drumuri în vitrină

creatorul

uşă de evadare:
plesneşti mugurii, storci floarea din lemn, iarba din pământ, şerpii din găoace
te arunci în văpăi
rugineşti încleştarea de fier a unuia agăţat de marginea

                                                            lumii

prinzi cântecul păsărilor, ţi-l torni în auz
păşeşti încolo, încoace, aerul vibrează, se mişcă între noi
plutim în sus, în jos, cu riscul de a fi aruncaţi peste

                                                            margini
scuturi petale, ţi-apropii o privire în umbra unui geam
i te prezinţi fără să te vadă
i te oglindeşti, vârtej de praf în mijlocul unei străzi

te întorci
fiecare în lumea lui dinspre un pământ al tuturor

sferă aburcată pe fusul de aer
în rotire

nespusă

singurătatea
din care priveşti

ochiul din palmă

unul altuia îşi deschid sufletul s-ar părea fără să se audă

                                                - toamna e plină de uşi
marta spune: vorbesc toţi deodată pentru că fiecare e

                                    singur, apasă unul altuia clanţa.
alex şi el se agaţă

văd o mână uriaşă cu un ochi în palmă,
lumea stă în priviri
fiecare îşi apropie mâna ca şi cum mi-ar cere să le
                                                                        ghicesc
în geam sunt zile şi nopţi în ochiul din palmă eşti
                                                tu sau mulţimea

uneori un bătrân o bătrână o mamă un tată păsări fluturi

                        sau fiare de nerecunoscut mi-apar
în ochiul lui alex stă o frunză
alex spune că aceasta e dragostea
dar e tot mai ofilit
în geam intră zile şi nopţi în ochiul lui stă moartea

moartea e un copac ale cărui mâini nu se mai agaţă
                                                de viaţă, spune marta
omul e un copac cu rădăcinile înfipte în alt om

în ochiul din palmă al unui bătrân
când îşi deschide uşa aflu o vizuină întreţesută
                                                din rădăcini uscate

sunt pământ în jurul rădăcinilor alex, se adună în
                                                            sine marta
atât timp cât îl port în amintiri
ele găsesc în mine întunericul
din care să nu se usuce

rozariu

e seară şi eşti tu
zăngănit de veselă mâinile mamei plecată peste chiuvetă
ea în gândurile ei
în gândurile mele mâinile acelea între care făcusem

                                                            primii paşi
între degete sângerânde flori tăiate din rozariul bunicii

                                                cadou de la tata
şi flori vii crescute din tata răzor de flori pe locul unde el

                                                se întoarce în pământ
alături de alte uşi cu acelaşi întuneric în cadran

în gândurile mele durerea mamei se măsoară în flori
spune: în satul acesta drumurile sunt atât de scurte încât

oamenii se întâlnesc din jumătate în jumătate de oră

mă întreabă despre mine iar eu le vorbesc despre flori
tac în timp ce se îndepărtează

în lanul cărnii omului fiecare cuvânt poartă în el
                                                sămânţa unei flori

în gândurile mele durerea tatei n-a lăsat urme decât
                                                în ochii mamei

între mâinile lui copil găseam sprijin când dintre
                                                ele alunecau ziarele
el – în spatele cortinei de hârtie, copilul – la pândă sfredelindu-le cu privirea de jos în sus căutând în interiorul ninsorii de puncte negre, cu pălmuţele desfăcute pe locul unde fulgi negri n-ajungeau a se topi
între copil şi bărbat citindu-le în priviri ochii femeii

                                    mâinile ei zăngănind vesela
în ochii lui depărtarea din care n-a ajuns niciodată pân’

                                                la noi, descifrează
glasul ei, o farfurie la picioare în cinci părţi se crapă, liniştea se brodează cu flori

e seară şi eşti tu
ungherele luminează pe locul unde oamenii îşi dau
                                                mâinile cu întunericul

drumuri în vitrină

apar ca o furtună din senin
sfâşie inimi
storc suflete
golesc interioare
ca nişte sperietori
păpuşi din popuşoişte
colibe la scară
şoapte, tăcere în robie pe o seară
maşini din carne vie
copile în bălărie
personaje marginale
Sonii şi Natalii
prietene de copilărie

I

Mina era singură chiar şi atunci când era înconjurată
                                                            de oameni
pleca departe în adâncul ei
de unde nimeni nu-i auzea paşii apropiindu-se
nu râde şi nu plânge spuneau prietenii stă în ea
                                                ca într-o buturugă
dacă ar fi s-o despici în patru
din capul minei s-ar fi revărsat gândurile
care ar fi căutat în jurul lor temniţa râdeau ei
o închizătură pentru a se simţi în larg

în realitate
gândurile minei se vor într-un vagon care le-ar
                                                            duce departe
într-o lume unde n-ar fi nevoie de ele
ochii ar începe să vadă
inima să se bucure

glasul minei e ca un abur
fum de ţigară învăluind chipul bărbaţilor ieşiţi în cale
tras spre firmament
sub cerul spre care nimeni n-a privit niciodată cu ochii

                                                                        minei
şi nici mina n-a privit cu ochii săi
uneori cu ochii bunicii căutându-l pe Dumnezeu în nori
aşa cum mai târziu inima minei avea să caute iubirea
                                                            în bărbaţi

mâinile minei n-au îmbrăţişat niciodată iubirea
un trunchi
acolo unde mai devreme creştea un copac

II

era copil, dorea să fie un om mare, era un om mare,
                                                dorea să fie copil
s-a înconjurat cu oameni asemeni ei şi zâmbea auzind
                                    scâncetul copiilor din aceştia
după ce face dragoste mina îşi odihneşte capul pe
                        umărul bărbatului pe care nu şi l-a ales
degetele lui îi răsfiră pletele
nu-şi vorbesc cuvinte de amor
mina tace, bărbatul de alături tace
la despărţire
mina îşi aude vocea rugătoare
spune-mi ceva
prin geam licăresc acoperişurile unor blocuri ţipător
                                                            colorate
ochii lui caută în depărtare
privirea ei scormoneşte în adâncul privirii lui
picioarele i se înfig în bocanci
bărbatul zâmbeşte
mina coboară scările
târăşte în urma ei
trena
întunericului
în mulţime, în staţia aproape pustie, în tramvaie
pe sub picioare, clăbuci de spuză, pubele, chiştocuri
                                                            de ţigară
revărsat din sufletu-i
noaptea
dezghiocat -
o păstaie

III

pe locul unde vede o vitrină mina se ştie una
                                                            dintre păpuşi
îşi desprinde mâna de sub haină un picior
                                                îşi sângerează o rană
cum ar fi procedat în copilărie cu păpuşile
încercând să dezlănţuie din ele
„mama”

înăuntrul său mina caută o fiinţă căreia lumea i se
                                    arată prin geamul vitrinei

precum strada e pentru oameni
întunericul e pentru a o scoate din umbră
mina redevine copac zid îngrămădire de piatră
drum spre gura spartă a pământului
groapă de gunoi

stea pe cer

în adâncul spre care nimeni nu priveşte prin ochii minei
gura ei respiră piele cutată pe locul unde bătrânul
se vrea trecut prin tinereţea ei –

fund de ceaun
un loc sub soare
pentru carne fiartă -
mina nu se vrea adevărată

molimă infecţie boală
un ştreang mânia perverşilor o scară la cer
spre geamul unui zgârie-nori de unde şi-ar fi luat zborul
                                                            o pasăre
îndepărtată în copilărie mina visa
că e mama tuturor păpuşilor din vitrine
că e vânzătoare de dulciuri
că e pionier
că ar fi învăţătoare
mina nu se vrea pe sine în amintiri nici visată

1