Radu Andriescu: „Mă întrebam cât de adânc este drumul în trecut pe care urma să-l străbat...”

- Ai fost în China, Radu. Cum e să te duci în China?

- Dragă Mariana, ştiam că merg foarte departe şi presupuneam că e un drum în trecut, un drum care se măsoară în ani mai curând decât kilometri. Ştii despre ce vorbesc. Trăim şi noi într-un teritoriu pustiit de istorie şi mă întrebam cât de adânc este drumul în trecut pe care urma să-l străbat. Văzusem, cu vreo două luni înainte de a pleca, un reportaj despre Coreea de Nord. Câţiva turişti europeni, printre care şi doi polonezi, participau la o excursie în Phenian. Reportajul te ducea înapoi nu în anii ‘80 ai sărăciei postmoderne, ci în cel mai crâncen deceniu cinci imaginabil. Pentru grupul acela de turişti, chiar şi pentru polonezi, care înţelegeau comunismul alt­fel decât occidentalii din grup, trecerea frontierei înapoi spre China era echivalentă cu reintrarea într-un teritoriu democratic. Mă întrebam însă cum e să mergi invers, din Occident spre China. Drumul meu spre Festivalul internaţional de poezie din apropierea lacului Qinghai (se citeşte „cin-hai”) trecea prin Amsterdam. Aşa s-au nimerit legăturile cu avionul, aranjate de agenţia de voiaj chineză. Aveam cam zece ore de stat în Amsterdam şi mă bucuram. După cum îţi spuneam, îmi doream un contrast cât mai clar între punctul de pornire şi platoul sărăcăcios, cu o capitală destul de populată dar cu suprafeţe uriaşe de stâncă sau de păşune, unde nu trăiesc decât păstorii tibetani, nomazi. Ştiam despre provincia Qinghai că a fost practic izolată de lume cu doar vreo douăzeci de ani în urmă, fiind plină de lagăre. Mai ştiam că lacul Qinghai, care e un rest de apă sărată, desprinsă din ocean în Terţiar, când s-au înălţat munţii Himalaya, e şi locul unde a apărut pentru prima oară gripa aviară, într-o colonie de păsări de pe o insulă minusculă. Văzusem, pe de altă parte, multe imagini pe Internet cu oraşul Xining, capitala provinciei. O mulţime de turnuri, străzi de-a dreptul occidentale în mijlocul pustiului, parcuri superbe, în care m-aş plimba cu plăcere şi aici, în Iaşi, dacă ar fi posibil. Să nu uit: grupuri statuare extrem de moderne – cu tematică istorică, e adevărat, dar asemănătoare cu unele grupuri similare pe care le văzusem în Germania. Prin urmare, la ce ar fi trebuit să mă aştept? Dacă mă gândesc la trecutul politic destul de recent, la ce e mai rău. Sau la prezentul bântuit de gripă aviară, de gripă porcină sau de marmote turbate, purtătoare de ciumă. Apropo de marmotele astea turbate: mergeam, practic, în oraşul care se află la circa 150 km atât de păsările gripate, cât şi de orăşelul izolat de armata chineză, în care o marmotă muşcase câinele unui cioban, iar ciobanul a luat boala marmotei de la câine, când l-a îngropat. Mai mult, pe Internet se zvonea că doi locuitori ai acelui orăşel reuşiseră să treacă de barajul militar şi se refugiaseră tocmai în Xining, unde se desfăşura festivalul. Prin urmare, multe semne de întrebare. Am vorbit cu poeţi din Europa care fuseseră pe punctul de a renunţa la participarea la festival, dar până la urmă se hotărâseră să nu se lase purtaţi de valurile de isterie globalizate de Internet şi să se urce în avionul spre Beijing. Iar de acolo, în cel care i-a dus, ca pe noi toţi, spre Xining. Asta e partea întunecată a premiselor. Dar era şi curiozitatea uriaşă faţă de oraşul pe care-l văzusem în imaginile, la fel de globalizate, de pe Internet. Oraşul părea rupt dintr-un film american – turnuri spectaculoase într-un peisaj arid. Aşa ceva trebuia văzut. Prin urmare, Mariana, cam aşa e să mergi în China pentru prima oară. Şi nu în orice parte a Chinei – într-o zonă centrală în care contrastele sunt mult mai spectaculoase decât la Beijing sau Shanghai. De Hong Kong nici nu mai vorbesc, oricum ai nevoie de altă viză, dacă vrei să treci în Hong Kong.

- Ce-ai făcut în China?

- Am încercat să fac ce doreau organizatorii, dar să-mi găsesc timp şi pentru mine. Gândeşte-te cum e să ajungi din Iaşi la Amsterdam, de acolo la Beijing, iar apoi să iei un avion până în mijlocul unui platou muntos, fără să ştii exact ce urmează. De sus, vezi apusul peste pustietatea de munţi şi sate rare, construite din pământ, greu de zărit printre nervurile de piatră roşiatică. Apoi mergi cu autocarul pe autostradă şi vezi un fel de Las Vegas în mijlocul pustiului. Eşti cazat la un hotel superb, cu un televizor uriaş la care-ţi dai seama foarte repede că nu ai ce vedea. Doar seriale chinezeşti, emisiuni de divertisment, discuţii care nu au nimic din aciditatea posturilor de televiziune ale capitalismului balcanic şi un meci de tenis de masă. De departe cea mai bună emisiune. Şi singura pe care puteam să o înţeleg. Filmele de lungmetraj erau ca acelea ruseşti, de pe vremuri. Război, iar cei buni câştigă. La două noaptea a sunat ceasul, setat de alt ocupant al camerei. La şase, începea festivalul. A fost interesant. Iar prima zi a fost plină de surprize...

- Ce surprize?

- Cu ce să încep? Hai să zicem, cu surprizele culinare. Micul dejun din prima dimineaţă era şi întâiul contact cu mâncarea chinezească, aşa cum se face la ei, nu în mall-urile sau restaurantele noastre. Surpriza ar fi nu exotismul felurilor, ci faptul că mi-am dat repede seama cât de grele pot fi mesele cu care suntem obişnuiţi şi pe care nu le mai punem sub semnul întrebării – ouă prăjite, mezeluri despre care e preferabil să ştii cât mai puţin, sosuri făcute din petrol şi pâine, multă, multă pâine. A doua surpriză a fost faptul că a trebuit să-mi citesc eseul „în plen”, chiar în acele prime ore ale festivalului. Eram unul din cei aproximativ 16 poeţi invitaţi să-şi citească eseul tematic, din patru sute de participanţi. Am citit în engleză, iar Gao Sin, traducătorul textelor mele în chineză, a citit traducerea sa. Gao Sin este redactor la o revistă cum e Secolul XX  la noi. Ştie foarte bine atât limba, cât şi cultura română, iar Lucian Vasiliu îi sugerase prezenţa noastră, a mea şi a lui Emilian Galaicu-Păun, la festival. Din nou a fost o surpriză faptul că lectura mea chiar a prins. Cel puţin aşa am înţeles, din discuţiile pe care le-am avut cu câţiva poeţi americani, britanici şi chinezi. Unii chinezi, ce-i drept, mi-au făcut doar semne prieteneşti, de apreciere. Nu foarte mulţi dintre ei vorbeau engleza...

- Destul de multe surprize, pentru o singură dimineaţă!

- Aşa este. Cea mai mare surpriză a venit, totuşi, după pauza de prânz. În pauză am fost prin centrul oraşului cu Emilian şi poeta din Ungaria, Anna Szabó. Anna s-a născut la Cluj şi ştie foarte bine româna, prin urmare, noi trei şi Gao Sin eram cei patru vorbitori de limbă română ai festivalului. Pentru a scurta puţin povestea, am să spun doar că ne-am hotărât, eu şi Emilian, să vizităm o mănăstire budistă din apropierea hotelului, cândva după prânz. Pentru asta trebuia să ne fofilăm din sala de conferinţe şi să rupem câteva ore din programul foarte strâns al festivalului. A fost o plăcere să descopăr pe viu credinţa unei culturi foarte diferite. Mi s-a confirmat ceea ce ştiam deja, şi anume că, indiferent de forma pe care o ia divinitatea sau de ritualul pe care îl urmează, femeile şi bărbaţii din colţuri diferite ale lumii cred la fel de sincer. Dar altceva doream să-ţi povestesc. Mergeam cu Emilian în sus şi în jos pe scările mănăstirii când am fost invitaţi prin gesturi de una din multele îngrijitoare în halat albastru să intrăm într-o mică sală de protocol. Fără să scoată o vorbă, un bătrân a pregătit, într-un colţ al camerei, o carafă cu ceai. Ceai simplu, aproape transparent, fără zahăr. Un novice foarte tânăr şi zâmbăreţ, în veşminte cenuşii, ne-a adus o pâine cu mirodenii, în formă de lotus. Aşa îmi place să spun, că ar fi fost în formă de lotus. Nu prea ştiu cum arată lotusul, dar pâinea avea un aspect floral. Şi aici a venit cea mai mare surpriză a zilei – şi probabil a întregii şederi în China: două ore de discursuri mai reuşite sau mai puţin reuşite au fost înlocuite de două ore de linişte perfectă! Am discutat cu Emilian, bând ceai şi gustând din pâine. Am tăcut şi a fost perfect. Nu sunt o persoană extrem de religioasă, dar voi ţine minte orele petrecute la acea mănăstire şi ceaiul băut în linişte. Uneori, mănăstirile au un aer de chermeză turistică şi se pierde totul. Am văzut asta şi la noi, dar şi la altă mănăstire vizitată în China. Una mult mai importantă decât cea din Xining. Lamaseria Ta’er a fost ridicată pe locul în care s-a născut Tsongkhapa (1357-1419), fondatorul sectei Gelug a budismului tibetan, şi este cea mai mare şi mai importantă mănăstire a acestei secte. Fără a intra mai mult în istorie sau religie, am să spun doar că la acea mănăstire era mult prea multă lume pentru a mai putea simţi liniştea dintr-o cană de ceai.

- Tu faci poezie când vorbeşti, Radu!... Despre ce era eseul tău?

- Era despre realitate şi poezie. Cel mai bine ar fi probabil să redau aici parte dintr-un paragraf: „Poezia este un spaţiu secund în care realitatea se dezvăluie. Referinţele spaţiale şi un număr de elemente-cheie din lumea înconjurătoare sunt absolut necesare pentru a structura corpul poetic, dar adevăratul rost al acestora este să-l ia pe cititor sau pe ascultător, fără ştiinţa acestuia, într-un spaţiu în care timpul se prăbuşeşte în eternitate, simţurile trupului se transformă în taifunuri de foc sau de gheaţă, iar conceptele se pot schimba în mecanisme suprarealiste, transparente, într-o permanentă levitaţie. Şi sunt atâtea moduri în care poezia poate genera asemenea metamorfoze. De la versurile delicate ale unui haiku la povestea comprimată, eliptică a unei balade, de la tradiţie şi formă până la experimentele de orice tip […] poezia urmează întotdeauna acelaşi curs sinuos, din realitate spre un spaţiu narcotic, eteric”. Cam despre asta era vorba, dar erau şi multe trimiteri culturale, plus o parte finală mai simpatică, despre fetiţa mea şi despre nişte dragoni invizibili...

- Ce prezenţe mai deosebite ai remarcat? Te-ai împrietenit cu cineva?

- Poetul francez, Jacques Darras, a impresionat, pe bună dreptate, la secţiunea de eseuri, iar croatul, Miroslav Kirin, a avut un text excelent despre poezia de război. Darras e poetul care i-a sugerat Magdei Cârneci antologia de poezie română contemporană în limba franceză, din 2003. Poésie 2003. E o revistă publicată anual, tematic. Am avut plăcerea să vorbesc cu Darras de mai multe ori, la festival. Mergeam în acelaşi autobuz. În fine. Sunt multe de povestit. Dar era clar cel mai impresionant om de cultură de limbă franceză din festival. Ca nivel de simpatie, l‑aş plasa foarte aproape de Darras pe excelentul poet marocan, Jalal El Haqmaoui. Miroslav mi-a devenit prieten, măcar pe timpul festivalului. Un om integru şi hotărât să ducă la bun sfârşit nişte proiecte, cum ar fi o antologie a poeziei războiului. Nu ştiu cât de buni au fost cei mai mulţi dintre poeţii chinezi. Nu a fost depăşită bariera culturală, din păcate. Am reuşit să schimb câteva vorbe cu Wang JiaXin, un poet cu nenumărate participări la festivalurile de poezie din Europa, şi cu Xi Chuan, autor al unei teze despre întâlnirea lui Ezra Pound cu literatura chineză clasică. Ca şi Wang JiaXin, Xi Chuan, care a fost în 2002 la universitatea din Iowa, vorbeşte foarte bine engleza. Am stat de vorbă cu poeţii americani, evident. Kevin Young e singurul care nu era conectat în vreun fel la cultura chineză şi e cel mai important poet din acest grup. Young predă la universitatea Emory şi este curatorul bibliotecii de poezie „Raymond Danowski” de la aceeaşi universitate. Insist pe acest detaliu, pentru că biblioteca „Raymond Danowski” era cea mai importantă bibliotecă privată de poezie din Statele Unite, până a fost preluată de universitatea Emory, în 2003. Danowski a dorit să strângă câte un exemplar din fiecare carte de poezie publicată în limba engleză, în secolul XX. Am văzut catalogul unei expoziţii organizate recent de Young şi erau acolo cărţi extrem de rare, de care cu greu îmi puteam desprinde ochii... Recunosc, îl invidiez pentru faptul că stă în mijlocul acelor cărţi. Şi dacă e vorba de cărţi, trebuie să-l pomenesc pe belgianul – autoexilat în Spania – Germain Droogenbroodt, editorul unei antologii de poezie chineză publicată anul acesta, The Frontier Tide. Contemporary Chinese Poetry. Nu este o antologie foarte voluminoasă, dar m-a ajutat să înţeleg mai bine o poezie la care nu avem aproape deloc acces prin traduceri. Cealaltă antologie de poezie chineză în limba engleză, editată tot anul acesta de Jidi Majia, organizatorul festivalului, are un titlu ciudat de asemănător – The Frontier Tide: Contemporary Poetry from China.

- Ai vorbit până aici aproape numai despre chestii familiare, în care te simţi acasă. Ce-mi poţi spune despre necunoscut? Ţi-a plăcut? Te-a inspirat?

- Aici e mult de spus. Cred că nu încape răspunsul meu în numărul de semne alocat interviului. Totul era necunoscut. Am mers, din capitala provinciei, în mai multe direcţii. Am mers spre lacul care dă numele festivalului, printre păstorii nomazi. Tibetani budişti. A fost o experienţă. Am mers peste Fluviul galben, într-o regiune musulmană şi a fost altă experienţă. Am văzut sărăcie şi bunăstare. Nu pot să echivalez ce era la noi în anii optzeci, să spunem, cu ce-am văzut acolo. Evident, asemenea experienţe te incită să gândeşti. Iar dacă gândeşti, e posibil să şi scrii...

- Păi atunci, la scris, Radu!... Despre lumea literară, culturală, „obiective culturale” ce-ai putut afla? Aşa, pe scurt, fireşte...

- Mariana, am încercat să înţeleg cum funcţionează lumea literelor chinezeşti. Să vorbesc cu oameni din Uniunea lor, când aşteptam avionul spre Qinghai. Am fost sfătuit să învăţ rusa. În prima zi a festivalului, m-am aşezat cu Galaicu lângă o ieşire din sala de conferinţe, să putem ieşi, dacă ne plictisim. Am stat de vorbă acolo cu Xi Chuan, un poet care nu e în Uniune. Nu e disident, chiar e unul din poeţii antologaţi de Jidi Majia, viceguvernatorul provinciei, un om foarte influent, dar şi un poet bun. Galaicu a avut o revelaţie, când l-a auzit, în festival. Eu nu eram acolo, închiriasem o jumătate de oră pe Internet, să scriu acasă. Dar am văzut traducerile – în ediţii foarte frumoase, de altfel – din poezia lui. Chiar e un poet bun. Să încerc să rezum. Uniunea scriitorilor, acolo, e politică. Dar sunt poeţi buni, neafiliaţi, care funcţionează liber. Ştiu că sună psihedelic, aici. Dar acolo e posibil. Cât despre „obiective”... Am fost duşi la un singur muzeu literar. De fapt, era inaugurarea casei memoriale a poetului Chang Yao. Am primit o broşură cu nişte poezii în chineză şi câteva date în engleză, din care am înţeles că era bine plasat în sistem. Din ce s-a zis la inaugurare, ar fi o poveste lungă, sărăcia copilăriei, războiul etc. Am rămas cu imaginea unei vitrine în care erau expuse zece carnete de partid ale poetului. În fine, zece carnete roşii. Aş prefera totuşi să-ţi povestesc despre ghidul tibetan de la alt muzeu pe care l-am vizitat... Un muzeu al medicinii tibetane, unde exponatul central era cea mai mare pictură thangka (un fel de icoană budistă) din lume. Are cam 700 metri, sau poate 800, şi e trecută în Cartea recordurilor. Dar ghidul a fost mai impresionat decât pictura aceea labirintică, pictată de 400 de artişti în 4 ani, nu cu foarte multă vreme în urmă. Ca budist tibetan, el a dus trupul tatălui său la o mănăstire de călugăriţe pentru a fi oferit vulturilor. E o înmormântare specific tibetană, iar scopul este reintegrarea cât mai rapidă în natură, ceea ce asigură o reîncarnare grabnică şi fericită. Ghidul era spectaculos, avea trăsături tibetane puternice. Arăta, cumva, ca Winnetou...

- Zilele trecute ai adus la ziua lui Mick Astner discul unei cântăreţe tibetane. Mi-a plăcut mult muzica ei. Ai ascultat-o în China ?

- Discul lui Yungchen Lhamo, cântăreaţa la care te referi, e cu siguranţă tabu în China. Yungchen a plecat cu ani în urmă în Australia, unde a scos un disc de mare succes, iar apoi la New York, unde a lucrat cu Peter Gabriel şi alţi muzicieni discul acela splendid, pe care l-am ascultat la Mick – Coming Home. Întoarcerea acasă. Ea are binecuvântarea lui Dalai Lama, iar numele ei ar însemna Zeiţa cântecului şi i-a fost dat de un Lama la puţin timp după ce s-a născut, undeva lângă Lhasa. La mănăstirea budistă de lângă hotelul nostru, unde am băut ceai cu Emilian, după cum ţi-am povestit, se auzea mereu aceeaşi muzică. Aşa ne-am şi hotărât să vizităm mănăstirea, în prima zi a festivalului. Auzeam muzica la difuzoare, de pe deal, şi ne-am zis că trebuie să vedem despre ce-i vorba. După alte două zile, am găsit CD-uri cu aceeaşi muzică într-un magazin minuscul dintr-un „oraş străvechi” – o stradă renovată şi organizată turistic, în mijlocul unui oraş în care am văzut şi multă sărăcie şi genul acela de întuneric, noaptea, care era specific oraşelor comuniste, atunci când se făcea economie la curent electric. Magazinul era ţinut de o bătrânică, iar în geam era un aparat mic din care se auzea muzica. Era hipnotic de repetitivă şi oarecum tristă. Discul avea o singură inscripţie în caractere latine, „Primăvara”, în limba engleză. Acasă, după ce am ascultat cele nouă piese ale discului, mi-am dat seama că erau de fapt doar două piese, repetate, alternativ. Nu am pe cine să întreb ce-ar putea să însemne discul acela. Oricum, chiar aşa fermecătoare cum erau, cele două melodii, repetate la infinit, cu rădăcini în folclorul tibetan, erau altceva decât cânturile religioase tibetane, greu de descris, şi cu totul altceva decât povestea cântată de Yungchen Lhamo. Poate erau cântecele acceptate oficial, „turistice”. Nu ştiu...

- Merçi, Radu Andriescu, răspunsurile tale m‑au delectat, pur şi simplu...

Interviu realizat de Mariana Codruţ

1