Istorie şi jurnalism (Timothy Garton Ash, Facts are Subversive. Political Writing from a Decade Without Name)

Ceea ce este întotdeauna instructiv în lectura cărţilor lui Timothy Garton Ash este combinaţia lor, cu totul aparte, dintre istorie şi jurnalism. Un „meşteşug corcit” (cum îl caracterizează chiar autorul în prefaţa cărţii pe care tocmai încep să o comentez), această (deloc anormală, dar destul de rară) îngemănare explică, cred, interesul cu care se citesc toate cărţile autorului, fie că este vorba de Foloasele prigoanei şi de Lanterna magică (1997), de Dosarul meu de securitate (1999) sau de Istoria prezentului (2002), ca să nu dau decît aceste exemple, accesibile şi cititorilor români (întrucît cărţile respective au fost recenzate tot în această rubrică). Se cuvine să mai spun, pentru a completa profilul intelectual al autorului, că Timothy Garton Ash este profesor de studii europene şi Isaiah Berlin Fellow la St. Antony’s College din Oxford şi Senior Fellow la Hoover Institutions (Stanford University), editorialist la ziarul londonez „The Guardian” (de orientare liberală) şi colaborator constant al nu mai puţin cunoscutei „New York Review of Books” (eseurile publicate aici aducîndu-i, în ultimii ani, mai multe premii literare). Glumind (dar numai pe jumătate), aş nota că biografia lui Ash a împrumutat ceva din ambiguitatea disciplinei istorice (în care şi-a făcut studiile): întocmai cum frontiera dintre istorie şi literatură, fără a fi incertă, este extrem de poroasă (trecerile dintr-o parte în cealaltă fiind frecvente), este greu de spus ce anume este (şi face), în realitate, Timothy Garton Ash: un profesor care ţine cursuri „magistrale” în buna tradiţie a meseriei?; reporter la ziar?; istoric (aparent, da, de vreme ce se ocupă de studiile europene, nici acestea scutite, de altfel de incertitudini epistemice)?; scriitor? Sau toate laolaltă? Evident, acest lucru nu scade în vreun fel din valoarea (istorico-) literară a eseurilor sale (eseul fiind genul preferat al lui Ash – ceea ce confirmă mai sus-amintita ambiguitate). Cel mult le face mai greu de încadrat.

Reunind aproape 50 (mai exact: 47) de texte scrise în „decada (încă) fără vreun nume” dintre 2001 şi 2009, volumul de care mă ocup astăzi (recent apărut în Marea Britanie) face, din punct de vedere tematic, un pas mai departe faţă de cărţile precedente ale lui Ash. Cum cred că cititorii îşi reamintesc, eseurile publicate de autorul englez în anii ’90 au privit, mai toate, evenimentele din Europa de Est din perioada căderii regimurilor comuniste şi a dificilei (re)naşteri a democraţiilor post-totalitare. Volumul de faţă continuă aceeaşi linie tematică, publicistul incluzînd aici relatări despre căderea lui Slobodan Miloševič (2000), „revoluţia portocalie” din Ucraina (2004) şi democratizarea avortată din Belarus, cărora le asociază un scurt eseu despre mişcările politice din 1968 şi 1989 (cap. 1, „Velvet Revolutions continued...”). În rest, însă, tematica eseurilor părăseşte problemele de acest fel, pentru a se concentra asupra politicii americane în timpul mandatului preşedintelui Bush jr. (cap. 4, „U.S.A.! U.S. A.!”) şi a evoluţiilor din ultimii ani din Asia de Sud-Est, America Latină şi Orientul Apropiat (cap. 5, „Beyond the West”). Încheindu-se cu cîteva pătrunzătoare reflecţii despre perspectivele civilizaţiei europene contemporane (cap. 7, „Envoi”), volumul mai conţine (în cap. 6, „Writers and Facts”) şi cîteva splendide cronici de carte şi film, dedicate lui Günther Grass, Orwell, Isaiah Berlin şi celebrului film realizat de Florian Henckel von Donnersmarck, „The Life of Others” (cunoscut, sînt sigur, şi nouă, românilor), unde Timothy Garton Ash probează nu numai că stăpîneşte perfect arta scrisului (ceea ce ştiam, deja), dar şi o nu mai puţin remarcabilă ştiinţă a punerii în perspectivă (vădită şi în cărţile anterioare şi la care voi reveni imediat). Cum tocmai am spus, evoluţiile actuale de pe continentul european nu sînt complet evacuate din sfera preocupărilor autorului. De fapt, ele rămîn, şi în acest volum, dacă nu precumpănitoare, în orice caz, foarte importante, Timothy Garton Ash dedicîndu-le pagini deosebit de interesante, referitoare atît la destinul Uniunii Europene (al cărei sprijinitor ardent este) şi la politica Marii Britanii faţă de ea (mereu ezitantă şi contradictorie în privinţa integrării), cît şi la fenomenul binecunoscut – şi, în ultimul timp, din ce în ce mai creator de aprehensiuni – al dialogului cu Islamul (cap. 2, „Europe and Other Headaches”; cap. 3, „Islam, Terror and Freedom”).

Enumerarea de mai înainte a temelor care fac obiectul cărţii este, prin forţa lucrurilor, prea schematică pentru a lăsa să se ghicească nu doar însemnătatea problemelor care îi reţin atenţia lui Timothy Garton Ash (de la sine înţeleasă, totuşi, de vreme ce avem de a face cu un reporter care ştie să discearnă esenţialul de accesoriu în mulţimea de evenimente ale cotidianului), cît maniera, cu totul aparte (şi, din punct de vedere jurnalistic, mai puţin obişnuită) în care le analizează autorul. Înainte de a spune cîteva cuvinte despre ea, mai trebuie să notez că istoricul şi publicistul englez îşi selectează subiectele nu oricum, ci în funcţie de ceea ce lui i se pare că prezintă o relevanţă mai largă pentru lumea contemporană. În aglomeraţia de întîmplări zilnice, Ash le caută pe cele care divulgă un sens mai larg, apt să confere haosului aparent al cotidianului o coerenţă ordonatoare, ajutîndu-ne să identificăm în (sau prin) ele fenomenele de adîncime ale actualităţii. Exact aşa procedează şi istoricul, numai că (cel mai adesea) cu faptele trecutului. Bunăoară, luînd ca pretext repetatele ameninţări cu moartea proferate de cercurile islamice radicale la adresa lui Salman Rushdie (ultima dată în 2007, cînd autorul „Versetelor satanice” a fost făcut Cavaler al Maiestăţii Sale), Timothy Garton Ash construieşte o amplă reflecţie privitoare la modul şi condiţiile în care principiile democratice şi spiritul liberal care guvernează societăţile europene moderne pot dialoga şi convieţui cu religia islamică profesată de minorităţile musulmane (din ce în ce mai compacte) din Occident. Pînă unde – se întreabă şi ne întreabă Ash – trebuie să meargă toleranţa şi înţelegerea democraţiilor liberale faţă de ceea ce, în tradiţia Islamului, contrazice aceste principii, jucînd, totodată, rolul unor marcaje identitare foarte puternice pentru populaţiile musulmane (precum voalul sau – şi mai tare – morala religioasă)? Unde s-ar cuveni trasată acea frontieră, dincolo de care orice cedare devine o capitulare? (Ash invocă, aici, libertatea cuvîntului, dar o libertate care – tot el ne previne şi are perfectă dreptate – nu trebuie folosită fără discernămînt, oricum şi faţă de orice). Şi, în general – pentru că la asta se reduce, în ultimă instanţă, întreaga chestiune – cum pot coabita, acomodîndu-se una cu cealaltă, două lumi atît de diferite precum Europa democratică şi liberală – secularizată, la limită, chiar atee – şi, pe de altă parte, Islamul care, indiferent de multiplele sale variante (moderate şi radicale) face (încă?) din principiile religioase o adevărată „cheie de boltă” doctrinară?

„Există terorişti buni”, se întreabă, în altă parte, Timothy Garton Ash? Sau, altfel pusă problema, cîtă îndreptăţire şi forţă au conceptele pe care le folosim în mod curent pentru a desemna unele fenomene actuale (precum terorismul), dacă substanţa acestor concepte poate fi modificată oricînd, în funcţie de circumstanţe şi de interesele imediate? (Autorul ia ca pretext al acestei interogaţii persoana lui Ali Ahmeti, liderul minorităţii albaneze din Macedonia, incriminat, iniţial, de către Departamentul de Stat american şi de unele organisme ale Uniunii Europene ca terorist, dar scos, ulterior, de sub acest stigmat, după ce a acceptat un aranjament politic cu autorităţile locale, care, la rîndul lor, au fost de acord să repună minoritatea albaneză în drepturile sale fireşti).

Într-un alt loc (cap. 6, „Writers and Facts”), trecutul de soldat nazist (foarte scurt, de altfel) din biografia lui Günther Grass (dezvăluit, cum bine ştim, de Grass însuşi, în cartea sa de memorii, Cojind ceapa), îi oferă lui Ash ocazia de a medita la implicaţiile morale ale unor astfel de episoade şi la răsfrîngerea acestui trecut asupra a ceea ce oameni precum Grass transmit posterităţii în materie de realizări culturale şi exemple de conduită. Ce rămîne şi ce se pierde în asemenea situaţii – se întreabă Ash, pledînd, totuşi, pentru distincţia dintre operă şi autorul ei (cu alte cuvinte, pentru independenţa esteticului) – un punct de vedere la care noi, cei ce am trăit în vremurile comunismului, avem a ne gîndi mai mult decît semenii noştri din Apus, pentru a-l cîntări cum se cuvine.

Exemplele de acest fel sînt nenumărate în cartea pe care o comentez şi îi voi lăsa pe eventualii ei cititori să le descopere singuri. Mai interesantă mi se pare metoda prin care ajunge Timothy Garton Ash la interogaţii de tipul celor amintite. Ea îmbină documentarea de tip jurnalistic (toate relatările autorului despre personajele şi întîmplările prezentate în carte sînt, ca să spun aşa, de la faţa locului) cu o cercetare de tip istoric, adică arhivistic. Ash caută să strîngă cît mai multe date despre ceea ce urmează să scrie, înainte de a vorbi cu „eroii” săi chiar la aceştia acasă. Tot o deprindere de istoric este şi obiceiul sistematic al eseistului englez de a pune în context lucrurile despre care scrie. Nu ezit să spun că aici, în acest demers, rezidă virtutea comprehensivă (şi, deopotrivă, pedagogică) a tuturor textelor lui Ash. Autorul nu transmite, pur şi simplu, informaţii (cum ar face-o orice reporter obişnuit) şi (cum ar proceda mai orice reporter român) nici nu ne pune în faţa vreunui verdict prestabilit. Invitîndu-ne să trecem de ecranul aparenţelor, el ne îndeamnă să înţelegem de ce unele lucruri sînt aşa şi nu altfel. Pentru Ash, evenimentele, faptele, despre care discută nu sînt, mai niciodată, ceea ce par. Sau, dacă sînt, atunci ele constituie partea vizibilă a unor realităţi mai complexe (deopotrivă trecute şi prezente), care au nevoie să fie „decopertate” pentru a face mai bine înţelese, în toate implicaţiile lor, măruntele evidenţe văzute de noi. Întrebarea pe care şi-ar pune-o oricine a luat act de metoda lui Ash este cît de credibil poate fi acest procedeu? Oare nu însăşi naraţiunea construită de comentator ascunde sensul pe care noi credem că-l descoperim singuri? Altfel aranjate, faptele din povestire nu ar căpăta, cumva, un alt înţeles, uneori complet diferit de cel adevărat? Şi, pînă la urmă, care este „adevărul” acestor fapte? Împotriva acestor îndoieli relativiste, Timothy Garton Ash ridică zidul de apărare al faptelor, pe care el le consideră obiective (o privinţă în care jurnalistul din el dobîndeşte precedenţă în faţa istoricului). „Prima treabă a istoricului şi a jurnalistului – scrie Ash – este să găsească fapte. Nu singura şi, poate, nici cea mai importantă, dar, prima. Faptele sînt pietrele cu care ne construim căile analizei, bucăţile colorate de mozaic pe care le îmbinăm pentru a compune tablourile trecutului şi ale prezentului. Se poate discuta încotro duce această cale şi ce realitate sau ce adevăr se dezvăluie din tabloul pe care îl compune mozaicul. Faptele – ele însele – trebuie verificate prin confruntarea cu toate dovezile posibile. Dar unele dintre ele sînt rotunde şi tari şi chiar şi cei mai puternici conducători din lume se pot poticni de ele ...” (p. XI-XII). De aceea sînt faptele „subversive” (ceea ce explică şi titlul cărţii): pentru că ele răstoarnă, mai devreme sau mai tîrziu, orice tentativă de a le oculta, escamota sau transforma. Cu toate acestea – ne previne tot Ash – trebuie „să fim atenţi să nu confundăm faptele cu facticitatea”: frontiera dintre adevăr şi fals este, în meseria istoricului, ca şi în aceea a jurnalistului, adesea insesizabilă (sau – aş adăuga eu – chiar atunci cînd se vede ea poate fi traversată din motive impure). Există, însă, crede Ash, un test infailibil al naraţiunii jurnalistice şi istorice: cel al plauzibilităţii („veracity”, cum scrie autorul; trimit aici la un frumos eseu, intitulat „The Literature of Fact”, inclus în cap. 6 al cărţii). Avem sentimentul, citind un reportaj sau o analiză retrospectivă, că autorul lucrează cu fapte? Atunci – crede Ash – ceea ce afirmă el este adevărat şi trebuie să-i dăm crezare. Plauzibilul „vine” – spune autorul – din tonul, stilul şi vocea celui ce scrie – reflex al bunei sale credinţe şi a preocupării de a spune adevărul (aşa cum îl crede el).

Subscriu în întregime la această profesiune de credinţă, în ciuda – nu mă pot împiedica să o spun – uşoarei sale naivităţi (normală, totuşi, pentru oricine se ocupă mai ales de istoria recentă). Autorul pare a ignora doza inevitabilă de incertitudine care marchează orice naraţiune, fie aceasta jurnalistică sau istorică. Indiferent, însă, cît de mult sîntem sau nu de acord cu Timothy Garton Ash, cartea lui – pe care sper că o vom citi, nu prea tîrziu, şi în limba română – trebuie, asemenea tuturor celorlalte, citită de orice jurnalist sau istoric, pentru că merită.

______

Timothy Garton Ash, Facts are Subversive. Political Writing from a Decade Without Name, Atlantic Books, London, 2009.

1