Liftul

Asculta liftul. Sunetul lui semăna cu mârâitul unui câine. Uneori, mai prelung, alteori, mai scurt, ca acum, când se oprise la trei. Liftul o înnebunea. Ştia exact timpul pe care-l face până la trei, până la patru, până la cinci, până la şapte, unde locuia. Liftul ăsta era un fel de metronom. Dădea ritm aşteptării. Traversa concomitent mina scării şi corpul ei, din călcâie spre tâmple şi îndărăt. Fiecare zvâcnire a lui îi gâdila măruntaiele.

Cineva începu să bată în uşile liftului. Bătea cu pumnii. Mi-ar plăcea să fie ea, îşi zise zâmbind. Prin minte îi treceau scene cumplite de violenţă. Secvenţe din filme nepermise minorilor. O vedea clar pe tipa aia înaltă, roşcată, cu picioare lungi, musculoase, pe care o zărise ieri traversând zebra pe lângă Casa Presei şi pe care şi-ar fi dorit să n-o fi văzut niciodată.

Capul îi deveni iar greu ca o găleată plină cu lături.

Tipa cu picioare musculoase apăsa îngrozită butonul liftului. Aproape că îi intrase degetul arătător în plasticul topit de cineva cu bricheta. Începu chiar să ţipe cu disperare: Aaaaaaaaaaaaaaaa! Nu ieşea nimeni. Lumea e fricoasă. Nu se bagă. Toţi sunt nişte laşi. Fiecare ţine doar la pielea lui, cel mult la familie, preferă să-şi astupe urechile şi să dea drumul apei la baie. Liftul coborî în sfârşit la parter. Prea târziu însă. Cei doi hojmălăi care o urmăreau de la staţie intraseră deja pe uşa blocului, ţinută la perete de un pietroi imens.

Constată că pietroiul îi devenise acum complice. De câte ori îl luase în braţe şi îl aruncase cât colo. De câte ori se certase cu administratorul, cu vecinii. Degeaba! Cineva îl aducea mereu înapoi. Şi mereu uşa blocului era deschisă vraişte. Putea să intre oricine. Şi intrau mulţi. Piaţa şi liceul din apropiere făceau ca blocul să nu ducă lipsă de indivizi dornici să se adăpostească lângă caloriferul ruginit de la parter. Boschetarii dormeau, mâncau şi chiar se uşurau uneori sub scară. Narcomanii lăsau împrăştiate seringi cu urme de sânge, iar adolescenţii prezervative folosite.

Aşa că acum hojmălăii împing cu putere victima în liftul ajuns la ţanc. Nimic nu mai rămâne din rochia tipei cu picioare musculoase, din sutienul ei ultramodern, cotton 100%, ce se deschide între sâni printr-o simplă apăsare pe laleaua neagră de plastic. Nici din ciorapii ei negri Fiore, prinşi cu elastic fin, nici din chiloţii ei tanga cu inscripţia kiss me. „Kiss me, kiss me, kiss me”, rânjeşte cel mai uscăţiv apucând-o de coama roşcată şi împingându-i cu putere capul spre şliţul umflat.

S-o umilească! S-o sature! Să-i dea ceea ce căutase de fapt, atunci când îşi băgase picioarele lungi cu pedichiura mereu proaspătă în familia ei.

Liftul ajunge la 11. Peste vreo 10 minute coboară iar la parter şi înţepeneşte acolo.

Din dormitor răzbate vocea lui Stelian Tănase. Vorbeşte cam mult. Îl are invitat pe Dinescu. Surprinzător, Dinescu nu acaparase încă discuţia. Îşi lăsa prietenul să se desfăşoare în voie. Doar că mai strecura câte o remarcă.

Se duse şi ea în dormitor, dar nu pentru emisiune. Îşi scoase din şifonier rochia nouă, roşie, cu decolteu adânc. O agăţă de uşă. Îşi mângâie apoi pantofii aurii cu tocul cui, pentru ocazii deosebite. Întotdeauna şi-a dorit să fie mai înaltă, cu atât mai mult când e pusă faţă în faţă cu scorpia roşcată. „Probabil că îşi plimbă acum limba caldă prin gura soţului tău, îl priveşte apoi fix, cu ochii săi albaştri, spălăciţi, după care clipeşte des, des, ca o vacă duioasă, iar tu stai aici şi te zvârcoleşti, şi te străduieşti din răsputeri să rezolvi partida în care nu tu eşti Regina.”

Se îmbrăcă şi ieşi la oglinda din hol.

De câte ori se privea, descoperea imperfecţiunile propriului chip ajuns la 30. O irita fiece trăsătură în parte. Ovalul feţei, părul prea cârlionţat, nasul prea mic, nările prea mari, fruntea prea îngustă, buzele prea subţiri, sprâncenele prea stufoase, şoldurile prea late, spatele prea îngust. Îngroşa intenţionat culorile. Ciuda, disperarea, incertitudinea şi gelozia îşi făcură loc în sufletul ei. Se întreba unde a greşit şi unde i-a fost intuiţia.

Cineva chemă iar liftul. Înţelese că fusese chemat la 9, după care coborî la parter.

Telefonul. Nu, nu e el. E mătuşa Lisaveta. N-avea somn. Întrebă dacă îi găsise la Piaţa Centrală miraculosul balsam de rufe. Că tot i se face reclamă. Vroia să-şi clătească prosoapele cu horboţică zimţată, păstrate pentru cei ce aveau să-i ducă pe umeri sicriul spre cimitir. Să le mai împrospăteze, că cine ştie… „Măcar de la prosoape să adie a floare, că de la mine va aduce-a hoit!” Aceeaşi mătuşă Lisaveta o sfătuise acum câţiva ani, când o apucase măritatul: Vezi, nu te mărita şi tu aşa, ca proasta. Culcă-te mai întâi cu el, să vezi ce şi cum! Ce să mai văd? Să vezi dacă nu sforăie, dădu a lehamite din mână Lisaveta, o privi compătimitor şi ieşi să-şi caute de treabă.

Liftul fu chemat la şase. Cei de la şase coborâră la trei. Nu-i înţelegea deloc. Chiar nu puteau coborî fără lift câteva etaje? Mai erau şi dintr-acei care ţineau liftul aiurea, parcă special. Probabil că le plăcea să-i enerveze pe nerăbdători, pe cei care aşteptau la 12 sau la parter.

Avea prietene. Nu multe, dar avea. În cele mai grele clipe, când simţea că liftul îi intră în carne, le convoca. Veneau. Se aşezau pe gresia rece din hol, beau bere, fumau ţigări tari şi făceau planuri. De ce aia trebuie să fie mai deşteaptă decât noi? o întrebau dându-i peste mână, dacă se întindea să ia şi ea o ţigară. Nu lua, că nu ştii să fumezi! Doar te prosteşti, sufli şi tu ca în trompetă. Treci degeaba ţigările. Uite, se apropie ziua lui. Hai să pregătim o discuţie mai de Doamne-ajută. Să-l dăm gata! Ne documentăm pe o temă, dar ne prefacem că am picat din pod cu mintea noastră enciclopedică, cu tot. Hai să luăm ceva din bibliotecă, la întâmplare. „Noa-noa şi alte scrieri” de Paul Gauguin? Ori vreţi politică? Poftim politică: Pascal Delwit „Liberalisme şi partide liberale în Europa”. Nu ne-am mai pregătit noi în viaţa asta de seminarii? Ne împărţim pe capitole. Una ia Dificila naştere a partidelor liberale în Europa centrală, alta Liberalisme şi partide liberale în România postcomunistă, a treia - Partidele liberale scandinave. Pfu, dă-l încolo de liberalism scandinav. Parcă totuşi e prea complicat pentru o zi de naştere. Până la urmă, au rămas la Gauguin, la marea lui iubire Tehura, la ce-a căutat el în Oceania şi la periplul aventuros al scrierilor lui.

De ce naiba m-o durea atât de tare capul? Şi de ce fac toate astea acum, când nu mai are nici un rost, se gândea, în timp ce amesteca, într-un castron înalt, cu flori de mac pe margini, salata. Izul de vară a mai scos-o din amorţeală. Mirosul de ceapă, roşii, castraveţi şi ardei proaspăt tăiaţi îi amintea de copilărie, de zilele calde, însorite, când putea ieşi în grădină dimineaţa şi rupe direct de pe tufe legumele coapte. Îşi aminti instantaneu cum, într-o vacanţă la bunici, s-a culcat pe burtă, sub o tufă de roşii, ca să poată muşca dintr-una, aşa, doar o gură. Roşia aia cică era ţinută pentru seminţe, dar n-a fost să fie. Cât a umblat în jurul ei, cât a atins-o din toate părţile, cât s-a căznit să n-o rupă şi să nu fugă după casă s-o mănânce din trei înghiţituri. Leguma interzisă devenise cea mai râvnită.

Aici creierul ei făcu o conexiune cu realitatea. Nu vine. Şi dacă ar veni? Iar să-mi povestească despre noua lui colegă de serviciu, despre cât de inteligentă şi înţelegătoare e, despre ce rochie a purtat azi şi despre ce emisiune a privit la televizor aseară? Revolta îi creştea. Pe lângă toate, o cuprinse un fel de milă faţă de propria persoană. Sentiment greţos de care se grăbi să scape. Trânti lingura în chiuvetă şi ieşi din bucătărie. Îndoielile o rodeau mai rău decât au ros carii picioarele mesei vechi din casa cea mare a părinţilor. Picioarele mesei au fost totuşi lecuite. Le-au tăiat un pic de jos, unde erau mai găurite, le-au îmbibat bine cu o soluţie specială, le-au dat cu un lac de culoarea lemnului deasupra şi gata! După toate procedurile, era nou-nouţă. Masă nouă cu găurelele vechi, cum s-ar zice. Ea cu ce să se lecuiască oare? Cu ce să-şi scoată carii din corp? Cu ce să se lustruiască?

Planul de desfiinţare a rivalei se spulberase chiar azi, când el n-a mai venit acasă, de ziua lui. Nici n-a sunat. Oaspeţii au stat cât au stat şi iată că au plecat. Iar ea a rămas cu liftul, cu zgomotul lui, care urca acum şi se-apropia, se-apropia. Se ruga să fie asta şansa ei, dacă reuşeşte să zică Tatăl Nostru, până ajunge liftul la şapte. Uite-l, e la şapte, Dumnezeu a auzit-o! Dar nu... Liftul merge mai sus. Se opreşte la 8. Se aud două voci. Una de femeie şi alta de bărbat. Sunt vecinii de deasupra. Au descuiat uşa metalică şi au intrat în casă.

Îi auzi întâi mergând la baie, apoi suportă scârţâitul canapelei lor de doi bani. Prin pereţii de ghips răzbăteau gemetele ei de plăcere şi exclamaţiile lui. Şi iar scârţ. Şi iar baia. Şi iar. Şi iar... Liftul.

Se obişnuise deja cu starea aceasta de permanentă aşteptare, de pustiu. Se obişnuise să ţină mâncarea caldă, în caz de el se întoarce cumva. De obicei, învelea cratiţa într-un ziar, apoi într-o pătură de lână, apoi într-o plăpumioară. Mâncarea se păstra fierbinte ca în termos. Şi vaginul ei era fierbinte, iar înăuntrul lui se mişca mârâind liftul şi-l făcea să tremure şi să se zbată.

Pe la ora cinci, când începu să se lumineze de ziuă, îşi dădu seama că nu se mai auzea nici mârâitul ăla de câine, nici scârţâitul de pat, nici apa de la baie. Nu se mai auzea nimic. Şi atunci îşi puse în gând să iasă şi să-l înfrunte. Să-l cheme. Şi el să n-aibă încotro. Să vină la chemarea ei ca un animal de casă, dresat şi docil. Se va lipi de el, îi va apăsa butoanele cu buzele, cu pieptul. Se va face una cu el, cu mirosul lui de parfumuri străine, cu mârâitul lui pe care îl cunoştea atât de bine.

Ieşi hotărâtă din casă. Uşile s-au deschis brusc, fără zgomot.

1