Note pe marginea unui eveniment despre care aş fi vrut să vorbesc altfel (ediţia a XVIII-a a Salonului Internaţional de Carte de la Chişinău)

Din avalanşa de crize, de tot soiul, care a dat năvală peste noi, nu de ieri, nici de alaltăieri, cel mai mult mă înspăimântă criza culturii.

Dincolo de ceea ce se vede şi se aude zilnic pe stradă şi în mijloacele de transport în comun – adolescente mai mult dezgolite decât îmbrăcate, care şi-au făcut un prost obicei din a vorbi neglijent, utilizând expresii vulgare, nefireşti pentru vârsta lor, sfidând cu nonşalanţă orice normă literară, băieţi foarte tineri şi bărbaţi ţinându-le isonul, înjurând şi scuipând la tot pasul, lăsând nepăsători în urmă pachete de ţigări, pungi de plastic şi peturi, mai fiind acompaniaţi şi de muzică rusească dată la maximum –, am sesizat o apatie generală, aş zice, chiar molipsitoare, faţă de fenomenul cultural. Manifestările artistice care se mai organizează la Chişinău – lansări de carte, expoziţii de pictură, recitaluri de poezie şi altele de acest gen – aproape că nu au public, exceptându-i bineînţeles pe cei care se află acolo „în exerciţiul funcţiunii”.

M-am convins încă o dată de acest lucru la ediţia din acest an, a XVIII-a, a Salonului Internaţional de Carte, care s-a desfăşurat între 31 august -3 septembrie în incinta Bibliotecii Naţionale. E adevărat, în ziua inaugurării evenimentului poţi vedea mai multă lume îmbulzindu-se la uşile bibliotecii, dar cred că oamenii sunt mânaţi într-acolo de spiritul săltăreţ al sărbătorii naţionale „Limba Noastră” (denumire care nu e precizată până la capăt nici acum, după 20 de ani de la instituirea ei) decât de curiozitatea pentru noile apariţii editoriale. Spun aceasta, pentru că imediat din a doua zi, în cele două săli de lectură de la etajul I în care a fost găzduită expoziţia, s-a aşternut liniştea şi, în acelaşi timp, indiferenţa. Au fost momente când oamenii de la standuri erau singurii susţinători ai cărţilor. La începutul unui nou an de învăţământ, mi-ar fi plăcut să văd la târg mai mulţi elevi ori studenţi, căutând cu insistenţă vreun titlu, mulţumiţi că, în sfârşit, l-au găsit. Aceştia însă umpleau până la refuz berăriile şi alte localuri de acest gen. Nu am întâlnit măcar un editor invidios pe vreun coleg de-al său pentru faptul că i se vinde mai bine cartea. În Republica Moldova, cumpărătorii de carte pot fi trecuţi fără nicio rezervă în colecţia „Rara avis”. Un angajat al unei edituri, care odată se număra printre cele mai active după numărul de titluri editate anual, mi-a spus că în cea de a treia zi a Salonului vânduse doar o cărţulie de opt lei. În ziua precedentă se alesese cu un câştig ceva mai mare – 48 de lei!

O asemenea stare de lucruri persistă de ceva timp. Avantajul anilor trecuţi însă consta în faptul că biblioteca avea posibilitatea să invite câte o personalitate cunoscută din spaţiul literar românesc (un Alex Ştefănescu, de exemplu), în jurul căreia se mai adunau câteva zeci de oameni, interesaţi de tema conferinţei sale. Dar odată cu vizele impuse cetăţenilor români de statul moldovenesc, nu ne rămâne decât să ne admirăm pe noi înşine, minunându-ne de cât suntem de deştepţi şi talentaţi în mica, dar falnica noastră republică.

Nu am intenţia să umilesc cumva organizatorii Salonului de Carte, dimpotrivă, apreciez încercarea lor de a continua cu tot dinadinsul tradiţia lui. Dar în condiţiile în care unele edituri au socotit de cuviinţă să nu-şi mai expună în acest an producţia editorială, astfel una dintre cele două săli rezervate târgului fiind completată doar pe jumătate, ţinând cont şi de amănuntul că nici cărţile care s-au lansat în cadrul evenimentului nu au trezit prea mult spiritul critic, cu atât mai mult interesul cititorilor, este firesc să te întrebi dacă un asemenea spectacol jalnic al prezentării şi vânzării de carte îşi mai are rostul. Poate că editurile şi autorii de carte aşteaptă cu nerăbdare premiile Salonului. Prea mică această probabilitate, căci din câte am auzit, valoarea acestor premii e mai mult simbolică. Pe mine m-a nedumerit însă altceva. Biblioteca Naţională încearcă, la fiecare ediţie a acestei manifestări, să ne prezinte, chiar din prima zi, un top al celor mai citite cărţi ale anului, anunţându-i şi premiindu-i pe scriitorii cu cel mai mare succes la public. Aflu, surprinsă, că pentru 2008 cititorii au avut de ales zece cele mai bune cărţi dintr-un total de 152 de titluri! Nu-mi imaginez nici acum când, unde şi cine a citit atâtea cărţi, de vreme ce librăresele mereu se plâng că nu au cumpărători. Şi nici la târg nu am văzut ca oamenii să se înghesuie la standurile editurilor care au scos de sub tipar cărţile „norocoase”. Să fiu înţeleasă corect: nu am nimic împotriva autorilor nominalizaţi, aş vrea să ştiu doar în ce măsură acest top corespunde realităţii. Nu risc să cred că lista cu titlurile vizate se întocmeşte, undeva, în birourile bibliotecii, pentru a-i stimula astfel pe unii autori, mai mult sau mai puţin merituoşi. Ar fi poate un gest nobil, dar mai puţin onest. Se cer, probabil, căutate alte metode, mai reale şi mai eficiente, pentru a-i face pe cititorii noştri încrezători în literatura autohtonă. Problema e că şi editurile de la noi au cam întors spatele scriitorilor. „Perioada de aur” a editării de literatură originală, când unele fundaţii susţineau financiar aproape în întregime apariţia unor cărţi de poezie, proză şi eseistică, se pare că a trecut. Mulţi dintre poeţii şi prozatorii basarabeni mai aşteaptă cuminţi timpul când pe scrierile lor se va pune preţ, or, vorba editorilor, când acestea vor fi „comerciale”. Şi vor mai avea, pare-se, de aşteptat, căci ceea ce nu aduce azi bani e ca şi inexistent. Toate editurile mizează pe titluri vandabile, verificate mai întâi de gustul cititorilor din străinătate.

Dar să ne întoarcem la Salonul Internaţional de Carte din oraşul nostru. Deşi, aparent, îi dă mai multă prestanţă, caracterul lui „internaţional” în mare măsură nu se justifică. Prezenţa Editurii Polirom, prin reprezentanţa sa la Chişinău, şi a altor edituri româneşti, vizibil nesemnificativă în acest an, nu trebuie neapărat trecută sub acest calificativ, din moment ce pretindem că avem şi aici, în Basarabia, o veritabilă cultură românească. Iar participarea ambasadelor la târg, care îşi îmbogăţesc standurile cu cele mai prezentabile cărţi editate în ţările pe care le reprezintă, ţine mai mult de o etică diplomatică. Ele, oricum, pot să ne onoreze şi într-un cadru mai „naţional”.

Îmi aduc aminte, în acest context, de o expoziţie de carte ce a avut loc, la sfârşitul lunii iunie, anul trecut, la Tbilisi, la care am avut ocazia să fiu şi eu prezentă, împreună cu o colegă de-a mea de la Editura ARC. Acolo da participare internaţională! La acel eveniment au fost invitate în special ţările din Bazinul Mării Negre, mai concret, reprezentanţi ai editurilor şi ai asociaţilor de difuzare a cărţilor şi presei din Armenia, Azerbaidjan, Bulgaria, România (singura care nu a fost prezentă), Republica Moldova, Rusia, Turcia şi Ucraina, de asemenea, reprezentanţi ai Asociaţiei Internaţionale a Editorilor de Carte. Organizată de Asociaţia Editorilor şi Difuzorilor de Carte din Georgia, manifestarea a fost susţinută financiar atât din partea Ministerului georgian al Culturii, cât şi din partea mai multor organizaţii nonguvernamentale (toate cheltuielile invitaţilor, inclusiv cele de transport, au fost acoperite de georgieni). Am avut impresia că autorităţile georgiene sunt mult mai preocupate de cultură decât cele de la noi. Expo-Georgia Hall, unde se desfăşura evenimentul, a fost vizitat de câteva delegaţii ale guvernului georgian, semn că şi acolo, în spaţiul privilegiat al cărţii, se întâmpla ceva important. Am văzut mai mult interes pentru carte şi din partea oamenilor simpli, atât că nu am putut urmări şi ce anume preferă să cumpere, nereuşind să însuşesc alfabetul lor indescifrabil pentru mine. Succesul târgului georgian s-a datorat şi faptului că a fost intens mediatizat (la noi, dacă nu eşti atent, poţi trece chiar prin faţa Bibliotecii Naţionale fără să ştii ce se întâmplă acolo).

Georgienii, de altfel, la mai multe capitole sunt mai ingenioşi decât noi. Dacă nu au idei proprii, se aliniază rapid după modelele occidentale, pentru a nu rămâne cumva în urmă. În acelaşi timp, acest popor îşi respectă cu sfinţenie valorile. Nu trece agapă fără să-şi cinstească strămoşii, de obicei prin toasturi lungi, patetice. Chiar şi tinerii de acolo, am observat, au mai multă cultură vestimentară decât cei de la noi, fiind îmbrăcaţi decent, elegant. E ştiut cultul georgienilor pentru limba lor maternă, iar în cele câteva zile cât m-am aflat la Tbilisi m-am convins „pe viu” de acest lucru. Nu am văzut afişată pe nicio instituţie sau crâşmă vreo inscripţie în limba rusă. Un străin se poate rătăci lesne prin oraş, dacă nu cunoaşte engleza, căci atunci când îl întrebi pe un tânăr ceva în rusă ridică neştiutor din umeri. În acest caz, îţi rămâne să apelezi la cei mai în vârstă, nostalgicii după URSS. (Între paranteze fie spus, nu îmi imaginez ca georgienii să-şi intituleze vreo expoziţie, fie aceasta şi în capitala Rusiei, după exemplul artiştilor noştri plastici, care şi-au expus lucrările, la Bucureşti, sub genericul „Bessarabia moia”.)

Recunosc, mi-ar fi plăcut să scriu altfel despre Salonul de Carte chişinăuian, fără să recurg la grade de comparaţie, întrucât e unul dintre puţinele evenimente culturale pe care le urmăresc cu interes. Am şi publicat în presă, cu ani în urmă, mai multe reportaje entuziaste de la acest „festin al cărţii”, aşa cum obişnuiam să-l numesc pe atunci. Poate că aş fi încercat şi acum să forţez un pic nota, pentru că şi de această dată au avut loc nesfârşite lansări de carte, simpozioane, ceremonii de premiere, şi culmea!, s-au vândut şi cărţi, nu ştiu câte anume. Nu sunt nici într-atât de idealistă, încât să cred că se pot face cozi şi la tarabele de cărţi. Îmi dau foarte bine seama că nu e real acest lucru, mai ales că nu am fost educaţi în spiritul culturii elevate. Însă nu am avut curajul să trişez, şi am scris ceea ce aţi citit, căci o privelişte atât de tristă şi o indiferenţă atât de crasă faţă de carte nu aş vrea să mai văd.

1