Naveta în „Epoca de aur”

La terminarea facultăţii, am făcut stagiul obligatoriu de profesoară la şcoala din satul Comarna. Asta a însemnat o experienţă unică, dar şi o navetă mizerabilă, care mi-a marcat sănătatea pentru toată viaţa. Întrucît „Greta”, profesoara de franceză, cu care am avut şi o relaţie de prietenie, a murit, îi dedic această scurtă relatare; în ea totul e real, cu excepţia numelor…

Avansăm în şir indian. Cu genţi şi tăgîrţe în mînă, înfofoliţi în căciuli şi haine legate cruciş şi curmeziş cu panglici, cordoane şi curele de piele, ca să stea lipite de cap şi de trup...

În faţă, Luca, proful de engleză, înalt, solid şi rumen. Ca întotdeauna, ne-a spus imediat ce am coborît la răscruce, la Mocra din autobuz: „Doamnelor, treceţi în spatele meu!”. Şi noi, cele şase femei – profele de română, de franceză, de istorie, de ştiinţe naturale şi de chimie -, ca întotdeauna ne-am executat. Şi încă pline de recunoştinţă. Pentru că numai el putea să despice vîntul deloc amabil şi zăpada acoperind în grămezi canalul dintre dealuri care era drumul nostru spre şcoală. Numai el putea depista cărarea printre crestele de glod înălţate de maşini toamna, acum îngheţate şi ascunse perfid sub troiene. Şi pline de recunoştinţă mai ales – sînt sigură că toate simţeam asta - pentru  acel „doamnelor!”, spus cu un zîmbet ce se voia seducător, dar care nu reuşea să fie decît hîtru: ne făcea să ne simţim femei şi, nu?, doamne.

După el, venea Eva. Alură sportivă, geacă de fîş „curechie”, cum spuneau puştii şi sătenii din Comarna, blugi şi cizme cauciucate şi îmblănite. Era rar mohorîtă şi întotdeauna rîdea cu poftă la glume. Şi atunci, ochii – unul albastru şi unul verde – dispăreau aproape cu totul sub pliurile feţei. Cînd glumele lui Luca „săreau calu’ ”, pufnea scoţînd un vag ameninţător: „Hai-hai...!”, care toţi ştiam că înseamnă „acuşi o furi!”

Eva era foarte pricepută să depisteze toate buruienele şi rădăcinile comestibile de pe dealurile pe care le tăiam oblic, atunci cînd alegeam alt traseu. Le ochea de departe, le smulgea cu abilitate şi ni le arăta triumfătoare: cu asta va face un borş, asta o va pune la cuptor, asta e un ingredient bun pentru gulaş... Stîlcea puţin cuvintele româneşti, făcîndu-ne să zîmbim. Cumva protector.

Înaltă şi masivă în blana ei maro artificială, uzată şi plină de pete, Domnişoara Sanda, cealaltă profă de română, o urma pe Eva mişcîndu-şi hotărît coapsele solide. La cei probabili 45 de ani, îşi păstrase o graţie a gesturilor care pe mine mă încînta. Întotdeauna avea ouă fierte în pachetul cu mîncare şi, în timp ce le descojea, îi priveam fascinată degetele subţiindu-se aristocratic spre vîrfuri, cu unghiile tăiate scurt şi drept şi cu o vagă urmă de negru dedesubt: cum o fi făcut ea o casă pe pămînt cu ele?

După ce îşi mînca zîmbitoare şi cu înghiţituri mici tainul zilnic, Luca, de alături, comenta adesea, adulmecînd mirosul „cam fistichiu”al ouălor fierte tari: „ei, domnişoară, acum, după fripturica asta, ar merge şi-un vinuţ!” Ea pufnea de fiecare dată în rîs, punîndu-şi mîna la gură, într-un gest amintindu-mi de ţărăncile pudice de altădată sau de copii... Izbucnea din te miri ce în rîs şi, cînd povesteai ceva, nu neapărat neobişnuit, te privea uimită, întrebînd mereu: „chiar?”

În spatele ei avansa prin nămeţi Greta, bunul meu tovarăş de trăncăneală despre cărţi, într-un cojoc îmbrăcat în doc cafeniu, cu cizmuliţe negre, palidă, însă şi ea veselă de obicei; acum bocea mocnit - de trei zile o auzeam plîngînd, şi la dus, şi la venit: rămăsese gravidă, copilul nu-l putea lăsa pentru că se ruşina de fata ei cea mare, deja studentă. Dar nu putea nici să rişte un avort clandestin. „O să mor…!” Şi plîngea. Şi plîngea chinuit, în timp ce avansa anevoie prin nămeţi. De piatră să fii, şi tot îţi dau şi ţie lacrimile cînd auzi pe cineva lîngă tine plîngînd pe un drum de 8 km.

Cînd ne-a anunţat vestea asta, abia a zîmbit la înţepăturile cu dedesubturi ale colegului nostru de navetă. Şi ne-a ascultat amărîtă sfaturile, precipitările şi propunerile femeieşti: o să vorbesc cu „tanti Nela” a mea, să-ţi pună sondă, i-a şoptit una. Nu, a dat ea înspăimîntată din cap, am alergie la (şi eu n-am auzit la ce). Şi au urmat alte soluţii şoptite: se iau cîteva legături de creasta cocoşului, se pun într-un litru de apă, se fierb şi se bea...; se ia un kg de seminţe de pătrunjel, se pun într-un litru de apă, se fierb la foc miiiiiic şi se bea...; te urci pe un dulap şi sari de acolo...; faci baie fierbiiiiinte tare cît înduri...; faci masaj apăsat...; bei vin roşu... - aici Luca devenea atent: „da, da, cît mai mult vin roşu! mai ales ăsta de aici, mmmm! Are Paraschiv un vinuuţ! Nu ne abatem chiar acu’ pe la el?”, şi făcea cu ochiul şi noi izbucneam în rîs, iar Eva ameninţa: „hai, hai!”. Zîmbea şi Greta, dar printre lacrimi care îi îngheţau pe faţă şi o făceau şi mai palidă. Eu n-am mai îndrăznit să-i recit din poezia lui Jacob, La  Paris, di, di, /Pe-un cal gri/ La Nevers m-aş pierde/ Pe-un cal verde/ La Issoire/ Pe un negru armăsar/Ah! ce frumos! ce frumos! Ah! ce frumos! ce frumos!/Tii! - proaspăt descoperită în Antologia inocenţei.

În faţa mea şi în spatele Gretei mergea, cu un pas de soldat trecut prin multe – aşa mi-i imaginam pe păzitorii fortăreţei Bastiani din Deşertul tătarilor - , domnişoara Tincuţa. Cojocul din blană artificială, legat strîns în talie cu un cordon de piele neagră, purta şi el semnele războiului cu ploile, vîntul şi zăpada. De sub căciula de miel, ochii verzi ca buratecul ai Tincuţei te priveau mereu cu un zîmbet care te putea înşela, luîndu-l drept ironic. Însă eu n-am întîlnit niciodată în viaţa mea un om mai puţin ironic şi mai „copil bun”. Un copil pentru ale cărui vreo 45 de kg în carne şi oase, ori de cîte ori răbufnea o pală de vînt mai serioasă, mă temeam că vor zbura în tării. N-ar fi fost o mişcare prea inspirată, pentru că noi ar fi trebuit să ne lăsăm tăgîrţile în drum şi să fugim năuci pe dealuri, împiedicîndu-ne printre butucii viilor, printre cireşi, să o prindem, ca să nu se facă zob în cădere, şi nu ştiu zău dacă am fi fost în stare de atîta eroism. Însă temerea mea era aiurea: cele două sacoşe cu care se prelungeau în mod natural mîinile Tincuţei erau atît de grele, încît ea n-ar fi putut s-o ia din loc nici chiar la un uragan. Sînt convinsă că nu se despărţise măcar pentru o zi în cei vreo 15 ani de navetă de bagajele astea şi, mai mult ca sigur, în principal din motivul să n-o ia vîntul pe sus ! Era clar, ea nu se voia un personaj al lui Chagall. Şi dacă şi-o fi dorit – ei bine, asemenea lucruri noi nu ni le-am spus niciodată în cei trei ani de front comun.

Şi la sacoşele ei, nu numai la ea şi la mîinile domnişoarei Sanda, mă uitam eu fascinată. Chiar dacă aflasem încă din prima zi ce se ascundea în pîntecul lor de doc: într-una, colega noastră avea, fireşte, material didactic, planuri de lecţii meticulos pregătite şi un veşnic teanc de caiete sau de file cu lucrări scrise. Măruntaiele celeilalte burţi însă erau cele de poveste.

Se întîmpla aşa: noi intram în cancelarie după un ultim asalt al dealului în vîrful căruia era şcoala. Rebegiţi de frig, ca vai de noi. Ca să încapă rebegiţii veniţi de pe drum, colegii din sat îşi făceau de lucru cu elevii pe holuri sau în curte. Şi noi ne scoteam mai întîi hainele, apoi borcanele cu mîncare, rapid plasate după soba fierbinte. Ei bine, momentul ăsta devenea la Tincuţa apoteotic. Din cea de-a doua sacoşă a ei, scotea (indiferent de anotimp, de zi, de starea vremii şi eram sigură că indiferent şi de colţul globului, de sistemul politic, de starea economiei mondiale etc. etc.) următoarele obiecte, pe care le înşira meticulos pe masa lungă şi dreptunghiulară, acoperită cu pînză roşie: una bucată termos măricel cu ceai; una bucată termos mic cu cafea; un şerveţel flauşat în care erau învelite lingura, linguriţa, cuţitul şi o furculiţă; o pungă de hîrtie cu cîteva felii de pîine în ea; două borcănele cu mîncare gătită – iahnie de cartofi, orez cu cîrnaţi, tocăniţă de pui ş. c. l., plus un sandwich pregătitor. Şi şerveţele. Sandwich-ul îl mînca imediat ce ajungea, asezonat cu un pahar mare de termos măricel plin cu ceai fierbinte şi un pahar mare de termos mic plin cu cafea fierbinte; mîncarea gătită, încălzită iarna, cum spuneam, după sobă, şi restul de udătură rămîneau pentru ora 10 . Mereu la fel, cu rigoare neabătută, de amploaiat gogolian.

Aşezaţi toţi jur-împrejurul mesei, fiecare cu tartinele lui mai mult sau mai puţin prăpădite (hei, parizerul nostru, fără gust de carne, însă cu miros de usturoi şi suspecte gogoloaie şi fire prin el!), cu ouăle fierte tari sau pur şi simplu cu cîte un măr, ne uitam pe furiş la mîncarea ei şi o fericeam în gînd că „uite care-i avantajul dacă stai cu părinţii!”. Păi da, cea de-a doua tăgîrţă a Tincuţei însemna pentru celelalte navetiste un univers al calmului şi al tihnei, depărtat la mii de ani-lumină de noi. Univers unde, oricît de frig ar fi fost, era o mamă care trebăluia pe lîngă aragaz, învelită în aburi frumos mirositori. Care te elibera de sacoşe şi de haine cînd intrai în casă odată cu noaptea, lăsîndu-te pe tine în ale tale. Şi care, dimineaţa, îţi dădea pacheţelul cu mîncare, îţi lega mai bine fularul peste guler etc. etc. etc.

Lumea asta nu era o utopie nici pentru Luca, şi el un răsfăţat al soartei. Încă de pe drum ne anunţa: „ieri, nevastă-mea a făcut pîrjoale!” Şi ne povestea în detaliu:

cum el a tocat „cărniţa fragedă de purcel (am un amic la abator!!)”,

cum ea a meşteşugit pîrjoalele mici şi rotunde,

cum el le-a fiert în ulei încins,

cum ea a făcut maioneza,

cum el a tăiat peştişor şi a opărit, cu foi de dafin şi piper, ceapa,

cum ea a amestecat pîrjoalele cu ceapa răcită şi cu maioneza!

Şi nouă ne lăsa gura apă. Şi el rîdea, privindu-ne. Şi spunea: „merge şi un vinuţ negru la asta! La Paraschiv, e un vinuuuuţ! Mmmm!”...

După Tincuţa, urmam eu, cu o scurtă de blană artificială „leopardescă”, neagră cu pete albe, peste salopeta blănită de doc, şi cu căciulă rusească, de iepure vopsit. Şi eu aveam o tăgîrţă în mînă afară de geanta de pe umăr, şi eu ţineam capul în piept, ştergîndu-mi din cînd în cînd lacrimile stoarse de ger. Spatele meu era acoperit de Lucia: cojocul ei era nou şi fără nici o pată. Noi două rîdeam mai rar. Încă nu ajunsesem la acel grad de disperare, mai precis de acomodare cu disperarea, care te face să-ţi reduci la minimum dorinţele şi aşteptările. Prag după care, odată trecut, poţi să rîzi din orice, cum făceau cei din faţa noastră, care aveau deja la activ 15-20 de ani de navetă. Lucia abia terminase facultatea şi, cu cele doar cîteva luni de apostolat, nu apucase să guste bine din „deliciile” vieţii de navetist şi era încă în faza senin-candidă a stuporii.

Cît despre mine: atunci, în ΄83 (perioadă care coincisese cu scoaterea autobuzelor pe anumite rute, motorina mergînd toată la „campania agricolă de toamnă şi primăvară”), eram la al treilea an de navetă. Cu deja o pielonefrită la activ, pentru că, pe lîngă altele, devenisem, ca şi Tincuţa, un pachet de oase învelit în piele umană, eu îmi doream hotărît să fiu un personaj chagallian, să zbor într-o zi de acolo. Îmi apăruse deja prima carte şi nu-mi doream decît să scriu; cum îmi devenise clar că nu mă pasiona meseria de profă, ştiam că învăţămîntul era doar o etapă provizorie. Voiam să renunţ la el după terminarea stagiului, dar ce urma să fac, habar n‑aveam: slujbele la care visam cu înfocare – bibliotecară, cercetător, redactor de revistă ori de editură etc. - erau de neatins. Gîndurile astea, dar şi isteria că dincolo de „pusceasulsăsune-somn-sculat-mers-pe-jos-lecţii-mers-pe-jos-pusceasulsăsune” nu mai rămînea loc pentru mai nimic făceau ca disperarea mea să fie beton. Şi, pentru a mă salva pe moment, ficţionalizam în mintea mea intens…

1