Iubirea noastră

Eu o mângâi. Nu pot spune pe ce parte a trupului anume o mângâi. Pentru că ea, otova, e aceeaşi. Informă, dar care ţine extrem de mult, sau – aproape – şi la formă. Ţine. Dar mai mult – la interior. Ţine. La locul de naştere a(l) ei. Ea se naşte în ea. Nu e nici un paradox. E, mai curând, o doxă. Poate, pe jumătate. Doxa. Ca accent, ca importanţă, ca primordialitate. Pentru că ea e fantastică, are de toate, e captivantă. Ce mai! O interminabilă lună de mai! Ca de miere, s-ar putea crede.

Mă atrage la nebunie, mă excită, ea, ca neom foarte... om! Şi eu o mângâi. Hai să zic, chiar dacă e diformă, o mângâi pe umerii imaginaţi de mine, şi de ea, pe obrajii ei fini, de Madam Bovary în copilărie, mai că nu demult ieşită din pruncie. Îi mângâi pletele angelice... Mda, angheli de genul feminin nu prea există... (De geniul feminin – posibil, dar şi de acest gen...) Dar să admitem, barem la nivel de simbol, de metaforă. Pentru că ea admite aşa ceva. Când o mângâi. Pe sâni, pe – pardon – ombilic, mai... Să îndrăznesc să o mângâi şi mai jos? Să o excit la culme, la demenţă, frenezie? Să se lase, să cedeze, tot ce are!

– Te implor, deschide... desfă... deschide-te..., zic fierbinte-şoptit, ca în demenţă, ca în spasme.

Ea tace. Dar eu înţeleg ce are în minte. Am început să-i pătrund anumite secrete. Zău. Ar vrea să spună – asta are în minte:

– Cum să desfac, cum să deschid?... Ce, sunt Sesam?

– Eşti, eşti şi Sesam, şi... Sesama! îi spun, continuând s-o mângâi, să o frământ, să o muşc chiar! Pentru că, în anumite clipe, am impresia că sunt un cal cu două rânduri de zăbale. Ba nu, – cu nouă, cu zece rânduri de zăbale, frâie, şi înfrânări! Trebuie să mă eliberez, numai după aceasta dânsa îmi va ceda. Sigur?...

Oricum, aş vrea nespus de mult să răspundă la mângâierile mele, la frământul meu spasmoduic, la muşcăturile de mânzoc ce nărăveşte să îmbuneze o iapă sadea, frumoasă, cu părul lucios, cu coama vântoasă, cu galop de zburătoare. Ca descendentă din împerecherea lui Pegas cu o reproducătoare din herghelia judeţului Orhei, să zicem. Sau Prahova. O... Pegasă, probabil...

Praf şi pulbere (şi... Prahovă) intenţiile mele! De mângâiere.

O rog, o implor. Scoate-ţi maiouaşul. Ai cumva şi sutien?... Permite-mi să văd. Nu, nu e voie? Deocamdată? Pentru totdeauna? Hai, fii generoasă, fii bună...

Însă dânsa încă nu e gata, şi eu o înţeleg.

O înţeleg? Pe naiba, nu înţeleg nimic din toate astea... –, dar nu renunţ – încerc să o iau din altă parte, pe la spate, mângâindu-i omoplaţii, mai jos, spre şale, chiar şi – pardon – emisferele feselor.

Da, ea e aproape nudă, aşa mi se arată, dar – numai atât. Pe maioul său subţire, un fel de pânză-hârtie, stă scris: „Anonimus” – la spate, şi „Homer-tatăl” – pe piept. De un milion de ori am tot citit aceste trei cuvinte, cât am tot mângâiat-o, cât o mai mângâi, o implor să-şi scoată definitiv maiouaşul. Da, şi chiloţeii. Sau... bichinii-cordeluţă? Nu pricep prea bine ce poartă pe ea.

Să vezi: eu nu mai am ochi să văd acest maiou, chiar dacă sunt absolut de acord cu cele două inscripţii de pe el. Sunt trei noţiuni de care mă interesez – Anonimus versus Homer-tatăl, sau invers –, la care ţin şi fără de care, am impresia, este imposibilă până şi dragostea noastră, a mea şi a ei, mângâiata, curtata din răsputeri, dar ermetica, închisa, nedisponibilă de a se lăsa, de a ceda. Dar raza de speranţă întru pozitiv deznodământ vine de la lucifericul (pardon, – din poemul „Luceafărul”, nu luciferic....) vers: „Mai nu vrea, mai se lasă”; de la a doua lui parte... De aia şi insist în continuare:

– Scoate-ţi, te rog, maiouaşul... şi... ceea... de pe fesişoare... Te rog, te implor, pentru că sunt gata – iartă-mă – să ejaculez!...

Nu, nu este de acord. Nu, nu că nu ar fi de acord, ci, cică, nu este gata. Încă.

Ce să vorbim! Dacă ne iubim numai prin cât şi ce vorbim, înnebunim!

Dar este deja ceva timp de când ne întâlnim, de când suntem aproape împreună. Eu să fi fost în clasa a noua de liceu... Aşa ceva... Iată, au trecut peste trei ani de când o tot mângâi, o implor, o... Însă ea nu cedează. Nu îmi... Până în această clipă încă nu am văzut-o absolut goală. Afrodită.

O fi frigidă?... Parcă nu seamănă a fi.

Un ins viclean, ce mi se vrea de prieten, ce mi-a fost coleg de bancă, în liceu, pe care îl credeam de amic, mi-a spus, ca un inamic mic-mic de tot:

– Cred că nu are rost să te legi cu ea... Geaba... Nu cred să ia foc.

 După ce o tot mângâi, mă sleiesc, mă fleşcăiesc, mă vlăguiesc, dar nu firesc, ci aşa, artificial, cum s-ar zice, ea îmi spune:

– Du-te şi fă un duş şi-apoi am să-ţi povestesc ceva.

Iar să-mi povestească! Din nou! Pe vechi sau pe nou, nu importă. Dar cât poate ea să-mi tot povestească?! Ce, să nu fi trecut încă, să nu se fi terminat cele o mie şi una de nopţi ale Şeherezadei? Oare să n-o fi mângâiat, să n-o fi implorat deja peste o mie şi una de nopţi? Cât mai are ea să-mi tot fabuleze? Fabuloasă situaţie, domnii mei! Multe din cele pe care mi le spune-compune deja le ştiu pe de rost. În chestiile astea franţuzul pune şi ceva inimă. Zice: par coeur, egal: pe de rost.

Ea, însă, e fără milă, fără strop de inimă, pe dinafară, pe de rost şi pe dinăuntru. Nu cedează. Deocamdată?...

Ce mai întreb, ca prostul?! Sigur, deocamdată, altfel ce noimă ar avea să tot insist cu curtuazia, cu mângâierile, cu insistenţele?

Iar când a început să-mi băsnească şi despre Psyche – vă aduceţi aminte: fecioară extrem de frumoasă pe care părinţii, împlinind un oracol perfid, ce emana din gelozia nu mai ţin minte cui, o abandonează într-un pisc montan – nu Omul, nu, piscul moldovean şi cu cel vrâncean etc. – o abandonează, adică, de unde trebuie să fie luată de soţie de un monstru...

Monstru? Nu cumva draga mea, mângâiata mea face aluzie chiar la mine, că aş fi un monstru, un?... Psyche aceea nu a stat cumva pe la psihiatrie?... Mă gândesc, dar nu o întreb pe Şeherezada mea, povestaşa mea, amânătoarea mea, ca să nu o jignesc, să nu o îndepărtez definitiv de mine... Pentru că vreau să o mângâi, vreau să fac dragoste cu ea, vreau să-mi cedeze... Şi să-mi procreeze.

Dar, vă aduceţi aminte ce se mai întâmplă cu Psyche? – Ridicată de vânt, transportată într-un locaş tainic, nopţile este iubită de un necunoscut invizibil... Mda, ar avea aceasta legătură cu mine, – pentru ea, iubita mea, aş fi un necunoscut?... Oricum, invizibil – nu, dar anonim – sigur că aş putea să rămân în reţinutele ei aventuri amoroase viitoare... Şi acel necunoscut invizibil care o... pe Psyche se presupune a fi chiar monstrul hărăzit...

Eu, şi eu – monstru?... Dar ea, odată, călcând jurământul discreţiei, aprinse poponeţul (aici, în situaţia noastră, poponeţul merge mai bine decât: opaiţul) şi îl văzu – pe cine credeţi? Vă amintiţi? – pe Eros îl vede, zeul dragostei, care tot atunci o şi părăseşte...

Dar eu – nu, nu o voi părăsi pe iubita mea, pe care o mângâi, căreia îi ridic uşor maioul cu cele două inscripţii, una pe spate, alta pe piept. Nu, nu o voi părăsi!... Dar eu, din prostie, vede-se, chiar o întreb, pe când îmi povesteşte de Psyche, dacă nu cumva şi ea, iubita mea, are ceva cu psihiatria. Şi ea, senină, calmă, îmi răspunde:

– Dacă ţii să ştii, da, am fost internată şi la psihiatrie... la balamuc, cum ar veni... ducă-se pe pustii...

 Eu – îmi muşc limba, şi cu limba muşcată, însângerată, mă grăbesc să-i spun:

– Iartă-mă, nu am vrut să te jignesc! Nu are importanţă ce mi-ai spus tu... Ceea ce ne leagă pe noi e pentru întreaga viaţă...

– Ne leagă sau ne va lega? întreabă ea şmechereşte, ca într-un joc secund.

– Da, cum zici, s-ar putea întâmpla... pentru viaţa întreagă... Zic, şi o mângâi în continuare. Şi parcă are rost, ea permiţându-mi să-i scot deplin maiouaşul cu cele două inscripţii, „Anonimul” – pe omoplaţi, „Homer-tatăl” – pe piept. Chiar aşa a zis, după ce i-am spus că vreau să beau nişte vin.

– Nu bea vin, cu mine nu merge cu băutura... Nu trebuie să-ţi faci curaj, pentru că eu mă dezbrac şi aşa...

Dar, numai maioul şi-l va scoate?...

Însă – a fost să se întâmple... darul! Totul, cum ar veni, se întâmplă.

Peste câteva luni, ea veni cu o concluzie a experţilor, a consultanţilor. Şi, perfida, zice că ar vrea să-şi facă avort!

– Nu-u-u!! urlu fără de sine. Nu-u-u! ţip şi mai s-o iau de umeri şi s-o zgâlţâi demenţial. Să nu încerci să-ţi faci chiuretaj, iubito, dragostea mea... Te implor, floarea vieţii mele, însăşi viaţa mea, nu!.. Lasă-l să trăiască... Lasă-te să trăieşti Tu, Poezie, Literatură, viaţa mea, – am zis.

Şi am plâns. Probabil, de bucurie...

Şi ea, dragostea mea, perfida, viaţa mea – încet, indolent, ralanti, amânat, ca o stripteuză – începe a-şi descheia câte un năsturaş, şi de la bluziţă, şi de la fustiţă – câte-o copcă, din cele două, sau trei, îşi dezgoleşte, rând pe rând, câte o parte din trup, şi se face, vicleana, că se sfieşte, coperindu-şi sânii cu palmele. În fine, e totalmente fără veşminte, goală şi, jucăuş-sfiiciosă, ridică privirile spre mine...

O, nimic şi niciodată nu va putea ucide iubirea noastră! Ea ne este dată pentru viaţa întreagă, domnilor, zeilor, Mare Anonim, tată-Homer. Nu că pe întreaga viaţă, ci chiar este însăşi viaţa, ea – iubirea noastră.

1