„Comunismul domestic”, o viziune a lui Iulian Ciocan (Iulian Ciocan, Înainte să moară Brejnev)

„Ce tot scormoniţi în trecutul sovietic? Cât timp veţi mai fi prizonierii lui?” s-a răstit la mine într-una din zile un coleg de breaslă emancipat, care scrie un roman al interminabilei tranziţii moldoveneşti”. Am reprodus replica lui Iulian Ciocan din volumul său de proză, Înainte să moară Brejnev (Polirom, 2007). Tânărul scriitor basarabean simte nevoia să răspundă în mod direct confratelui supărat, să se disculpe, să se explice într-un intermezzo auctorial, făcând un pas în afara textului, procedând ca un actor care îşi întrerupe, subit, discursul de pe scenă, pentru a riposta la grosolănia unui spectator. De ce? Pentru ce ar face-o, în definitiv? Oare cartea, textul în sine nu are destule calităţi pentru a se apăra singur (singură), fără intervenţii extra-subiect, fără comentariile adiacente ale autorului?… Se consideră îndeobşte – şi sunt de aceeaşi părere – că modalitatea aceasta de a reacţiona la critici denotă o slăbiciune, o incapacitate de a-ţi asuma multitudinea de interpretări pe care le generează, în mod legitim şi benefic, orice text literar. Că preferabil este să te stăpâneşti, să nu luneci în polemici în jurul propriei tale cărţi. Ce salvează ieşirea lui Iulian Ciocan de senzaţia de redundanţă, de destrămare brutală a convenţiei şi, mai ales, de… trădare a cititorului, e faptul că anunţă o dezbatere interesantă asupra perioadei comuniste şi a felului în care se reflectă ea în literatura tinerilor scriitori de azi (fiind, până la urmă, şi un subterfugiu narativ). Iulian Ciocan schiţează un fel de profesiune de credinţă a prozatorului, care echivalează cu o asumare morală a epocii. În plus, „recursul său la metodă” invocă autorităţi în materie, chemate să-i susţină atitudinea estetică. Iată câteva citate mai semnificative din acest, cum spuneam, pasaj autoreferenţial, plasat în interiorul unei cărţi de proză, înaintea ultimului capitol al acesteia:

„Înţeleg că intransigentul coleg de breaslă „s-a eliberat” definitiv de tirania trecutului sovietic. Situaţia mea însă e mai complicată. Eu nu reuşesc nicidecum să-mi exorcizez propriile fantome. De aceea mă apropii de ele, abia stăpânindu-mi neliniştea, şi le las să vorbească în timp ce scriu. Am impresia că numai aşa trecutul poate fi suportat şi înţeles. Acolo, în trecutul sovietic, a rămas prima şi cea mai importantă „secvenţă” a vieţii mele – copilăria. Dacă n-aş fi fost copil sovietic, aş fi scris, poate, numai despre tranziţie sau aş fi inventat lumi narative. „Scormonesc” în trecutul sovietic fiindcă prezentul meu conţine „urma” adâncă a acestui trecut. Şi mai este ceva. Dacă facem abstracţie de mormanele de literatură proletcultistă şi prosovietică, putem constata cu uşurinţă că realitatea sovietică rămâne încă un „teren nedefrişat”, o lume cvasinecunoscută. Soljeniţîn şi alţii au scris mai mult despre o realitate sovietică terifiantă, orwelliană, cea a deportărilor şi a GULAG-urilor. Mai puţin se ştie despre cotidianul aparentei prosperităţi şi linişti, despre „faţada” absurdă, grotescă, uneori amuzantă, a tragicului. (…) Mă agăţ de memoria mea cu sentimentul acut al neliniştii. (…) mă leg de amintiri fără ură, fără sete de răzbunare, fără patetism. Dacă patetizezi, plângi, strigi, rişti să spulberi dramatismul situaţiei şi să sperii cititorul. Ideal ar fi să renunţi la propria subiectivitate şi să utilizezi tehnica naratorială a camerei de luat vederi sau, cel puţin, să foloseşti mai multe perspective, să arăţi că acelaşi lucru poate fi deopotrivă comic şi dramatic, absurd şi amuzant, în funcţie de punctul de vedere. (…) Dramaticul „pur” nu mai e atât de evident într-o lume în care „oroarea” e pretutindeni şi-ţi intră în casă odată cu buletinul de ştiri matinal. De aceea, pentru a-l scoate în evidenţă e nevoie de insolitarea lui Şklovski, trebuie adică să-i arăţi partea amuzantă, bizară sau absurdă.” (p. 162)

Ca să înţelegem mai multe despre resorturile acestui fuleu teoretizant – câteva cuvinte despre autor. Iulian Ciocan (n. 1968) este absolvent al Facultăţii de Filologie a Universităţii „Transilvania” din Braşov, unde i-a avut ca profesori pe Gheorghe Crăciun, Virgil Podoabă, Alexandru Muşina, Andrei Bodiu. Apetitul pentru studiu şi teorie literară şi l-a vădit până acum în două cărţi – Metamorfoze narative (1996) şi Incursiuni în proza basarabeană (2004), ambele apărute la Editura ARC din Chişinău. Şi, aşa cum observă şi Andrei Bodiu în prefaţa volumului de proză de care ne ocupăm, a fost puternic influenţat de regretatul Gheor­ghe Crăciun, un mare scriitor şi profesor, cunoscător şi prieten al literaturii tinere din Basarabia, pe care l-am preţuit foarte mult. Am fost de aceea curios să văd cum va pune în aplicare Iulian Ciocan nişte concepte teoretice, după ce i-a „periat” şi strunit pe alţi autori, inclusiv pe unii dintre „mogulii” literaturii de peste Prut, precum Ion Druţă, Aureliu Busuioc şi Serafim Saka, sau după ce a încercat să deceleze literatura optzeciştilor basarabeni. Îi înţeleg febrilitatea: citindu-i şi comentându-i pe alţii, ajungi inevitabil să vrei să arăţi tu însuţi de ce eşti în stare, asumându-ţi riscurile receptării.

De fapt, îi ştiam textele de proză. Majoritatea povestirilor din volumul Înainte să moară Brejnev apăruseră în revista Contrafort, iar ceea ce mă interesa în cartea de acum era imaginea de ansamblu a „comunismului domestic”, imagine care scăpărase în bucăţile de dinainte. Ei bine, cum arată acest „comunism de bucătărie”? Meschin, jalnic, trivial şi deprimant, tragic fără strălucire, grotesc şi melancolic de bună seamă. Autorul îşi asumă din start identitatea cu personajul principal, Iulian, împrumutându-i propriul nume şi trăsăturile fizice, se pune în relaţie directă cu atmosfera de falanster comunist în care îşi plasează figuranţii, şi îşi dedică volumul părinţilor săi, „alături de care am trăit acest „roman”. Nu ştiu dacă este chiar un roman, mai degrabă o suită de nuvele legate între ele prin personaje care interferează. Aceste „întâlniri involuntare” reprezintă principala subtilitate a compoziţiei. Spotul autorului decupează o serie de caractere umane: ştabul anilor ’80, veteranul îndoctrinat, proletarul şi soţia lui, abrutizaţi de muncă şi de alcool, progeniturile blazate şi debusolate ale nomenclaturii de partid, ţăranul complexat ajuns la oraş etc. – un eşantion semnificativ pentru societatea vremii. Trăsăturilor cunoscute ale comunismului românesc, Iulian Ciocan le adaugă elemente originale, specifice unei republici sovietice, şi anume atitudinea colonială, discriminarea şi marginalizarea populaţiei autohtone româneşti, expediată în jargonul străzii în termeni ca „bîki” (boi) sau „mulî” (catâri).

Iulian, protagonistul, locuieşte cu părinţii săi într-un apartament de numai 41 de metri pătraţi. Spaţiul strâmt îi obligă să facă tot felul de ajustări şi permutări de mobilă, apoi când vine să trăiască la ei o mătuşă de la ţară, baba Sanea, lucrurile se complică şi mai tare. Certurile şi exploziile de nervi nu mai contenesc. În aceste condiţii, decizia mamei de a-şi face un avort, impusă de nevoile materiale ale familiei, îl răneşte profund pe Iulian: „Am cântărit împreună cu taică-tău… ne-ar fi greu dacă ai avea acum un frăţior, dar îl vei avea peste vreo doi-trei ani…”, îi spuse mama, frământându-şi mâinile. Cuvintele acelea l-au fript la inimă. Felul în care mama le pronunţase îl convinsese că nu va avea un frate sau o soră niciodată, că va fi singur toată viaţa. Într-o noapte albă îi încolţi în minte un gând şi mai înspăimântător: reieşea că n-ar fi existat nici el dacă nu se năşea înaintea frăţiorului său sortit pieirii. Era viu doar pentru că era primul. Iar faptul că era primul ţinea de hazard şi nu putuse fi plănuit nici chiar de secretarul general al PCUS. Exista, prin urmare, o realitate independentă de voinţa noastră, ce zdruncina simţitor încrederea într-un viitor luminos-previzibil.” (p. 18).

Iulian Ciocan reuşeşte să obţină un efect de autenticitate, mobilând intimitatea celor pe care îi portretizează nu ca un autor care vrea să impună din start o anumită opinie, ci lăsându-i pe cititori să aleagă, să judece, să aşeze pe o scală afectivă chipuri umane şi întâmplări. Autorul e prietenos cu personajele sale, le intră sub piele, le compătimeşte, le consolează, vorbeşte ca un insider, precum o şi afirmă în fragmentul auctorial amintit mai devreme. Indiferent de condiţia lor socială, personajele lui Ciocan îşi scot la iveală umanitatea traumatizată, vulnerabilităţile jenante, reversul umbros, conştiinţa încărcată. Dar ceea ce dezvăluie ele înainte de toate este ispita bovarizării: fiecare îşi doreşte altceva de la viaţă – o stare de spirit pe larg răspândită în Uniunea Sovietică –, chiar dacă nu-şi reprezintă foarte clar ce anume.

Astfel, Polikarp Feofanovici, văduv rusofon, trăieşte un adevărat şoc atunci când un pionier aruncă în el cu o roşie stricată de la balcon. Veteranul de război suferă de prostată, are coşmaruri nocturne cu un prizonier german pe care l-a ucis în 1944 (îi vede în vis familia îndoliată). O moldoveancă, vânzătoare de zarzavaturi, îl simpatizează, veteranul încearcă să închege o relaţie cu ea, dar fiul şi nora îi interzic să se recăsătorească, alarmaţi că ar putea să piardă apartamentul bătrânului în favoarea viitoarei neveste, şi veteranul moare în singurătate şi părăsire. Ionel Pâslari (cu patronimicul „Panteleevici” - mulţi ar putea vedea aici o aluzie transparentă la scriitorul moscovit Ion Druţă), lucrează hamal la uzina Vibropribor şi stă cu familia într-un cămin sordid, în care bucătăria şi baia sunt la comun – suficient pentru a reda promiscuitatea vieţii „la ruşi”. Anostul existenţei pe care o duce îi este tulburat de pasiunea sa pentru Veronica Lapteacru, învăţătoare de literatură moldovenească, dorită pentru nurii săi de întreg căminul, dar accesibilă doar şefilor de partid. Adulterul la care visează Ionel Pâslari are pentru el valoarea unui act de emancipare. Grişa Furdui, vărul acestuia, vine la Chişinău să-şi cumpere palton, dar îşi iroseşte toţi banii petrecând cu Ionel în camera lui şi vizionând un film indian la cinematograful Patria. Cu toate acestea, umila viaţă de la oraş a rudei sale exercită asupra lui Grişa Furdui o adevărată fascinaţie, îl face să-şi urască, instantaneu, traiul primitiv de la ţară, unde îngrijeşte de animalele de la fermă şi suportă boscorodelile unei neveste rudimentare. Nomenclaturistul Pavel Fiodorovici Kavrig, adjunct al responsabilului de ideologie la Comitetul Orăşenesc de Partid, enervat de toanele fiică-si, căreia i s-a abătut să se mărite cu Garik – o puşlama iresponsabilă, odraslă de şef şi el –, află dintr-un necrolog de ziar despre moartea iubitei sale din studenţie, pe care o abandonase gravidă. Anunţul mortuar îi declanşează un răscolitor proces de conştiinţă. Kavrig îşi va sacrifica orgoliul de apparatcik şi va accepta să suporte injuriile pe care i le adresează soţul femeii dispărute – un biet fizician, colaborator al Academiei de Ştiinţe. Mai mult, se împrieteneşte cu acesta, în pofida oricărei logici, împăcaţi, amândoi, prin amintirea femeii iubite. În altă parte, o gospodină, Dochiţa Barbalat, moare strivită de o macara, care se prăbuşeşte pe neprins de veste. Zbaterea disperată a soţului ei, Nicolae, în faţa unei morţi atât de absurde şi nedrepte îşi află un remediu provizoriu în momentul când acesta realizează că accidentul cu macaraua trebuie să aibă o explicaţie tehnică şi, neapărat, un vinovat. Ideea că există un vinovat îi redă pofta de viaţă, îl ajută să-şi refacă pierduta coerenţă a realităţii. Omul scotoceşte, spionează şantierul cu pricina, se duce la miliţie să ceară o nouă anchetă, însă eforturile lui se izbesc de indiferenţa „organelor”: nimeni nu vrea să-şi complice viaţa dezgropând un caz considerat banal. Negăsind o cauză penală a morţii soţiei sale, tragicul deznodământ îi va revela în cele din urmă lui Nicolae Barbalat o succesiune cvasi-metafizică: omul va înţelege subit că vinovatul de moartea Dochiţei este… el însuşi, este neglijenţa lui, pentru că descoperă că în toate fotografiile soţiei sale aceasta apare cărând nişte sacoşe grele – adică exact ipostaza în care a surprins-o afurisita de macara, căci femeia taman se întorcea de la piaţă, împovărată de cumpărături.

O singură categorie socială nu se bucură de nici o clemenţă din partea lui Iulian Ciocan: scriitorii. În mai toate secvenţele cărţii sunt brodate fragmente din discursul generic al epocii, mai precis, inserturi publicistice ale scriitorilor sovietici moldoveni, uneori şi catrene „angajate”, date cu italice. Deşi numele autorilor sunt mascate cel mai adesea cu majuscule, publicul cititor din Moldova va face cu uşurinţă identificarea. De pildă, în următoarea strofă, aparţinând SCRIITORULUI B.I: „Familie de oameni muncitori, / La sfat cu Lenin stăm în fapt de seară, / cu el pornim în revărsat de zori, / Când împânzim de salopete ţara.” (p. 55) Sau, iată gândurile SCRIITORULUI G.M.: „Fiecare are grijă de bunăstarea tuturora şi toţi au grijă de bunăstarea fiecăruia. Oare a mai fost cândva un astfel de stat în lume? Niciodată! Abia dacă s-a întrezărit în visurile înţelepţilor de demult.” (p.22) Sau mirările „teleghidate” ale SCRIITORULUI A.B.: „Ar fi putut ei visa, copiii aceia flămânzi şi goi de la sfârşitul anilor treizeci, păscând nenorocite capre în lungul haturilor şi drumurilor Basarabiei gemând sub ocupaţia boierilor, că va veni o zi şi vor deveni oameni de vază, personalităţi în această înfloritoare, agroindustrială Republică Sovietică Socialistă? Da, ar fi putut visa, visul e ultima redută ce se năruie într-un om, dar numai Puterea Sovietică i-a ajutat să-şi vadă visul împlinit.” (p.25)

Idealul libertăţii lipseşte cu desăvârşire în cartea lui Iulian Ciocan. Scriitorii, intelectualii, cei care ar fi chemaţi să fie purtătorii acestor valori sunt prezentaţi exclusiv ca nişte fantoşe ale propagandei comuniste, dând impresia că toţi erau nişte idioţi, nişte prostituate politice. O figură, doar una, de scriitor – mai taciturn, mai ciudat, mai inclasabil, despre care tânărul Iulian să fi auzit că este „înfierat” de autorităţi, eliminat din manualul de literatură –, ar fi fost de ajuns pentru a reabilita imaginea intelectualului moldovean, însă autorul, pesemne, nu a vrut să-şi complice naraţiunea şi a preferat un contrapunct facil, salvându-şi… puritatea simpatiei sale pentru oamenii simpli, nepervertiţi. Singurii „idealişti nemântuiţi” din cartea lui Iulian Ciocan sunt veteranii de război şi de partid sovietici, care perorează, somnambulic, ca nişte agregate stricate, despre decăderea moravurilor tinerei generaţii ahtiate de spiritul consumist şi decadent al Occidentului, şi despre trădarea cauzei pentru care au luptat ei, foştii comisari, cu pistolul şi sârma ghimpată. În rest, volumul expune o totală anomie, o putrefacţie morală: nomenclaturiştii din anii brejnevismului sunt nişte profitori corupţi şi cinici, domnind peste o umanitate asfixiată, de azil insalubru. O lume lipsită chiar şi de iluzia alternativei.

La fel de prost stau eroii lui Iulian Ciocan cu memoria istorică. Nu există în cartea sa decât o singură referinţă la epoca interbelică, românească, a Basarabiei, evocată în contrast cu pledoaria pro-sovietică a literaţilor proletcultişti: „Uneori mama aducea vorba despre anii de dinaintea războiului: „Trăiam ca în sânul lui Avram. Nu-i aşa, Sanea? Părinţii aveau mult pământ lângă Nistru, plecam cu brişca la iarmaroc, mama, Dumnezeu s-o ierte, ne cumpăra tot felul de haine, ne hrănea cu miez de nucă.” Contrariat, Iulian bulbuca ochii: „Cum se poate? Eraţi ocupaţi atunci de români!” Ce-are face? Era bine…” spunea mama, visătoare şi imprudentă.” (p.24). Singurul „disident” în romanul lui Iulian Ciocan se dovedeşte a fi tocmai mama protagonistului, care îşi pune haine albe, de sărbătoare, în ziua când moare Brejnev şi vine la serviciu cu gura strident rujată, şocând funcţionărimea de stat. Şi, poate, zurbagiul Satarovici, colegul de şcoală al lui Iulian, care chicoteşte la auzul versurilor de proslăvire a comunismului, recitate la o festivitate, însă insurgenţa lui pare mai degrabă „cu voie de la poliţie”, pentru că pretinsul anarhist nu păţeşte nimic.

Epoca Brejnev se încheie în cartea lui Iulian Ciocan în acompaniamentul perfid al posturilor de radio „duşmănoase”, pe care copilul basarabean de la bloc le descoperă cu stupefacţie, trezindu-se la realitate aidoma personajului Neo din coşmarul „Matrix”. Vocile plăcute, surprinse pe „unde scurte”, anunţă iminenta dispariţie a dictatorului decrepit şi intrarea imperiului sovietic într-un nou ev politic, tulbure şi angoasant.

După douăzeci de ani de la prăbuşirea comunismului, scrii­torii basarabeni continuă să se întrebe cum ar trebui să se înfăţişeze la festinul culturii române? Dacă poporul dintre Prut şi Nistru îşi caută identitatea naţională, rătăcită în hăţişurile totalitarismului rusesc, scriitorii basarabeni încearcă să-şi compună o identitate creativă, prin care să aducă o amprentă originală într-un peisaj literar postdecembrist extrem de policrom. Cartea lui Iulian Ciocan, ca şi altele apărute în ultimii ani, sugerează că noul drum al literaturii basarabene se situează undeva la confluenţa istoriei cu intimitatea individului.
_________

Iulian Ciocan, Înainte să moară Brejnev. Prefaţă de Andrei Bodiu. Polirom, 2007

1