|
1. Ce trăsătură de caracter vă definește cel mai bine și care a fost cea mai nepotrivită calitate pe care v‑au atribuit-o alții?
2. Credeți că e posibil să trăim numai în adevăr, să excludem minciuna?
3. Ați fost vreodată cu adevărat fericit în meseria scrisului?
4. Ce prețuiți mai mult: libertatea umană sau datoria față de patrie?
5. Ce ați dori să discutați cu un scriitor celebru, dacă v-ați întâlni cu el la o casă de creație?
6. Ați încheia un „pact faustic” pentru a crea o operă monumentală?
7. Credeți în Geneză sau în Teoria evoluționistă?
8. Vă deranjează faptul că religiile monoteiste nedreptățesc femeia?
9. Ați accepta să plecați într-o călătorie în spațiu pentru a cunoaște tainele Universului, știind însă că nu vă veți mai revedea părinții, rudele și prietenii?
10. Dacă nu v-ați fi născut în România/Moldova, în ce țară din lume ați fi dorit să trăiți?
11. Dacă ați avea posibilitatea să alegeți, în ce epocă din trecut aţi dori să trăiți?
12. În ce tablou al unui pictor celebru v-ar plăcea să intrați?
13. Preferați un guvern național sau un guvern european?
14. Care este, după părerea Dvs., cea mai mare impostură a lumii?
15. Dacă vi s-ar oferi ocazia, în ce moment al istoriei ați interveni pentru a da un alt curs evenimentelor?
16. Aveți un model pentru femeia perfectă?
17. Ce calități apreciați la un bărbat?
18. Vi s-a întâmplat să jucați în viață „roluri” care nu vi se potrivesc?
19. Ați simțit vreodată nevoia să vă răzbunați pe cineva, să faceți rău cu intenție?
20. Vă place să dați sau să primiți?
21. Care „nebun al lumii” – ne gândim la iconoclaști și reformiști, cei care contribuie la emanciparea spiritului uman - vă este cel mai simpatic?
22. Ce compozitor vă place cel mai mult?
23. De ce își spune omul povești?
24. Vă e frică de singurătate?
25. Ce fel de poezie vă place, sunteţi deschis către mai multe formule poetice?
26. Dacă ați scrie un scenariu de film, cu ce regizor - clasic sau contemporan - ați dori să colaborați?
27. Ați simțit vreodată tentația puterii?
28. Ce personaj nedreptățit, subevaluat din istoria omenirii, ați dori să-l reabilitați?
29. Ce calitate proprie unui alt popor ați dori să o aibă și poporul român?
30. Când scrieți (dimineața sau seara) și ce stimulente folosiți pentru scris?
31. Cu ce vă „hrăniți” îngerul de pe umăr?
32. Ce așteptați, știind că nu va veni niciodată?
33. De ce își pune omul întrebări?
Carmen Muşat
1. Încerc să-mi păstrez calmul şi luciditatea în orice împrejurare. Cît despre cea de-a doua parte a întrebării, nu prea ştiu ce să răspund. Uneori, am impresia că ceilalţi mă consideră uşor de influenţat. E doar o aparenţă.
2. Da, putem trăi în adevăr şi-i putem învăţa pe copiii noştri să deteste minciuna. I-am admirat întotdeauna pe cei care aleg să spună adevărul, cu orice risc, pe cei care nu acceptă compromisul, preferînd să renunţe la o serie de privilegii, pe cei care nu mint şi nu se mint. E posibil să trăim în adevăr cu condiţia să fim capabili să ne autoevaluăm corect şi să recunoaştem că nu sîntem infailibili, că ne putem uneori înşela.
3. Atunci cînd, scriind, eşti în acord cu tine însuţi şi nu faci concesii nimănui, scrisul e o bucurie incontestabilă. A scrie înseamnă a intra în dialog cu ceilalţi, a împărtăşi o idee sau o experienţă de viaţă. Bucuria comunicării cu celălalt nu poate fi prin nimic altceva substituită. Răspunsul este categoric da, am fost mereu fericită că pot să mă exprim prin scris.
4. Fără nici o ezitare: libertatea individuală. Cu o singură condiţie însă – să nu pun în pericol, prin dorinţa mea de libertate, libertatea şi integritatea celor din jur.
5. M-ar interesa să ştiu pe ce anume pune mai mare preţ – pe originalitatea formelor sau pe diversitatea realului? Şi cît de mult contează pentru el (sau pentru ea) reacţia publicului. Ce scriitori citeşte cu plăcere, ce îl împinge să scrie, ce muzică ascultă şi unde îi place să evadeze din cotidian.
6. Nu, n-aş încheia „pactul cu diavolul”. Lumea e plină de opere monumentale şi de ruinele unor opere monumentale, clădite, de cele mai multe ori, cu un preţ mult prea mare. Reuşita estetică nu are nici o valoare, dacă pe altarul ei sacrifici dimensiunea etică. De oameni talentaţi nu ducem lipsă. Ne lipsesc acut, însă, caracterele puternice, cei care nu numai că nu ar semna pactul faustic, dar l-ar înfrunta pe Mefisto cu orice risc.
7. Cred că Dumnezeu există şi că rolul lui este unul esenţial în existenţa noastră, dar mă îndoiesc că, în marea lui dragoste faţă de noi, ne-ar fi dat totul, mură în gură.
8. Nu ştiu dacă problema este în primul rînd a textelor care stau la baza religiilor, impresia mea e că interpretările canonice ale acestor texte acreditează o imagine falsă a femeii şi a statutului ei în spaţiul public. Între Vechiul şi Noul Testament există, din acest punct de vedere, diferenţe majore, care au fost sistematic ocultate de hermeneutica religioasă.
9. Nu, n-aş pleca. Probabil că sînt mai comodă şi mai conservatoare, dar n-aş putea renunţa la ceea ce iubesc şi în absenţa cărora nimic n-ar mai avea, din punctul meu de vedere, un rost. Îmi aduc şi acum aminte cît de mult m-a impresionat, în copilărie, basmul Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte. Mi-e greu să uit pustietatea sfîşietoare, îmbătrînirea rapidă şi insuportabila durere resimţite de Făt-Frumos la întoarcerea în Valea Plîngerii, unde doar moartea îl mai aşteaptă.
10. În Anglia.
11. În Antichitate.
12. În cafenelele înnoptate ale lui Van Gogh.
13. Prefer un guvern competent.
14. Dictatura proletariatului, democraţia populară, societatea socialistă multilateral dezvoltată.
15. În octombrie 1917. Cred că toate atrocităţile petrecute ulterior în secolul XX îşi au originea în „marea revoluţie din octombrie” – nazismul şi comunismul, lagărele de concentrare, Auschwitz şi Kolîma, Dachau şi Katyn, Aiud, Piteşti şi Sighet.
16. Nu, nu cred că există; dar dacă, printr-un capriciu al naturii (sau al lui Dumnezeu) ar exista, mi-e teamă că ar fi cumplit de plictisitoare.
17. Tandreţea, inteligenţa, simţul umorului.
18. Nu, pînă acum nu.
19. Nu şi sper să nu ajung niciodată să fac sau să doresc cuiva răul. Cînd cineva m-a dezamăgit sau m-a lovit, am simţit nevoia să iau distanţă, să rup orice legătură, dar nu să mă răzbun. Cred că proverbul acela vechi cu „răzbunarea e arma prostului” e adevărat.
20. Aş fi tentată să răspund parafrazînd un titlu mai vechi al lui Steinhardt, „dăruind, vei dobîndi”. Atunci cînd dăruieşti din toată inima ceva eşti răsplătit cu o bucurie care este, ea însăşi, un dar. Îmi place să dăruiesc, pentru că mă simt răsplătită atunci cînd celălalt se bucură sincer.
21. Don Quijote şi Descartes, Nietzsche şi Einstein.
22. Îmi place Mozart, îmi place Brahms, dar nu i-aş uita pe Bach şi Chopin.
23. Ca să nu se plictisească prea tare cît timp aşteaptă să i se împlinească destinul.
24. Nu, uneori chiar îmi place singurătatea.
25. Îmi place foarte mult să citesc poezie, mi-a plăcut şi să scriu despre poezie. Nu am idei preconcepute, nu alerg nici după originalitate cu orice preţ şi nici după „profunzimi” abisale. Îmi plac acele poezii care sînt (parafrazez din nou, pe Valéry de astă dată) ezitări prelungite între sunet şi sens, poeziile care lasă urme lăuntrice şi după ce ai terminat de citit.
26. Cu Fellini, cu Louis Malle, cu Tarkovski, Antonioni şi Almodovar. Dintre regizorii noştri, cu Liviu Ciulei şi Cristian Mungiu.
27. Da, dar a fost întotdeauna însoţită de o imensă povară a responsabilităţii, care m-a lecuit repede de iluzia că puterea ar fi un privilegiu. Cred că de putere, dacă e asumată cu umilinţă, te saturi repede.
28. Regele Ioan „Fără de Ţară” Plantagenet (1166-1216), fratele mai puţin norocos – ca imagine publică – al lui Richard Inimă de Leu, cel a cărui semnătură se află pe Magna Carta şi al cărui rol în istoria Angliei a fost infinit mai benefic decît al fratelui său, intrat în legendă.
29. Temeinicia nemţească, respectul pentru lucrul bine făcut, tenacitatea şi dîrzenia polonezilor, rafinamentul francezilor, optimismul grecilor, imaginaţia italienilor.
30. Depinde de stare, depinde de textul pe care îl scriu – uneori, mi-e mai uşor să scriu dimineaţa, alteori, noaptea tîrziu, cînd toţi ai casei dorm. Singurul stimulent la care recurg nonstop e cafeaua, întotdeauna cu zahăr brun şi cu un strop de lapte condensat.
31. Cu multă dragoste.
32. Îl aştept, de cînd eram foarte mică, pe Moş Crăciun. Nici acum nu sînt sigură că nu va veni niciodată.
33. Pentru că altfel nu s-ar deosebi prin nimic de celelalte animale. Pentru că dubito este, nu doar de la Descartes încoace, condiţia gîndirii articulate.
Igor Mocanu
1. Încă nu ştiu.
2. Nu poţi trăi în numai jumătate de aspect al uneia şi aceleiaşi realităţi. Deci nu, nu cred că e posibil să trăim numai în adevăr.
3. Întotdeauna. Altfel n-aş mai scrie. Fericirea de după chinurile facerii.
4. Libertatea umană, bineînţeles. „Datoria faţă de patrie”, dacă e sinceră, se naşte sănătos numai din libertatea umană de a o alege.
5. Aş dori să discut cu Andrei Codrescu despre avangardă şi cu Eugen Hütz despre Republica Moldova.
6. Niciodată. Ce-i aia o operă monumentală care să-ţi solicite un pact faustic? Asta-i curată propagandă ideologică. Opera, dacă e reală şi nescremută, e ca un prieten adevărat, nu te trimite la război în numele unei prietenii virtuale şi glorioase. Claude Lantier a fost un fraier, la fel şi Frenhofer.
7. Problema, lipsa şi defectul meu este că, oricît de mult aş vrea să cred în Dumnezeu, nu pot crede în El şi basta. Am scris „el” cu „e” mare din respect pentru cei credincioşi. Am un respect imens pentru oamenii care au reuşit să înceapă să creadă în Dumnezeu, eu încă n-am reuşit acest lucru. Şi nici nu ştiu cum s-o fac. Iar teoria evoluţionistă se află într-o mare contradicţie. Ea afirmă naşterea şi evoluţia speciilor în mod biologic, excluzînd sau trecînd sub tăcere naşterea şi evoluţia raţiunii. Or numai prin raţiune cineva, cîndva a putut fonda şi propune spre înţelegere o teorie a evoluţionismului. Altfel spus, arma principală a evoluţionismului în dezbaterea lui cu creaţionismul este omul, însă nu oferă nici un fundament raţional naşterii omului.
8. Rău de tot. Mă-ntreb ce secret teribil vor fi ascunzînd aceste religii de-au ajuns să le fie frică de femeie într-atîta.
9. Nu, pentru nimic în lume.
10. În Olanda.
11. În Evul Mediu.
12. În Nud coborînd pe scară al lui Marcel Duchamp.
13. Un guvern european după modelul celui naţional, cu lecţia istoriei învăţată pe de rost.
14. Bovarismul ideologic al dictaturilor din toate timpurile.
15. În nici unul. Nu sînt nici Hitler, nici Stalin, ca să‑mi pot imagina că mă voi descurca lejer cu puzderia de consecinţe. Sînt un pic mai responsabil decît orice dictator.
16. Nu. Femeia e perfectă aşa cum e ea.
17. Prietenia transparentă.
18. De cîteva ori. Şi s-a văzut de la o poştă că nu mi se potriveau. Aşa-mi trebuie.
19. Da. Ca, probabil, orice om de pe lumea asta.
20. Şi una, şi cealaltă.
21. Herbert Read.
22. Erik Satie.
23. Ca să cunoască, să fie mai demn şi mai liber.
24. Nu, dacă nu e totală. În rest, orice e total e un pic înfricoşător.
25. Îmi place toată poezia bună, din toate timpurile.
26. Cu Emir Kusturica.
27. Da, cînd citesc şi cînd scriu.
28. Pe nici unul. Nu vreau să spun prin asta că nedreptăţiţii din toate timpurile-şi merită soarta, dar, cum am spus şi mai sus, nu sînt un dictator ca să mă absolv lejer de responsabilitatea pentru schimbările care s-ar produce inevitabil.
29. Coaie. Aş vrea ca poporul român să aibă coaie. A nu se confunda cu agresivitatea isterică şi mitocănească din prezent.
30. Mai mult dimineaţa. Cafea, ţigări şi-o minte brici.
31. Dacă nu pot crede în Dumnezeu, cum aş putea crede în îngeri? Cu sau fără ghilimele.
32. Timpul liber. Nu loisirul, ci timpul cu adevărat liber.
33. Ca să nu-şi dea seama că, de fapt, trăieşte degeaba.
Aura Christi
1. Perseverenţa mă defineşte cel mai bine. Perseverenţa şi o Vocaţie (da, aşa, cu majuscule) puternică de care nu încetez – eu însămi, în primul rând – să mă mir. Vocaţie care, în timp, pe măsură ce înaintez în vârstele scriptice, în loc să scadă în intensitate – cum ar sta în ordinea firească a lucrurilor – uimitor, de necrezut, creşte!
Calităţile nepotrivite atribuite de ceilalţi? A, sunt destule, manipulate ca nişte oglinzi false, în jocul „de-a falsele legende”, la care nu mai reacţionez demult; nu pentru că nu m-ar deranja, ci fiindcă nu mai am timp şi nici energie psihică pentru aşa ceva. Falsele legende sunt necesare şi ele, chiar dacă nu rareori – sau cu atât mai mult cu cât – te fac să suferi, câteodată, la modul disproporţionat, cumplit. Una dintre calităţile nepotrivite atribuite mie? Căpuşă. Nu ştiam cum arată până acum câteva luni, când o prietenă apropiată mi-a dăruit un pui de rottweiler superb, absolut superb, botezat de mine Conte. S-a jucat cu nişte maidanezi şi s-a pricopsit cu câteva căpuşe. Amintindu-mi cum mi s-a spus… mi s-a făcut, pur şi simplu, rău, rău fizic, apoi greaţă. Am scris şi alte dăţi: nu mă deranjează răutatea semenilor, ci faptul că ea este adeseori măruntă, splendid de măruntă. Măruntă până la greaţă. Lumea, în esenţe, rămânând fantastică. Absolut fantastică.
2. Nici pomeneală. Minciuna este inevitabilă; este ca pâinea, ca aerul. Ba mai mult decât atât: cine este nietzschean pur-sânge ştie că lucrurile cu adevărat importante îşi trag esenţele uneori din opusul lor: adevărul – din minciună, laşitatea – din fidelitate, virtutea din păcat. Istoria mentalităţilor – bunăoară, europene – abundă în exemple. „Oricât de mare ar fi valoarea ce poate fi atribuită adevărului, veracităţii, detaşării – scrie iubitul atroce de noi Nietzsche –: n-ar fi exclus să ne vedem nevoiţi a atribui aparenţei, voinţei de amăgire, egoismului şi lăcomiei o valoare mai mare şi mai cuprinzătoare pentru tot ce înseamnă viaţă. Mai mult, n-ar fi exclus ca valoarea acelor lucruri bune şi venerate să rezide chiar în faptul de a fi în mod obscur înrudite, legate, întreţesute sau chiar structural identice tocmai cu acele lucruri rele şi aparent opuse. Poate!” (s.n.)
3. Absolut. Adesea. O stare de fericire trăită până la paroxism. Până la lacrimi. De fapt, sunt singurele momente de fericire care persistă şi de care îmi aduc aminte cu precizie monstruoasă, aşa cum nu-mi amintesc, de pildă, care dintre băieţi m-a sărutat prima dată. Interesant, nu? Interesant şi oarecum… monstruos.
4. Grea întrebare. Libertatea umană, care nu exclude datoria, inclusiv cea faţă de patrie. Dar să nu uităm o fracţiune de secundă că libertatea este o formă goală. Este şi un taifun de o forţă brutală, lipsită de măsură. N-aţi observat câte destine s-au fracturat după Revoluţia din 1989? Atenţie, destine de prima mână.
5. Dacă l-aş întâlni pe Dostoievski la o casă de creaţie… of, Doamne, l-aş întreba ce visa nopţile când scria Poemul Marelui Inchizitor? Visa în culori? Cum a scris Crimă şi pedeapsă? Şi multe alte lucruri…
Dacă l-aş întâlni pe Nietzsche, l-aş întreba cum a izbutit un om ca el, de o fragilitate extremă, purtând în cârcă spiritului un trup kafkian, ciuruit de boală, să reziste, să reziste la nivelul omului superior care a dat lumii câteva capodopere indiscutabile?…
6. Fără să cad pe gânduri: DA. Eu şi acum visez să scriu un roman de nivelul celui mai profetic roman al lumii: Crimă şi pedeapsă. Sau un volum de versuri de nivelul Elegiilor… rilkeene. Cât de grele sunt visele!
7. La început a fost cuvântul. Asta susţine un poet ferm convins de faptul că poezia nu se naşte din cuvinte.
8. Nu într-o măsură mai mare decât uimitorul adevăr că locuiesc într-o ţară falocrată, în care nu în puţine medii femeia este tratată cu dispreţ, un dispreţ vesel, plin de el însuşi, denotând un fond primitiv, care nu încetează să mă mire şi nu-mi calcă, nu reuşeşte să-mi calce în picioare bucuria enormă, plină, rotundă de a avea un trup de femeie. Nu izbutesc să-mi imaginez că aş fi fost ascunsă într-un trunchi de bărbat.
9. Fiecare pagină scrisă este o călătorie în spaţiul lăuntric echivalentă cu un voiaj în spaţiu. Uneori, în momente de zădărnicie, oboseală, m-am gândit să-mi schimb planeta, prietenii… Dar nu pentru a cunoaşte tainele universului. Asta, nu. Noi trebuie să încercăm să le cunoaştem având conştiinţa ignoranţei noastre, a capacităţilor limitate.
Dar să revin la întrebare. Să nu alunec în timpul al doilea, comentând-o. Răspunsul este afirmativ. Cu o condiţie: să am cărţile mele iubite la dispoziţie şi neapărat un laptop şi CD-urile de care nu mă despart. Imaginea celor dragi inimii mele este, oricum, imprimată în sângele meu şi va dispărea odată cu „sfânta şiroire” a acestuia.
10. România.
11. În Viena secolului al XIX-lea. Nu o dată spun că am greşit secolul în care m-am născut.
12. Michelangelo, Ultima judecată. Sau Gauguin: De unde venim? Încotro ne îndreptăm? Ce suntem?
13. Un guvern naţional cu o conştiinţă europeană. Care să nu uite o clipă de faptul că prin cultură, prin cultura vie, o naţiune îşi conservă identitatea. Ceea ce au uitat absolut toate guvernele postdecembriste. De aceea am senzaţia obsesivă că eu şi cei câţiva prieteni care luptăm pentru cultura română vorbim… în pustiu.
14. Habar n-am. E atâta impostură în jur, încât te miră că respiraţia nu s-a dezobişnuit să-şi facă datoria – ceea ce nu te împiedică să te sufoci, alegând mereu şi mereu mult denigratul turn de fildeş, unde impostura de bună seamă nu are loc.
15. Revoluţia Roşie. I-aş face pe bolşevici să piardă. Iar pe ţările din estul Europei le-aş face să-şi continue destinul în afara dictaturii. Nu aveau nevoie de o asemenea experienţă.
Apoi, aş interveni să nu aibă loc nici cel de-al Doilea Război Mondial, nici Holocaustul. Ambele „măsuri” ţin de secolul XX nu fiindcă m-am născut în a doua jumătate a acestuia. Ci pentru că e unul dintre cele mai sângeroase din istoria lumii. Evident că asemenea ocazii nu o să mi se ofere niciodată. Nu sunt Dumnezeu decât – uneori! – în faţa paginilor scrise de mine; nici acolo însă nu stă totul sub semnul deciziei mele, al voinţei mele.
Şi încă ceva: aş întoarce lumea cu faţa spre antichitate. Cu faţa şi sufletul spre zei. Avem nevoie de zei.
16. Antigona.
17. Inteligenţa. Fidelitatea. Calitatea de a fi prieten la bine şi la rău. Calitatea de a te ajuta să îngropi cadavrul, fără să se intereseze din ce motive ai ucis. Frumuseţea. Cultura. Fineţea spiritului.
18. Nu o dată. Printre acestea ar fi – în capul listei – rolul de soţie. Nu mi se potriveşte. Nu am vocaţie pentru aşa ceva. Alt rol? Cel de războinic. Sunt un om paşnic. Ezit când trebuie să omor o muscă. Glumesc, dar foarte puţin. Nu încetează să mă mire faptul că de câteva ori m-am trezit în miezul unor scandaluri publice, din care abia aşteptam să ies, fără să pierd respectul faţă de mine însămi. Dacă vrei să fii respectat, respectă-te pe tine însuţi în primul rând.
19. Da. Având însă imaginaţia celui care mi-a făcut rău şi încercând să intru în pielea lui, dorinţa de a mă răzbuna se aneantiza, praf şi pulbere se făcea. De aici şi replica repetată ori de câte ori aflu că cineva mi-a făcut rău: să-l lumineze Dumnezeu, să-i lumineze inima şi mintea. Ce am admirat dintotdeauna la cei câţiva adversari puternici pe care îi am? Inteligenţa. Şi perseverenţa cu care îmi fac rău.
20. Mă simt în elementul meu când ofer. Când primesc, devin stângace; încep să caut pretexte pentru a mă eschiva.
21. Simpatic? „Nebunii lumii” nu cred că pot fi simpatici decât în discuţiile de salon. Din tribul reformiştilor spirituali, care au revoluţionat gândirea, îi iubesc atroce pe Iisus, Dostoievski, Nietzsche. Gândirea poetică au reformat-o, emancipând-o, Hölderlin, Rilke, iubiţi de mine. Ca şi Martin Luther. Ignaţiu de Loyola. Sfântul Augustin.
22. Surdul genial, Beethoven, şi întreaga şcoală formidabilă formată de acest monstru candid: Brahms, Schubert, Ceaikovski.
23. Pentru că are foamea de cealaltă realitate, care îl transcende. Pentru că povestea îi aduce aminte uneori că are rezerve de candoare neexplorate, iar în anumite cazuri: geniu.
24. Enorm. Tocmai d’aia o caut! Singurătatea îmi creează dorul de mine. Ea face posibilă existenţa scriitorului care sunt. Care sper să devin. Ea îmi creează condiţii să urc până la mine.
25. Poezia romanticilor: Hölderlin, Rilke, din tribul cărora fac indiscutabil parte. Sunt deschisă şi spre alte forme poetice, le apreciez, urmându-mi, totodată, drumul. Drumul meu în poezie.
26. Tarkovski.
27. Da. O am, de altfel. La putere mă refer. Puterea pe care ţi-o dă metafora este incomparabilă cu alte genuri de putere. De pildă, cea de preşedinte al unui stat. A, acest gen de putere – politică de bună seamă – nu mă interesează.
28. Napoleon. Ce nebunie!!
29. Caracter. Spirit de organizare. Cultul lucrului bine făcut. Demnitate. Onoare.
30. În prima jumătate a vieţii, scriam nopţile. După treizeci şi cinci de ani, scriu dimineţile; probabil mi s-a schimbat componenţa sângelui. Nu mănânc înainte de a mă aşeza la masa de scris; nici alcool nu consum deloc. În schimb, în pauze fumez şi beau cafea. Enorm. Se întâmplă ca în plină frază… să mi se facă somn. Atunci mă culc; de obicei, continui să scriu în vis, iar când mă trezesc, reiau fraza din locul în care m-am oprit. Sunt nişte mecanisme stranii, care nu încetează să mă fascineze, să mă pună pe gânduri, să mă amuze. Am învăţat să-mi tratez creierul ca pe o jucărea cu care poţi face orice: aproape orice, cu condiţia să-l cunoşti cât de cât şi să-l respecţi, ţinând cont de limitele lui. În timp, mi-am dezvoltat o capacitate de concentrare sporită. Pot scrie oriunde, oricând. La redacţie, de pildă, poate fi zgomot cât cuprinde, pot trece tancuri pe lângă mine şi eu nu voi clinti, voi scrie exact atâtea semne de câte e nevoie pentru pagina a noua a revistei Contemporanul. Când lucrez la romanele mele însă, am nevoie de linişte şi de o singurătate fără pată. Dacă aceste condiţii nu se respectă, pot foarte uşor să mă transform într-o fiară imposibil de stăpânit.
31. Cu metafore şi cu promisiunea că voi rămâne curat, curat, curat…
32. Liniştea.
33. Ca să-l tachineze pe îngerul ce şi-a făcut un templu pe umărul lui.
Călina Trifan
1. Nemulţumirea de sine, timiditatea, cred. Merit palme, fiindcă nu am curajul, răbdarea, energia, uneori, ca să fac totul pentru a tremura de plăcere şi mulţumire. Că pot să mă oblige să fac ceea ce nu-mi este pe plac şi nu doresc.
2. Trebuie să găsim puterea de-a ne rupe de sub autoritatea adevărurilor, aşa-zis absolute. Viaţa noastră se compune din semi-adevăruri, asta e părerea mea, dat fiind că nu există adevăruri absolute, există doar realităţi. În dependenţă de ele, fiecare dintre noi are propriul lui adevăr.
3. În chiliile noastre de singurătate ne hrănim mai mult cu coji (uscate) de pâine, crezând că sunt cozonaci puhavi. Sigur că m-am simţit fericită când unii dintre ce-i serviţi s-a întâmplat să-mi confirme senzaţiile, ce-i drept doar preţ de-o clipă. O fericire care să dureze n‑am trăit decât rugumând din Autori, cărora le-a reuşit cu adevărat să îmblânzească focul creaţiei.
4. Nici nu se discută: Libertatea umană!
5. Dacă ar fi posibil acest lucru, m-aş întâlni cu Fernando Pessoa, pentru că sunt curioasă să aflu cum poţi să renunţi la orice acţiune şi să fii tu pentru tine întreaga societate?
6. Categoric: Nu! Ca şi fiul risipitor din parabola biblică îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru ceea ce mi-a dat, adică „...pentru gustul voluptăţii, setea orgoliului, şi pentru invidie, făţărnicie şi ură. Cu ele nimeni nu e mare. Dar fără ele nimeni nu e viu”. L-aş ruga să se îndure ca să-mi lase mintea şi inima deschise, ca astfel să pot avea ceva în plus.
7. Cred în amestecul dintre necunoscut şi cunoscut, care se numeşte viaţă, deci şi în amestecul Genezei şi al teoriei evoluţioniste.
8. În copilărie m-a deranjat, dar treptat revolta a sfârşit prin a-mi cultiva virtuţile feminităţii.
9. Nu-mi place să călătoresc, prefer să-mi reînnoiesc emoţiile, gândind.
10. Într-o ţară liberă, care să fie chiar Basarabia din România europeană de mâine. Nu mă duc mai departe.
11. Uneori, îmi pare că sunt o biată umbră dintr-o altă lume şi dintr-un alt timp, prezentul atunci îmi scapă şi mă văd aievea ducând ulcioare de lut pe malul Nilului. Ce epocă să fie? Poate a lui Alexandru Macedon!?
12. Mă mulţumesc cu portretul meu executat de cunoscuta pictoriţă Eleonora Romanescu. Pentru că, dacă m-aş vedea în visurile mele substituindu-le din tablou pe Mona Lisa sau pe Femeia cu balanţa, aş putea pretinde atunci şi luna de pe cer, ca şi cum acest lucru ar fi posibil. Mă doare să-mi imaginez, dar mult mai mult m-ar durea atunci când aş fi învinuită de impostură, reproşându-mi-se că nu sunt eu aceea!
13. Prefer un guvern naţional de factură europeană.
14. Comunismul.
15. Presimt convulsiile istoriei, dar nu mă pot salva nici pe mine, darămite pe altcineva.
16. Femeile iubite.
17. Cutezanţa, demnitatea, responsabilitatea, inteligenţa.
18. Dacă poate fi comparată viaţa c-o piesă de teatru, atunci rolurile pe care le jucăm de cele mai multe ori se contrazic şi se corup reciproc.
19. Niciodată, cu intenţie. Dar dacă cei mai mari sfinţi se percepeau pe sine ca oameni păcătoşi, cu atât mai mult noi, oamenii simpli, care, în virtutea naturii noastre supuse greşelii, confundăm de multe ori binele cu răul. Aspir să văd clar lucrurile şi oamenii şi să procedez cât mai creştineşte, pentru ca să mă pedepsească conştiinţa cât mai puţin cu putinţă.
20. Îmi place să dau, dar admit că e plăcut şi să primeşti.
21. Şi unii, şi alţii schimbă lumea, fără ei nu cred că s-ar putea realiza ceva important.
22. Îmi place Vivaldi. Anotimpurile sale jalonează anotimpurile vieţii umane.
23. Ca să-şi adoarmă spaima de moarte.
24. Nu, pentru mine singurătatea e instrument de lucru. Căci de pe crestele sumeţite ale singurătăţii, când îţi auzi doar propria respiraţie, poţi vedea ceea ce nu se află nicăieri în lume. Asta li s-a întâmplat unor firi înfricoşător de singure, precum au fost Emily Dickinson, Fernando Pessoa.
25. Sunt receptivă la toată poezia bună de două mii de ani, la poezia care te basculează de pe pământ în cer.
26. Scenariile mele nu mă mulţumesc nici pe mine, de aceea rămân în banca mea.
27. Niciodată. Pentru a-l distinge pe cel cu adevărat mare de cel doar aparent mare – dă-i omului puterea şi dacă nu se transformă într-o brută sau într-o fiară, atunci să ştii că n-ai greşit. Pentru spirit e o nenorocire. De aceea, nu aspir la putere şi mă îndepărtez mereu şi fără regrete de oamenii (odinioară prieteni sau cunoscuţi) ajunşi prin circumstanţe favorabile la putere. Pe românul nostru puterea şi banul îl corupe, şi una, şi alta sunt examene pe care nu le poate lua oricine.
28. Mai nedreptăţită ca literatura română nu cunosc alta.
29. Îi lipseşte caracterul.
30. Eu m-aş întreba dacă merită să scriu? Ca stimulent pentru scris aş vrea „magia provocată de ceea ce cred eu că scriu”. În realitate, cuvântul „trebuie!” rostit cu voce tare e stimulentul meu major. Nu mai contează dacă e dimineaţă sau seară.
31. Cu recunoştinţă şi slavă.
32. Paradisul pe pământ.
33. Pentru că la început a fost... întrebarea. Şi pentru că întrebările sunt mult mai interesante decât răspunsurile.
Claudia Partole
1. Responsabilitatea. Indulgenţa şi naivitatea...
2. Imposibil. Dacă, bunăoară, ar trebui să-i spun unui om apropiat că va muri peste câteva zile, îl voi minţi, astfel inspirându-i speranţa... O mai fi şi alte situaţii! În rest, prefer să trăiesc în adevăr, altfel încep frustrările.
3. Da. Când am scris până la epuizare, noaptea, ascultând respiraţia trepidantă a întunericului, abia fiind în stare să mă ţin pe urmele gândului; când nu-mi era nici teamă de nimic şi nici nimeni n-ar fi fost în stare să mă adoarmă. Lumina dimineţii e ca un miracol şi pentru nimic în lume n-aş schimba starea de euforie. Sunt momente rare, unice, irepetabile. Din acest motiv le consider fericite. Clipele astea sunt ale mele! În realitate, fiecare scrie pentru sine, având sentimentul că a descoperit ceva...
4. Libertatea umană. Ea te dezrobeşte, îţi inspiră forţe, încredere, discernământ. E o stare mult mai apropiată sentimentelor sacre decât fiecare datorie impusă (faţă de patrie, de părinţi...).
5. N-am fost niciodată la o casă de creaţie, dar am avut ocazia, în alte împrejurări, să întâlnesc o mare scriitoare din Estonia – Lilli Promet. Deşi exista între noi o anumită diferenţă de vârstă – eu fiind la începuturi, ea având deja un nume în literatură, am vorbit despre viaţă, despre cărţi şi despre multe alte nimicuri ale lumii cu dexteritate şi plăcere. A fost o întâlnire fulminantă, de neuitat şi, bineînţeles, marcantă pentru mine.
6. Deseori, m-am întrebat: cum aş proceda, dacă mi s-ar cere în schimbul gloriei ceva sfânt, drag? Cred că aş prefera, pur şi simplu, să mă bucur de un răsărit sau un apus de soare, ca Micul Prinţ. Alegând un „pact faustic”, de mine mi-ar fi teamă. M-a convins că opţiunea mea e bună un prieten (!) apropiat sufletului meu - Thomas Mann (prin „Doctor Faustus”)...
7. Cred în Forţa Creatoare a Universului. Altfel şi azi maimuţele s-ar transforma în oameni. Dar, pe de altă parte, oare nu apar şi asemenea anomalii? Mi-amintesc în legătură cu această temă de o întâmplare nostimă... L-am iniţiat pe copilul meu, pe când abia descoperea lumea, cu Teoria evoluţionistă. „Ne tragem de la maimuţe...” - i-am spus. Bietul copil! M-a cercetat nedumerit, apoi s-a frământat mult până, în sfârşit, seara, văzându-şi părintele, l-a întrebat cu timiditate în voce: „Tăticule, tu mai ţii minte când ai fost maimuţă?”
8. Mă întristează motivul umilinţei, violenţei (ca fenomen!)... Referitor la femeie, cred că e vorba şi de o interpretare greşită a acelora care practică aceste religii, pentru că Hristos nu a nedreptăţit femeile. Uneori, însă, am impresia că unele canoane de cult au fost ticluite şi tălmăcite de misogini sau de eunuci. Chiar dacă e o deosebire evidentă între femeie şi bărbat, niciuna dintre părţi nu merită discriminare...
9. Da, după ce aş încheia de explorat universul lumii. Există un moment, cred, când simţi că te plictisesc oamenii cu toate bagatelele şi fanteziile lor pragmatice (nu şi Natura!) şi ţi-e dor de ceva/altceva...
10. Nu sunt o sedentară, deşi ţin la locul unde am venit pe lume. Cred însă că aş vrea să trăiesc (să locuiesc!) câte puţin în mai multe ţări (e visul meu!), dar pentru asta aş avea nevoie de mai multe anotimpuri şi de cel puţin 100 de ani de pribegire. Cu beduinii aş vrea să colind pustiul, în Tibet aş rămâne mai mult, de-asemenea, în India, Egipt. Poate mai puţin aş sta în Japonia, în China (dar vreau să ajung, căci n-am fost decât în vis)... Am câteva locuri unde aş vrea să poposesc şi să stau ca o stană de piatră, uitând că sunt om, dar crezând că pot să zbor – doar desfăcându-mi braţele. Şi chiar să zbor!... Oricum, sunt recunoscătoare (Providenţei!) pentru spaţiul în care am ajuns să vin, în alt caz nu cunoşteam atâţia oameni şi atâtea locuri minunate, dar şi cu foarte multe discrepanţe...
11. Cred că mi-ar plăcea Renaşterea. Este perioada care mi se potriveşte cel mai bine.
12. Într-un tablou de Salvador Dali. La nivel oniric, deseori, mă descopăr printre orbii lui Brueghel cel Bătrân (din Parabola orbilor)...
13. Unul naţional/european (altfel am fi ridicoli şi am ajunge absorbiţi), adică unul euro/naţional (şi Europei i-ar plăcea, cred, să venim cu ceva distinct!?).
14. Politica şi acoliţii ei.
15. În momente de calm (fie şi de acalmie) – înainte de războaie, revoluţii, rebeliuni. Când nu acţionează (invocat de interese) spiritul gregar - cel care, asemeni unei fiare, sfâşie totul! Doar în asemenea momente poţi interveni constructiv.
16. Mama şi Maica Tereza.
17. Tandreţea şi înţelepciunea.
18. Da. Şi nu pur şi simplu am jucat – le-am trăit! Astfel am învăţat câteva lecţii, inclusiv lecţia sobrietăţii.
19. Am simţit, dar a fost ceva de moment, mai târziu mi-a fost ruşine şi de gândul răzbunător. Contează că am descoperit forţe (prin scris!) care au înfrânat răul din mine. Deseori, îmi repet în gând rugăciunea Sfântului Francisc: Doamne, fă din mine un instrument al împăcării dintre oameni...
20. Şi una, şi cealaltă. Doar că atunci când mi se dă ceva, am un anumit sentiment şi cu totul altul când văd bucurie pe chipul celui care primeşte.
21. Nu ştiu dacă sunt potriviţi pentru această întrebare Kafka şi Charles Chaplin. Am impresia că i-am cunoscut, atât de apropiaţi şi dragi îmi sunt...
22. Îmi place Mozart, Bach şi... Bregovici, dar şi altă muzică răscolitoare (indiferent de gen sau apartenenţă).
23. Majoritatea poveştilor (frumoase!) au un cod pe care, dacă îl descifrezi, e precum ai căpăta abilitatea de a deschide uşi ferecate. Deseori, citesc poveşti şi mă simt copil...
24. E ceva care mă atrage şi mă respinge. Oricum, singurătatea îţi oferă şansa apropierii de sine.
25. Îmi place Poezia (cu mesaj emotiv), nu contează formula, nici haina...
26. Dacă aş putea (!) să colaborez cu Tarkovski sau Bergman, sau Fellini...
27. Cred că e un instinct firesc. Sunt fericită ştiindu-mi locul unde pot avea putere de influenţă şi convingere, dar şi un atu... În lumea Cuvântului scris!
28. Ciudat (!?)... Întotdeauna am simţit milă şi pentru Iuda Iscarioteanul. E ştiut că a fost menit (!), fiind om, nu Dumnezeu. Apoi, cred că şi Iisus demult l-a iertat, de ce atunci oamenii până acum îl judecă, totodată, asemuindu-i-se... L-aş reabilita şi pe greieraşul din fabula binecunoscută (el reprezentând, după mine, alegoric, omul de creaţie)...
29. Respectul faţă de propriile-i valori.
30. Scriu oriunde şi oricând simt că nu pot să nu scriu (în asemenea clipe, nu sunt capabilă să fac altceva!). Stimulent? Natura (o frunză banală, un croncănit de cioară, un murmur de izvor), muzica şi jocul copiilor.
31. Cu dragoste şi speranţă.
32. Copilăria şi pe oamenii dragi plecaţi - îi aştept şi mi-e dor...
33. Ca să se convingă că ştie ceva şi, mai ales, că există... De când mă ştiu îmi place să-mi adresez întrebări, astfel mereu sunt în căutare.
Vitalie Ciobanu
1. Toleranţa. Empatia. Am fost mereu tentat să mă pun în locul celuilalt, să îi previn suferinţele, să-i menajez susceptibilităţile, uneori în detrimentul intereselor mele. Mi-am dorit să încurajez partea luminoasă a interlocutorului meu, nu să mă confrunt neapărat cu „umbrele” lui. Însă aceleaşi calităţi, în alte împrejurări şi în ochii unor oameni mai exigenţi decât mine, pot deveni cusururi. La „calităţi nepotrivite”, aş spune că unora poate le par cam arogant sau prea distant – nimic mai fals! Pur şi simplu îmi repugnă vulgaritatea şi încerc să nu mă las agresat de ea.
2. Ar fi preferabil să excludem minciuna din viaţa noastră, să aspirăm la o viaţă trăită în adevăr şi demnitate, ca indivizi şi comunitate deopotrivă. E singura modalitate de a ne dobândi liniştea şi împăcarea de sine. Însă minciuna benignă, sau adevărul amânat sau nespus până la capăt uneori are efect terapeutic, evită producerea unui rău mai mare, unui rău ireparabil. Oricum, staţi fără grijă: în faţa adevărului absolut – acela că vom muri într-o zi – orice minciună păleşte, este neputincioasă.
3. Da, de cele mai multe ori. O pagină bine scrisă, de care sunt mândru, îmi dă o stare de exultare aproape erotică. Armonia dintre gând şi forma pe care o poate lua este catharsis-ul scriitorului. Doar că fericirea aceasta o plătesc prin trudă şi mult chin. Încerc să înfrâng rezistenţa cuvintelor, care, uneori, mă boicotează într-un mod îngrozitor.
4. Libertatea umană – indiscutabil. E valoarea supremă. O „patrie” care nu respectă libertatea umană nu ne poate pretinde să ne sacrificăm pentru ea.
5. Aş avea, cred, destul trac în faţa unui scriitor celebru. O emoţie pe care voi încerca să mi-o domin raţional, fără mare succes. Mai degrabă l-aş evita, ros de remuşcări şi muncit de dorinţa de a intra în dialog cu el, de a nu rata o asemenea şansă… Mi-ar plăcea să-i cunosc „secretele” de creaţie, dar mai ales aş vrea să ştiu cum convieţuieşte cu fiinţa fragilă şi vulnerabilă pe care o ascunde în interiorul său.
6. Chiar dacă nimeni nu poate spune cu certitudine de unde ne vine inspiraţia, nu cred că Mefisto mi-ar fi un bun consilier la masa de scris. Însă indiferent de ce aş afirma aici, sau cât de „virtuos” m-aş da (şi nu sunt deloc virtuos!), ştiu că „dublura” mea crepusculară nu m-a părăsit nicio clipă şi că îşi dispută sufletul meu alături de îngerul cel bun. Ce fel de „operă” va rezulta din această polemică?... Aş vrea să aflu şi eu.
7. Este una dintre cele mai grele întrebări ale acestui chestionar, dacă o iei în serios. M-am gândit de multe ori, cu emoţie, cum voi răspunde la ea, când va veni momentul… Indiferent în ce am crede, Universul va rămâne mereu o enigmă pentru noi, oamenii, şi o provocare. Nu vreau să fac partizanat pentru nici una din concepţii sau viziuni. „Geneza” îi ajută mai ales pe artişti, „Teoria evoluţionistă” – pe savanţi. Adevărul existenţei cred că rezidă în ceea ce permite acestei lumi să nu se distrugă, în ceea ce-l ajută pe om să se simtă împlinit, să îi dea încredere că viaţa sa are un sens. Restul sunt discuţii, pertractări, o competiţie între minţi ce nu pot avea acces la cunoaşterea absolută. Mi-e foarte limpede acest lucru.
8. Sunt chiar scandalizat! De ce ne-am considera noi, „bărbaţii dreptcredincioşi”, mai puri decât mamele care ne-au născut, decât iubitele cu care am vrea să procreăm? Nu cumva ar trebui să ne renegăm copiii, dacă am împinge această logică până la ultima ei consecinţă?... În creştinism problema măcar este dezbătută, mă refer la catolici şi la protestanţi (ortodocşii încă nu s-au trezit din letargia lor seculară!), dar uitaţi-vă la regimurile islamice, uitaţi-vă la statutul femeii în Iran sau în Orientul Apropiat. Această sălbăticie trebuie să înceteze! Perpetuarea unor inegalităţi între bărbaţi şi femei, a unor inegalităţi care nu ne sunt date prin înseşi legile firii, este o crimă.
9. Sunt foarte tentat de o asemenea călătorie: să fii, poate, alesul umanităţii pentru a cunoaşte lucruri la care ceilalţi oameni pot doar visa şi a transmite un mesaj… În acelaşi timp, preţul unei asemenea „selecţii” de mare cinste mă răscoleşte… Noi discutăm aici pur teoretic, dar gândiţi-vă că această problemă va deveni una reală pentru oamenii viitorului. Nu cred că aş lua o asemenea decizie prea uşor. Ar trebui să existe o miză foarte mare care să mă facă să accept un „zbor spre stele” fără întoarcere, sau fără posibilitatea de a-i mai vedea vreodată pe cei dragi, împăcându-mă în sufletul meu cu o despărţire definitivă. Miza nu poate fi în nici un caz simpla idee de „turism spaţial”.
10. În Italia. Cultura şi civilizaţia italiană, latină în general şi cea mediteraneeană, mă fascinează. Sper să prind măcar bătrâneţile în peninsulă. La Roma sau la Florenţa.
11. Putem avea nostalgii culturale sau antropologice pentru diferite perioade ale istoriei, să zicem, Antichitate sau Renaştere, sau pentru Berlinul anilor ’30 – câteva dintre posibilele mele opţiuni. Dar în general, binele şi răul sunt distribuite în orice epocă în cantităţi aproximativ egale. De aceea, nu are rost să ne amăgim. Aş prefera să mă împac cu timpurile în care m-am născut.
12. Mi-ar plăcea să-i însoţesc pe poteca lor de întoarcere pe vânătorii de iarnă din cunoscutul tablou al lui Pieter Bruegel cel Bătrân. Sau să iau loc la terasa lui Van Gogh, cea din Place du Forum, noaptea. Să o ţin de mână pe femeia însărcinată din portretul „soţilor Arnolfini” de Jan van Eyck, invitându-vă să-i dezlegaţi misterul… Sau, ascuns după draperia grea, să spionez dialogul dintre maestrul şi modelul său din „Arta picturii” – celebra pânză a lui Jan Vermeer (ador arta flamandă!). Totuşi, ar trebui să fim prudenţi cu asemenea ispite. A tulbura intenţionalitatea unui tablou, printr-o ingerinţă exterioară, este periculos. Virtualul nu ar trebui deranjat. Nu am dori să-i cunoaştem răzbunarea…
13. Un guvern pentru cetăţeni, care să le respecte drepturile şi să le asigure o viaţă demnă. Indiferent unde s-ar afla el – la Chişinău, Bucureşti sau Bruxelles.
14. Totalitarismele de orice fel. Pretenţia unora de a‑şi impune propria viziune drept „standard de fericire” pentru ceilalţi. Impostoare e şi Biserica, atunci când ne îndeamnă să „înghiţim” dogme, uitând să se manifeste ea însăşi în spiritul valorilor pe care le propagă. Nu contest sentimentul religios, nu contest legitimitatea acestuia, dar oare mai are el nevoie de… o birocraţie care să-l administreze?
15. Cu siguranţă, aş fi vrut să împiedic semnarea şi punerea în aplicare a Pactului Ribbentrop-Molotov. Chiar şi cu preţul vieţii mele. Sau, coborând ceva mai adânc în timp, aş fi dorit să previn anexarea Basarabiei la Rusia în 1812. Este acea perioadă a istoriei care ne afectează în mod direct destinul, nouă, românilor de azi. Nu am un interes special pentru imersiuni istorice mai profunde…. Poate, cu o singură excepţie. Nu-i pot ierta lui Mehmet al II-lea cucerirea Bizanţului şi cred că aş fi încercat să fac orice pentru a-l face să se răzgândească, pe el sau pe succesorii lui. Mi-ar fi plăcut enorm dacă această metropolă legendară, Constantinopolul, ar fi continuat să existe până în zilele noastre, conservând descendenţa Imperiului Roman în Orient. Ar fi putut avea azi, de pildă, statutul de oraş-stat sau de porto-franco. Cine îmi poate interzice să visez?... Preşedintele Abdullah Gül, premierul Erdogan? Să fim serioşi!
16. Da. Mama mea. Poate nu este o femeie perfectă (cine ar fi?), dar o admir pentru caracterul puternic şi devotamentul ei… Cred că o femeie apropiată de idealul feminin ar trebui să fie frumoasă (e de la sine înţeles! – preferabil, blondă şi cu ochii verzi), generoasă, înţelegătoare, sensibilă şi subtilă, nu neapărat rezonabilă în toate situaţiile… Să îţi dea senzaţia de zbor, nu de greutate legată la picioare. Exemple? Nu ştiu. Marilyn Monroe, Eva Peron, Elena Cuza, Regina Maria, Jacqueline Kennedy, Monica Vitti, Michelle Pfeiffer, Isabelle Adjani ? Ca să nu le lăsăm pe tinerele de azi să se certe între ele.
17. Curajul, inteligenţa, sinceritatea. Capacitatea de dăruire. Fair-play-ul.
18. Da, am adesea sentimentul unui „rol” de împrumut. Al unei identităţi deturnate. Mă întreb dacă locul meu nu e în altă parte.
19. Niciodată. Mi s-a părut înjositor să am asemenea gânduri. E mult mai profitabil să îl determini pe cineva să-şi recunoască greşelile sau faptele reprobabile.
20. Sincer, îmi place să dau. E o plăcere superioară şi poate… uşor perversă. Îmi place însă şi să primesc, dar nu cadouri, ci şanse ale vieţii. Nu am nevoie de nici un cadou.
21. Galileo Galilei şi Leonardo da Vinci. Primul, pentru fraza aceea, „Şi totuşi se învârteşte” (îl simt foarte aproape de sufletul meu, cu toate ezitările şi abjurările lui!). Cel de-al doilea, pentru că a demonstrat forţa excepţională, universalitatea geniului uman. Este marele meu model de om şi de creator. Mai aproape de noi – Albert Einstein.
22. Amestec compozitori şi interpreţi: preclasicii, Bach, Mozart, Vivaldi, Chopin, Luciano Pavarotti, Felicia Filip, Fredy Mercury, Sting, George Michael, Florin Bogardo, Mihaela Runceanu, Aurelian Andreescu. Sunt atâţia!...
23. Pentru a da un rost prezenţei sale în lume. Şi o învăţătură copiilor săi.
24. Nu mi-e frică. Singurătatea este indispensabilă unui om care scrie, care meditează. Nu poţi fi autentic, dacă nu stăpâneşti „arta singurătăţii”. Însă la fel de vitală este pentru mine şi legătura cu oamenii. Nu bavardajul, ci comunicarea, comuniunea. Schimbul de idei şi de sentimente.
25. Poezia de calitate, nu contează formula. Poezia care mă mişcă, mă însufleţeşte, mă face să visez, îmi dă idei pentru scris.
26. Sigur mi-aş dori să lucrez cu mulţi regizori importanţi ai lumii (oricât de inconfortabili ar fi ei ca persoane şi ca artişti „halucinaţi” de munca lor): Tarkovski, Bergman, Antonioni, Fellini, Ciulei, Stanley Kubrick, Lars von Trier… Cristian Mungiu – varianta cea mai accesibilă.
27. Mi s-a mai întâmplat să mă viziteze tentaţia puterii, în limitele lumii noastre, scriitoriceşti (sunt preşedintele PEN Clubului basarabean), dar am resimţit-o foarte repede ca pe o povară, ca pe o imensă responsabilitate, nicidecum ca pe un privilegiu. M-am gândit de multe ori: cum e să fii un om cu o mare putere de decizie, cum e să dispui de viaţa a milioane de semeni ai tăi? Îţi trebuie fie un curaj excepţional, fie o doză considerabilă de nebunie.
28. Poate fi considerat Iuda Iscarioteanul marele nedreptăţit? Dacă trădarea lui a fost necesară împlinirii „scenariului divin” şi biruinţei noii religii, cum ne asigură Evangheliile „eretice” – atunci aşa s-ar părea. Isus l-a obligat, în scop propriu, pe „cel mai iubit ucenic al său” să-l trădeze, adică să meargă împotriva convingerilor sale, sacrificându-şi imaginea, acoperindu-şi în veci numele de blesteme. Nu cumva avem o problemă?...
Dintre persoanele… cu o existenţă verificabilă, îmi vine în minte P. P. Carp, politicianul nostru pro-Axă din Primul Război Mondial. Nu e considerat neapărat un trădător al intereselor naţionale, dar totuşi i se reproşează viziunea politică eronată. Eu mă întreb dacă nu a avut dreptate. Uneori, mi se pare că o „zdravănă” ocupaţie, germană sau austriacă, ar fi reuşit să ne vindece de metehnele noastre balcanice. Şi ce germană fluentă am fi avut!
29. Mi-ar plăcea ca poporul român să manifeste mai multă sobrietate, solidaritate, continuitate şi perseverenţă, împrumutând de la popoarele nordice, renumite pentru aceste calităţi. Nu i-ar strica românului şi un mai mare preţ pus pe cuvântul dat. Pe cuvinte în general.
30. Scriu cel mai bine dimineaţa, când mi-e mintea limpede şi odihnită. Am cel mai bun randament atunci. Dar şi seara, adesea. Stimulente?... Cafea, ceai verde, uneori un pahar de vin roşu, după ora 17.00, o carte frumoasă care să îmi „dezmorţească” neuronii. Şi o vorbă bună, la orice oră de zi sau de noapte…
31. Cu promisiuni, aşteptări şi speranţe. Dar cred că îngerul meu e foarte nemulţumit. Nu ştiu cum mă mai rabdă.
32. …Dragostea femeii iubite (dar încă mai caut variante de răspuns… nu de femei J).
33. Pentru că e o fiinţă gânditoare şi nu se mulţumeşte cu dogme şi cu idei primite de-a gata… Întrebările, mai ales „întrebările fără răspuns”, îi dau adevărata nobleţe.
Alte răspunsuri la Chestionarul „Contrafort” vom publica în numerele viitoare ale revistei.
|
Inapoi la cuprinsul numarului