Un cal putere

Prietenul meu Eugen îşi iubeşte la nebunie Jiguliul de doisprezece ani. Autoturismul evită discret dezgheţurile, ploile şi viscolele în garajul de lîngă lacul orăşenesc şi Eugen îl mîngîie cînd merge să aducă mere, cartofi, morcovi, vin şi compoturi din beciul construcţiei. În consecinţă, vehiculul vede carosabilul vara, dacă e vreme bună. Eu sînt abia al treilea coleg care i-a văzut „bolidul”. Eugen şofează cu cel mult 65 km pe oră şi, cînd ajunge la punctul de destinaţie, lustruieşte numaidecît pielea roşie a celor 65 de cai putere. Cînd mulţi copii ager­i ai uzinei din Toliati au căzut pradă coroziei, Jiguliul lui Eugen parcă-i coborît de pe conveier.

Îmi plac şi mie automobilele, nu-i vorbă. Cum niciodată n-am bani pentru una nouă, cumpăr autoturisme de mîna a doua. Nu le pilotez mai mult de doi-trei ani – pe drumurile noastre ele îmbătrînesc mai repede decît femeile.

Joia trecută mi-am vîndut Citroenul. Trei luni de zile, duminică de duminică, m-am dat în spectacol la piaţa de automobile din Bălţi: salutam cumpărătorii, povesteam biografia „francezului”, deschideam portbagajul, porneam motorul, anunţam preţul, dădeam numărul de telefon…

Duminica trecută, ascultam în Citroen CD-ul grupei Talisman, lăsînd puţinii cumpărători să consulte panoul lipit pe parbriz. Puteau afla şi singuri ce vîrstă are minunea franceză, cîte mii de kilometri a alergat, care e preţul iniţial etc. Pe la amiază, a apărut un bărbat scund, mustăcios, într-un costum de vară, boţit în microbuz. A lecturat „afişierul”, apoi, vreo jumătate de oră, s-a tot învîrtit în jurul Citroenului, pipăindu-i coaja. M-a rugat să pornesc motorul, pe care l-a ascultat pînă mi-am pierdut răbdarea. În cele din urmă, m-a întrebat cît cedez din preţ. „Îmi zice Tiberiu Răboj, sînt de la Soroca şi vreau să-mi daţi numărul de telefon. Am să vă sun neapărat”. „Da, da, ai să-i suni tu lui Tristan Tzara, la Zurich”, am mormăit.

Miercuri am avut o zi imposibilă. Abia adormisem cînd m-a trezit sunetul telefonului. „Vă deranjează Tiberiu Răboj…”. După vreo patru minute de conversaţie, am înţeles că soroceanul e decis să vină la Bălţi şi să cumpere Citroenul. A doua zi, ne-am întîlnit la autogară. Am fost la Secţia de înmatriculare a autovehiculelor, mi-a dat banii şi i-am dat cheile. Pe urmă, a insistat să bem adălmaş, după legea strămoşească. Am intrat în barul Amurg. „Spune-mi, te rog, dragă Tiberiu, de ce n-ai cumpărat duminică Citroenul şi ai mai făcut un drum … tocmai de la Soroca?” „Înţelegi, conform horoscopului, Leul nu trebuia să facă în acea zi investiţii serioase.”

Azi e luni. Ne întoarcem de la Hăsnăşeni, unde am fost la un pescuit. Casa părinţilor lui Eugen e chiar pe malul unui iaz mare, umbrit de sălcii bătrîne. Cînd am ajuns sîmbătă la Hăsnăşeni, se însera. Eugen a lustruit Jiguliul şi l-a acoperit cu o husă militară. Eu am vorbit cu moş Eugen despre pămînt, apă şi virgule. Apoi, am mîncat plăcinte scoase din cuptor şi am băut vin bun, ca din podgorii franceze. Ne-am culcat devreme. De pe la 5 dimineaţa şi pînă la 11 ziua, o întreagă armată de caraşi dolofani au tot dat năvală peste undiţele noastre, ca la un casting pentru muzicalul Peştişorul de aur. La amiază, am mîncat o sclipitoare zeamă de peşte, iar seara - frigărui din carnea unui ied bătrîn. Sufletul satului a fîlfîit toată ziua pe lîngă noi.

Gropile de pe şoseaua Hăsnăşeni - Cubolta au fost plombate recent şi Eugen conduce cu 45 km/oră. Porţiunea de şosea dintre Cubolta şi Alexăndreni este acoperită cu pietriş din Prut. Prietenul meu se teme să nu rănească burta Jiguliului  şi reduce din viteză, iar eu număr fructele nucilor de pe marginea şoselei. Eugen face figura unui cîrmaci intrat în canalul panamez. Pe drumul de ţară, ce concurează în paralel şoseaua, un puştan pedalează voiniceşte o bicicletă. Ne ajunge din urmă, cîştigă competiţia şi-i reţin încîntarea de pe faţa pistruiată. Pietrişul oftează sub roţi şi Eugen mai scade din viteză. Din stînga, începe să ne depăşească regulamentar o căruţă trasă de un cal cafeniu. Căruţaşul îşi îndeasă pălăria pe ceafă şi îndeamnă duios bidiviul spre Alexăndreni. Calul cafeniu întoarce capul şi ne priveşte, cel puţin, ironic. „Opreşte, te rog, Eugene”. „Ce s-a întîmplat, ţi s-a făcut rău?” „Nu, am să te aştept la Alexăndreni”.

SMS

Nu ştiu ce-ar spune bătrînul Freud, dar îmi place să fac lecturi cufundat în cadă. În spaţiul acvatic am citit poveştile lui Creangă, ale fraţilor Grimm şi basmele populare. Tot acolo i-am cunoscut pe Dante, Flau­bert, Eminescu, Dostoievski şi pe ceilalţi din raftul de sus. Acum, ţin deasupra plapomei de spumă romanul lui Orhan Pamuk, Mă numesc Roşu. A sunat lung-prelung celularul. Cînd am ieşit înfăşurat în toga prosopului, numărul 069275777 nu-mi spunea nimic. Seara mi-a venit un SMS: „Dragă Ghenadie, nu pot uita acel magnific răsărit de soare pe care l-am întîlnit despuiaţi pe canapeaua de la balconul tău. Erai nesăţios ca un călugăr şi eu eram Cezara ta. După ce m-ai făcut dependentă, nu mai răspunzi la telefon. Te implor să vii mîine la 10.00, la Magnolia. Laura”.

Adolescent în vremuri sovietice, am mai avut o problemă cu identitatea. În mahalaua de lîngă calea ferată locuia încă un Sandu Mocanu, flăcău scăpat de armată, şofer în colhoz, un lungan cu faţa ciupită de vărsat şi părul cînepiu. Cînd poştăriţa Anastasia Prodan n-a mai putut aburca geanta cu ziare, reviste, scrisori şi telegrame peste burta de şapte luni, în  funcţie a fost învestită Marina Melnic - fata ratase admiterea la Politehnică. Într-o singură săptămînă, proaspăta angajată mi-a adus trei scrisori: de la Nataşa din Coşniţa, Sorina din Sărata Galbenă şi Tatiana din Briceni. Fotografiile fetelor trecute de 19 ani mi-au tulburat visele încă fragede. Nataşa era blondă cu ochi mari albaştri, Sorina avea strămoşi nomazi, iar Tatiana era soră medicală. L-am admirat pe celălalt Sandu, plecat pentru două luni „în comandirovcă” în Kazahstan, era un seducător de rasă.

Le-am răspuns deîndată. Cum colaboram de doi ani la revista Scînteia leninistă, mi s-a părut tentantă perspectiva să cunosc (epistolar) fete iniţiate. Oricum nu puteam da înapoi: şoferul m-ar fi trăsnit cu ranga pentru lustraţie. Domnişoarele mi-au răspuns cu ceva întîrziere. Rămăseseră marcate de neaşteptatele performanţe ortografice şi stilistice, precum şi de vocaţia de narator pe care „şoferul” lor n-o etalase pînă atunci. Aventura epistolară mi-a opturat orizonturile şi am început să aduc note proaste. Mama s-a înfuriat grozav şi căuta cauzele derapajului...

Mai întîi, m-a abandonat Sorina - insista pe detalii despre care eu, elev într-a a opta, auzisem doar. Apoi, Tatiana s-a supărat că n-am venit la Chişinău să ne vedem la faţă şi să ne spunem cuvinte ce duc spre altar. Doar Nataşa a rămas fidelă, ca toate blondele din lume, dar şi corespondenţa cu ea s-a încheiat logic. Întors din „comandirovcă”, celălalt Sandu Mocanu m-a scos de la film şi, după club, mi-a tras cîţiva pumni. Parcă dădea cu ranga. Marina Melnic nu ne-a mai confundat: şoferul semna de acum încolo Mocanu Sandu Grigorievici. Pe tatăl meu îl cheamă Dumitru.

La 10 fără un sfert, terasa Magnolia era aproape pustie. Doi bărbaţi cu feţele mototolite de vodca băută nocturn jucau şah. La o altă măsuţa, fuma o tipă îmbrăcată neglijent, cu o faţă palidă ce cădea într-o bărbie cît o minge de ping-pong. Cucoana scutura scrumul într-o ceaşcă cu cafea sleită. Ochii bulbucaţi: unul căprui şi altul albastru închis, erau despărţiţi de un nas acvilin. Părul decolorat necesita intervenţia grabnică a unei coafeze. Laura era slabă, ca după foamete. „Sărmanul Ghenadie, m-am îngrozit, cred că era disperat cînd s-a culcat cu momîia asta care scrie răvaşe à la Veronica Micle”.

Descuiam uşa, cînd a sunat celularul. Era numărul Laurei. „Da mai du-te la salam, mîrţoagă”, am strigat intrînd în apartament.

M-am cufundat în cadă. Proza lui Pamuk era percutantă…, că doar nu dau Nobelul cui se nimereşte. Cînd, înfăşurat în prosop, îmi beam cafeaua la balcon, mi-a venit un alt SMS. „Scumpule, scuză-mă... am întîrziat cu o ora … vreau numaidecît să te vad … bărbatul sîngelui meu. Voi fi pe terasa pînă la 19.00. Vino… fără tine Bălţiul e un infern. Laura”. Ştiam o înjurătură rusească, lungă. Într-un bărbat, ca să „valorific” o parabolă africană, trăiesc succesiv o găină şi un vultur. Acum, regele înălţimilor plana în sufletul meu. Terasa Magnolia era ceva mai populată. Tipa jigărită dispăruse. Jucătorii de şah beau bere cu vodcă şi analizau în voce criza economiei mondiale. Un cuplu, posibil soţ şi soţie, îşi spuneau intimităţi, irigîndu-le cu şampanie. Bătrînul comunist citea Moldova suverană fără ochelari. La măsuţa de sub castanul înflorit, şedea o domnişoară înaltă, zveltă, cu pieptul împlinit. Avea păr blond strălucitor, ochi verzi, obrazul fin şi picioare lungi. Purta pantaloni albi de bumbac, o bluziţă de mătase de un albastru marin şi pantofi albi, eleganţi. Degetele-i lungi, fără de care nu poţi deveni pianistă, sugrumau un pahar cu suc de ananas. Privirea tristă, derutată, trăda mai degrabă o fire reflexivă, decît exuberantă. Am comandat o cafea cu frişcă. „Dacă asta nu-i Laura, atunci Dumnezeu a murit la Ierusalem”.

- Mai doriţi ceva, m-a întrebat chelnerul.

- O şampanie, fructe şi îngheţată pentru domnişoară, vă rog.

- Numaidecît, domnule.  Doriţi să spuneţi cum vă numiţi… ca să ştie şi domnişoara.

- Ghenadie.

Ieşind, am deschis celularul şi am butonat: „Fiecărui bărbat îi este hărăzită o femeie, încă de la începutul lumii. Îmi pare rău că nu sînt Ghenadie”.

1