Femeia care aştepta

Peisaj siberian, o lume acoperită de o crustă subţire de gheaţă. Inerţie hibernală, revelată de pustiul iernii. Pe fondul acestei imagini se profilează, dezordonat, casele unui sat mic, locuit de sufletele unor oameni răvăşiţi de mizeriile celui de-al Doilea Război Mondial.

Cu această scurtă descriere putem păşi, pe drumul de gheaţă, în universul cărţii lui Andrei Makine, Femeia care aştepta.

Dar, se poate întreba cineva în continuare, ce putem găsi interesant, atrăgător şi frumos sub straturile încremenite ale acestei lumi pe care războiul şi-a lăsat urmele? Nu vom găsi, cu siguranţă, doar nişte descrieri pictoriale (care sunt, de altfel, uimitoare: aşa cum este cazul unei bătrîne care trăia într-o casă… matrioşcă! – o ultimă rezistenţă împotriva frigului nemilos…). Dar nu vom întîlni nici doar o prezentare a vieţilor unor oameni împovăraţi de greutăţile acelor vremuri. Pe această temă s-a scris masiv şi cu meşteşug rafinat. E suficient să pomenim numele unor Eric­h Maria Remarque, Günter Grass sau Aleksandr Soljeniţîn, ca să nu oferim decît trei exemple notorii.

Şi atunci ce mai rămîne în urma acestei lumi post-beligerante, ale cărei spaţii au fost inventariate cu minuţie şi ale cărei cotloane au fost luminate de ochiul spiritelor curioase?

Rămîne femeia care aştepta… Romanul lui Andrei Makine încearcă să descopere, cu paşi mărunţi şi adesea ezitanţi, misterul unei femei care, de-a lungul unor ani fără sfîrşit, îşi aştepta soţul plecat în război. Curios este că firul narativ al povestirii nu se va derula sub tensiunea interogaţiei „cînd, totuşi, se va întoarce?”, ci în lumina întrebării „ce se ascunde, de fapt, dincolo de această răbdare nesfîrşită?”. La această din urmă întrebare va încerca să răspundă un tînăr personaj, a cărui curiozitate îl va aduce în aceste locuri depărtate.

Nu mă voi grăbi să vă sfîrşesc călătoria lecturii, descriind meticulos subiectul naraţiunii. Sper doar că pasul imaginaţiei v-a alunecat deja pe pîrtia lină a acestui roman splendid.

1