (profundă) din  mine trage să moară./Eu nu trebuie să uit: am ajuns într-un punct fără întoarcere (în ţară, în dragoste, în poziţie socială, în condiţii care mă scuteau de grija zilei de mâine, în limba pe care o slăvesc, în prietenii mei de o viaţă, în peisajul în care mi-am scris poeziile şi mi-am îmbrăţişat iubiţii. Dar tot fără întoarcere sunt şi în frig, în beznă, în exasperare, în minciună, fascism, degradare a valorilor, ruină şi strivire a personalităţii. (Nina CASSIAN. New York, 1986)

„A scoate indivizibilului secretul fiinţei”, poate că şi prin această prismă ar putea fi văzută viaţa şi creaţia Ninei Cassian. Nu ştiu. Ştiu doar că Nina Cassian a vrut să fie ea însăşi, consumându-şi indivizibilul, dat-ul şi storcându-i măduva, secretul fiinţei în imagini de un dramatism şi de o plasticitate cutremurătoare. A fost onestă şi fidelă sieşi, dar şi aproapelui şi umanităţii (e posibil oare aşa ceva?!... se vor întreba cei mai mulţi dintre noi), harul, alias opera, dar şi sinceritatea ei dezarmantă  (naivă până la orbire, cum va recunoaşte că a fost, că e, peste ani), - toate la un loc convingându-mă de unicitatea, verticalitatea şi veridicitatea poetei în cultura română. A nu o crede pe ea ar însemna a nu mă crede pe mine însămi, pentru că: în care altă poetă m-am regăsit atât de integral în devoţiunea oarbă faţă de o structură politică, în etern copilăreasca (scorţos ascunsă de majoritatea) nevoie perpetuă de dragoste („Nu am cu cine să mă joc!”, va alătura, foarte plastic, poeta, în ani târzii de tot, două stări similare, adânc puse în noi), sau prin cine dacă nu prin ea, chiar acum, la această oră, voi recunoaşte (descrisă exact în memoriile* ei) faţa neantică, abisală, tragismul stării de exil, dăltuit de ea în acel, încă netulburat de lumină, 1986, şi pe care, nejustificat, poate, l-am scos în faţa acestei epistole?...

A fost la Veneţia. A citit la Bistrot de Venise, cafeneaua boemei artistice venete. Nu credeam că apuc să o mai văd! (Nebună ce sunt! I-am şi spus-o. M-a fixat lu-u-ung, cu întrebarea în ochi, în rumoarea din jur, cercând să distingă exact ceea ce-i spun. „V-am văzut, în 2004, la Bucureşti, la lansarea Memoriilor… Nu credeam să apuc să vă mai văd, să vă ating!…” O, sfântă prostie!... Ce ştiu eu despre ceea ce simte un poet la vârsta ei când aude asemenea cuvinte?!...).

De poezia ei eram îndrăgostită mai de demult (ce târziu, totuşi!...), de pe când îmi picase în mâini „DesFacerea lumii”, constatând cu auto-flatare că, la Bistrot, Nina a citit exact lucrările care mă marcaseră odată (Văduva, Lemur, Sângele, Dialogul meu cu dictatura…), dar acum, când m-am adunat, în sfârşit, să scriu, în ideea să mă reapropii de ele, mi-am zis că, întâi, trebuie să mă reapropii de ea, de poetă, să recitesc (le-am înghiţit în două zile!) cele 3 volume-zestre ale memoriilor. Greşeală! E periculoasă, da, cum zicea Marin Preda. Te incendiază! Trezeşte în tine tot egoul tău nativ (uitat/adormit/acoperit, într-un final, de raţiune, de forme…). Te răscoleşte ca pe un jăratic domolit, aruncând în aer scânteile clipelor tale astrale, dar şi cenuşa erorilor tale. Te desculpă, pe tine sieşi, întâi, în firescul şi inocenţa pornirilor tale, umane, şi te … !zboară, te poartă ca pe o păpuşă vie, învârtejită (de ce?... de cine?...), prin cerurile acelea, ca şi cum ireale, ale lui Mark Şagal. Cum să mai scrii acum despre poezia ei, cum?! Pentru că, iată, măduvă indispensabilă, stoarsă dintr-o viaţă re-a-lă, poezia ei se desprinde de poet, ajunge din-co-lo, devine spirit pur, în timp ce tu (muritor curios!...) o învălmăşeşti iar cu destinul poetei, cu viaţa ei… atât de controversată…

Poeta Nina Cassian venea la Veneţia invitată de Casa Română, moment de mare bucurie şi de tulburare pentru echipa tânără a Institutului. Venea! Nina Cassian, poeta pe care ei (nu şi noi, spre regret, cei din Basarabia), au citit-o în manualele şcolare, în comentarii etc.! Nina Cassian, - mitul, care, ca orice mit, - a fost, este subiect de polemici sau chiar contestări vehemente. Din perspectiva timpului (care, ce bine, le aşază pe toate la locul lor), resimţit ca pe o materie vie mai mult după, decât în timp ce, Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia o va prezenta tămăduitor/elogios: „Nina Cassian a străbătut cu luciditate, farmec, har şi mai ales cu demnitate etapele învolburate prin care a trecut România şi literatura sa începând aproximativ cu a doua jumătate a secolului trecut. A scrie imediat la sfârşitul celui de-al doilea război o poezie suprarealistă, inspirată din poeţi precum Max Jacob sau Apollinaire, reprezenta nu numai o îndrăzneală stilistică, dar mai ales un risc politic. În urma debutului din 1947, cu volumul „La scara 1/1”, a fost declarată „duşman al poporului” de către autorităţile regimului comunist. Nina Cassian a încercat să-şi schimbe stilul prin folosirea unui vocabular accesibil „maselor populare”, fără retorică poetică. Dar într-un poem comite eroarea de a-l descrie „inadecvat” pe Lenin şi iscă un scandal. Scrie apoi patru volume pe care mai târziu le va renega din punct de vedere estetic, prilej astăzi de acuze din partea unor pentru un aşa-zis „compromis” etic şi estetic cu regimul. Ca urmare, începe să scrie cărţi pentru copii, singurul mod în care îşi poate manifesta liber fantezia în jocuri de cuvinte. Astfel, între anii 1955 şi 1957 simte că nu mai poate scrie deloc şi începe să compună muzică./După moartea lui Stalin, în 1957, scrie volum după volum. Iată câteva dintre acestea: „Vârstele anului”, 1957, „Dialogul vântului cu marea”, 1957, „Spectacol în aer liber - o monografie a dragostei”, 1961, „Să ne facem daruri”, 1963,  „Disciplina harfei”, 1964, „Sângele”, 1966, „Destine paralele”, 1967, „Ambitus”, 1969, „Cronofagie”, 1969./În 1985, este invitată în Statele Unite să ţină un curs de „creative writting” la New York University, unde ajunge fără să fi bănuit că nu se va mai putea întoarce în România. În 1987, autorităţile îi pun casa din Bucureşti sub sechestru. Toate cărţile publicate în România au fost interzise şi retrase din librării şi biblioteci. În Anglia îi apare volumul „Call Yourself Alive” şi, în Statele Unite, „Life Sentence”, traduceri reuşite ale volumelor publicate în ţară, dar şi volumele inedite „Take My Word for It!”, „Blue Apple” şi „Lady of Miracles”. Susţine recitaluri de poezie şi publică în reviste americane. /Se poate vorbi de o revenire spectaculoasă, de dată foarte recentă, a Ninei Cassian în peisajul literaturii contemporane din România, odată cu apariţia volumelor „Spectacol în aer liber” şi „Confidenţe fictive”. La începutul acestui an, a fost desemnată poetul lunii februarie, de către emisiunea „Dagens dikt” („Poemul zilei”) a canalului P1 al Radiodifuziunii suedeze, în urma iniţiativelor de promovare ale Institutului Cultural Român de la Stockholm.”

…Dar sunt încă bântuită de memoriile recitite, de Ochiul poetei, de după timp, îndreptat asupra-şi: Mişcarea tineretului comunist… (…) îmi impunea o disciplină de gândire şi una morală, de care caracterul meu în formare avea nevoie /… alegerea  unei „cauze superioare”/ eram sau mă simţeam – liberă în aspiraţia mea de a fi „revoluţionară în viaţă şi în artă, aparţinând… din toate ţările, uniţi-vă! /Ce fericiţi ar putea fi oamenii…/ Eu de fapt, aici, trăiesc în societatea comunistă! Trebuie  să lupt să fie pentru toţi şi pentru totdeauna!”/Apoi, peste ani: Cred că în afara schilodirii sau a morţii …/ nu concepeam o nenorocire mai mare pentru mine decât să fiu exclusă din Partid./… aş fi fost silită să-mi cercetez zonele obscure ale subconştientului pentru a-mi descoperi eventualele vini şi să mă speriu de mine însămi…/suferinţa pe care aş fi resimţit-o dacă un „for autorizat” m-ar fi exclus din rândurile „dreptcredincioşilor”, interzicându-mi accesul la „sfintele taine” ale ritualurilor colective, într-o religie în care, mai mult decât în altele, „cel care gândeşte singur” e supus greşelii… (1951).  /„Catastrofa”… o califica apoi, în 1989, ca pe o adevărată eliberare dintr-un prizonierat umilitor./ Apoi… frig, versuri parodice, amare („căci iubirea de moşie e un zid, care nu se înfioară de-a ta spaimă, drag Partid!”). Apoi Al. I. Ştefănescu, soţul poetei, care, despre Ceauşescu: „Fii atentă că-l hrăneşti cu ura ta!”./ Apoi: Nu-mi apar cărţile, - încercare multilaterală de înfometare şi de demoralizare. Lucrez. Supravieţuiesc. Mi-e silă. Mi-e groază. Mi-e urât.//Şi iar: Scriu la lumina lumânării. Stau în beznă, în ger absolut. (Înger în ger). Îmi îngheaţă mâinile pe clape, pe clanţe. Mor copiii şi bătrânii. Grigore Hagiu a murit şi el, lăsând gazul aprins – de frig a murit, încercând să se apere de frig./Cazul inginerului Ursu…/ … Apoi spaima de a reveni în ţară. Exilul şi stările impuse de acesta: Îmi interzic, de asemenea, deznădejdea./Scriu mai des pentru că trăiesc mai rar/ Viaţa mea a luat o întorsătură bizară. Viitorul meu n-are înţeles./Evenimente, oameni, chiar succese!… De fapt, gol, gol, gol… Irealitate… / Apoi, onorată în State pentru anticomunism (nu şi acasă…) şi: Despre ce e vorba? Unde mă aflu? Sunt oare încă în viaţă? Cine mă povesteşte cu o străină gură?/  Apoi, în 1989: În România se întâmplă lucruri mari... / Mircea Dinescu ş. a. /Dragii mei intelectuali se dovedesc mai demni decât „marea masă”./Mari evenimente în Europa de Est. Circulaţie liberă între cele 2 Berlinuri. Pentru prima oară, de decenii încoace, cred şi sper că se va termina şi cu Ceauşescu./Apoi 22 decembrie 1989, la televizor./ Dinescu, Brucan, Caramitru…/ „E de necrezut! dar se întâmplă”. Monstruoasa pereche a fost executată! Îmi pare rău doar că au murit ţanţoşi, agresivi, că nu au apucat să simtă gustul umilinţei. Anticristul a murit de ziua Naşterii Mântuitorului. Nu ştiu cine va mântui ţara de  lipsuri, frică, abrutizare şi de inevitabilele primitivisme care se ivesc în momente anarhice./ Apoi: Nu ştiu de ce nu mă pot dezbăra de ideea că „jocurile” se fac înafara noastră, a naivilor şi a bineintenţionaţilor, oricât de inteligenţi şi de combativi am fi… / Popoarele fericite n-au istorie. Sunt eu un popor fericit?.../

Apoi se face că văd drumul de viaţă al poetei sub alt racursiu, ca trepte ale unor stări conturate viu în memorii. Toate îmi vin în val, firesc, precum propriul sânge, în escaladări/prăbuşiri/zbucium/căutare (intrare în propria esenţă, cum va spune apoi): omagiez prin poezii stările mele şi aştept un salt spre obiectivizare./Aş vrea să am mai mult spor - în profunzime/ dorinţa continuă de a trăi sentimentul unei bucurii întregi./ Copilăria care mă bântuie…/ E un lucru extraordinar să cunoşti oameni! Dacă n-aş căuta oameni, călătoriile mele ar fi frumoase şi simple… Şi apoi: Se pare că trebuie să încep să mă depărtez de oameni ca să-i pot iubi mai mult şi mai bine. /De la 1 ianuarie vreau să mă retrag din lume./Cu cât îmbătrânesc, cu atât s-ar cuveni să mă îndepărtez de moarte în măsura în care ceea ce scriu ar deveni mai durabil…/ Sunt de o rece seninătate, nu mai depind sclavagistic de nimeni…/Îmi doream să fiu „dincolo de bucurie şi durere”. Nu mi se mai poate face nici un rău pentru că nu iubesc. …/ O să-mi apară o poezie în autobuzele şi metrourile din New York./ Căzusem prea jos ca să nu încep să mă ridic./Apoi îndoieli: Poate că „de ochii lumii” înseamnă de fapt, „de dragul umanităţii” din tine, cine ştie?.../…Thomas Mann (cândva, în tinereţe) cu „Doctor Faustus”, cu „infinite revelaţii, retrăind aproape scena cu diavolul pe linia ispitei şi a orgoliului cunoaşterii absolute” (…)/  Apoi, de peste ocean, de peste timp, de peste viaţă:  Sunt o fiinţă cu precădere emoţională şi nu raţională,  „dubito ergo cogito” s-a ivit mult mai târziu în viaţa mea decât s-ar fi cuvenit./N-am fost scutită de imperfecţiile mele (…) ignorantă, naivă până la orbire (…), dar niciodată răufăcătoare, denunţătoare, profitoare, acaparatoare, ipocrită, oportunistă (…) / (…) bântuită fără întrerupere de „demonul creaţiei”./ Doresc cumpătare, echilibru, eficacitate. / Doamne, ajută-mă să intru cu bucurie în esenţa mea, iar dacă nu se poate cu bucurie, atunci fie şi cu durere… / Şi, ca nişte acorduri muzicale înalte, pure (în care falsul, - dacă acesta ar exista baremi cât un fir de mac, - ar trebui să urle ca un urs siberian peste zăpezi!) – lucrări ca „N-avem leac pentru tine, ninsoare”, sau „Cândva eram una”, sau „Sângele”, ori, cu atât mai mult, „Trebuie să se întâmple ceva” (o mare iubire, în fapt, - aşteptată,  râvnită, deplină, pentru o lume!... - să bântuie ca ciuma, rufele ude să se stranguleze pe frânghie, mările să latre (…). „Ei, nu, nu se poate! Categoric „nu”! îmi spun. E periculoasă, în fapt! Dacă rămân aici, nu mai ajung la Bistrot!...

Cafeneaua Bistrot de Venise este aşezată discret într-o ulicioară-labirint, spre care ajungi rătăcind (sic!) în spaţiul „pom-de-crăciun” San Marco – Ponte di Rialto. O măsuţă doar, antică, cum se zice aici (doar schimbând accentul pe „i” şi încheind cuvântul în „a”) la tot ce e de epocă, cu programul-pliant al localului şi cu mici cărticele de vizită, vizavi de nişte… tacâmuri, te trimit la subţirimea locului, la distincţie. Interiorul e la fel de discret ca şi ulicioarele venete, domină maroul sau lemnul negru, dacă citesc bine amintirile, şi ai din prag senzaţia de cald, de intimitate. Camerierii, căci aşa li se spune aici celor ce te servesc, sclipesc în alb şi bordo dens şi (mi s-a părut mie?...) nu-s deloc străini de poezie. Pocalele nalte, cu vin auriu, respiră argint. „Prezidiul” se contopeşte cu lumea din sală şi lumea din sală intra firesc „în prezidiu”. Spaţiul pare mic. Mă pomenesc la nici un metru distanţă de Nina, Nina Cassian, poeta, care, de drag de noi (şi de drag de Veneţia), traversase oceanul. Prezentarea distinsă a Corinei Bădeliţă, apoi recitalul poetei. I-am privit întreaga seară… mâinile (erau ca nişte ramuri lungi, expresive…) şi i-am admirat simpleţea. A citit Văduva şi Lemur: Frigul i-a deformat degetele./ Arşiţa i-a spuzit braţele./Acum anotimpul i-a ajuns la creier /dându-i forma unui nor de furtună./Nu poartă văl cernit,/umblă goală, /fără blană, fără pene, /ca o şopârlă./E urâtă./Câinele îi amuşină singurătatea /şi fuge schelălăind./Ea miroase /aţâţător /a /absenţă.///Am sărutat sângele tălpilor tale/şi vreascurile braţelor tale /rânjetul tău de moarte /mi-a muşcat inima./Degeaba stai acum, distant şi armonios, /în rigoarea de dincolo./E o poză a ta /ca să-mi sporească umilinţa./Mai bine ajută-mă să fie noapte /şi lasă-mă să emit /ţipete joase, ţipete înalte, /de animal îngrozit. A citit Dialogul meu cu dictatura: O vocală curată e dimineaţa mea./Latină pronunţie în murmurul timpului confuz./Cu silabe raţionale /încerc să limpezesc mâlul ocult /şi violenţa promiscuă./Protestul meu lingvistic n-are putere./Duşmanul e analfabet. Apoi am auzit (o, Doamne!...) Sângele, portretul acela suprarealist, care… (nu, nu spun nimic mai mult; e bine că nu s-a făcut pictor: ne omora, arătându-ne cum suntem când murim şi rămânem…): „A, ţin încă bine minte durerea aceea!/Sufletul meu luat prin surprindere/sărea ca o găină cu capul tăiat./totul era stropit cu sânge, strada, masa de local/şi mai ales mâinile tale inconştiente./Mi se risipise părul şi umbla/ca un monstru printre pahare,/se-ncolăcea în jurul lor ca-n jurul unor respiraţii oprite/şi dansa apoi vertical, şuierând,/şi cădea, apoi, executat, la picioarele tale./A, ţin bine minte că am surâs cumplit,/ desfigurându-mă ca să semăn mai bine cu mine,/şi că n-am ţipat decât o singură dată,/ mult după ce nu mai era nimeni în jur/şi se stinsese lumina şi se ştersese/sângele de pe mese.”  Şi apoi zguduitoarea Mă taie în două: Mă taie în două râul şi luna /şi noaptea îmi curge din gură ca sângele./Cândva am fost una, cândva am fost una!/n-am ştiut că-s atât de sălbatice stâncile./Veneam cu orbitele pline de flori, /cu vântul albastru pe umeri. /Cântase pământul cel bun: „Tu nu poţi să mori!” /mi-era carnea sonoră pe lira de oase./Căzând, ca-ntr-un vis de securi, iată luna /şi râul tăindu-mă-n două. Repet:/Cândva am fost una, cândva am fost una!/Partea cu capul mi-o iau /şi mi-o legăn încet. După care Trebuie să dorm şi, în final, ca un adio: Tirada din penultimul act: Vă las, vă las, n-am să vă mai ating./Eu nu mai am nimic de demonstrat. (…)./Am spus cam totul despre ce ştiam /şi chiar minciuna cu evlavie am rostit-o, /căci am văzut-o existând, prinzând un corp, /fiind la fel de vie ca o frunză /sau ca un iepure – /şi n-am putut să neg nici o fiinţă – /niciodată. /Vă las şi pentru că am ostenit /văzând cum se răstoarnă câte-un secol /în cel de dinaintea lui, /de parcă laptele supt de prunc s-ar reîntoarce în sânul maicii lui, /sau, şi mai groaznic, /de parcă fruntea unui filozof s-ar îngusta /tinzând spre abolite, păroase şi căţărătoare specii (…) /Dar, pesemne, nu pot imita nimic, /n-am nici îndemânarea şi nici harul /de-a semăna cu voi, şi nici cu mine. /Zâmbesc - şi totul se răstălmăceşte-n rânjet! /Râd – şi lumea-ntoarce capul, mustrându-mă pentru necuviinţă./Când plâng – prileju-i prost ales, căci, iată, /e tocmai sărbătoare în cetate. (…). /Vă las, vă las, vă las…

Era, simultan, liniştită (ştie şi puţină italiană), dar şi emoţionată (cerea wisky, pentru curaj, i se aducea). Îi cerea traducătoarei, tinerei Anita Nastasia Bernachia, care citea în paralel, să repete în italiană anume rânduri, la care ţinea mai mult. Când a încheiat recitalul, a spus, zâmbind pierdută, de parcă şi-ar fi cerut scuze: „Sunt poezii de dragoste, numai că… foarte triste…”. A răspuns scurt la întrebări. Puţine. Lumea era preaplină de dramatismul poeziei. Egală sieşi, dar, cu o vădit obosită tristeţe, a răspuns laconic şi la o, oarecum provocatoare, întrebare (despre „servitutea” faţă de comunism, cum ar veni...): „Aveam cincisprezece ani…”. Ştiam din jurnal. „Nu aveţi nici o problemă cu mine, doamnă!...”, a încheiat, căutând-o cu ochii, direct, pe cea care întrebase. Şi „cortina a căzut”. Mai era printre noi.

- Nina, - un portre?... se apropie de ea, zâmbind, cu obiectivul sclipitor de-a gata, un fotoreporter. Îşi răsfiră în părţi, cu degete descărnate, părul uscat. Nu ştiu dacă a zâmbit de propria-i ghiduşie. Am avut senzaţia că a privit numai, distacata (desprinsă), de dincolo de timp...

- Afară, pe când ne fotografiam (am insistat, se putea altfel?... şi, obişnuit, nu am această „boală”!…), ne-am atins, la un moment dat, tâmplele. „Dacă ne mai ciocnim o dată aşa, mi-a zis încet, mă risipesc, mă strângeţi de pe jos...” Era obosită. Era foarte obosită. De drum, de timp, de noi... „E carnea tristă, vai”, va spune şi în finalul memoriilor, dar n-am citit toate cărţile. (…). Şi iată cum îmi adaug memoria memoriei altora… Şi va încheia într-un acord sublim, care o încape total: „Dar nu mă vindec de rana de secol, de rana de lume / de-aceste fragile distihuri / ANTUME? / POSTUME?”

Veneţia, 5 septembrie 2009

P.S. Da, în adevăr, cum spunea maestrul Dan Puric într-un interviu: Occidentul trebuie responsabilizat pentru ceea ce am pătimit noi. Nu condamnat, nu culpabilizat în masă, ci responsabilizat. Trebuie să ştie că poporul român a fost martirizat, iar el, Occidentul, are partea sa de vină. (…) Există o lipsă de comunicare între noi şi Occident, şi de aici lipsa de cunoaştere. Trebuie să reînvăţăm dialogul împreună (…).

La 17 martie a. c., la Bistrot de Venise, Nina Cassian a însemnat dialog, Poezia a însemnat dialog. Al României cu Europa, cu Italia. Întrebările au venit mai mult dinspre românii-imigranţi. „Europa” tăcea. Eu însă sunt convinsă că, în acea seară, am văzut, pe viu, cum pătrunde spiritu-n lume…

P.P.S. Şi, ca o confirmare în plus la cele de mai sus (ce binevenită coincidenţă!), acum chiar, când, în sfârşit, scriu aceste rânduri despre poetă, primesc din partea Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică din Veneţia comunicatul de presă semnat de directorul ad interim al acestuia, doamna Monica Joiţa, din care aflu că, chiar în aceste zile, la prestigioasa Editură Rizzoli din Milano, a apărut volumul de eseuri „Viciul lecturii” („Il vizio di leggere”), semnat de Vittorio Sermonti, cunoscut scriitor, actor, profesor şi regizor italian, volum care cuprinde şi eseul „Nina Cassian” şi în care autorul se declară profund impresionat în urma lecturii unor poeme ale autoarei din România, publicate în revista literară „L’immaginazzione”. Spiritu-n lume a pătruns, aşa cum s-a dovedit, exact prin intermediul acelei neuitate seri de la cafeneaua boemei artistice veneţiene şi, nu în ultimul rând, prin traducerile tinerei Anita Nastasia Bernachia, beneficiară a două burse pentru traducători acordate de Institutul Cultural Român. Volumul urmează să fie lansat chiar peste câteva zile, la 11 septembrie a. c., în cadrul celei mai importante manifestări literare cu caracter internaţional din Italia: Festivalul de Literatură de la Mantova.

___________

Nina Cassian. „Memoria  ca zestre”. Editura Institutului Cultural Român. Bucureşti 2004.

1