|
Bernd Lichtenberg, născut în 1966 în Leverkusen, a studiat filozofia, ştiinţa religiilor, a făcut studii de cinematografie la Academia de Arte pentru mass-media din Köln. În 1955, a primit premiul Ministerului Culturii Nordrhein-Westfalen pentru scenariul În lumina nopţii. A scris cartea şi tot el a fost regizorul filmului Déjà vu, apreciat de critici drept „deosebit de valoros”. În 2002, împreună cu regizorul şi co-autorul Wolfgang Becker, Bernd Lichtenberg obţine premiul german, iar în 2003 şi cel european pentru scenariul filmului Good bye, Lenin/Adio, Lenin! În 2005, scoate volumul de proză Una din multiplele posibilităţi de a privi în ochii tigrului. În acest moment locuieşte la Berlin şi la Köln, şi este freelancer.
Bernd Lichtenberg nu şi-a dorit să-şi lege numele exclusiv de strălucita sa comedie politică, „Adio, Lenin!”, pentru care a scris scenariul. A primit o mulţime de propuneri şi oferte din partea unor case de producţie, care doreau să-i transpună lucrarea în limbaj cinematografic, ceea ce s-a şi întâmplat până la urmă. Scenaristul Bernd Lichtenberg ţine să abordeze însă şi alte formule narative. Iată ce spune el:
„Cred că atunci când cineva face un lucru pentru prima dată se confruntă cu un experiment. Eu am mereu un flux de idei şi de imagini în minte, dar ele nu pot fi comparate cu scrierea scenariilor, deoarece, în mod normal, eu îmi scriu scenariile absolut diferit. Şi anume, ceea ce se întâmplă în film în urma filmării şi montării, în proză are loc doar prin intermediul limbii. E un efort special, o responsabilitate aparte.”
Astfel, volumul său de proză, intitulat Una din multiplele posibilităţi de a privi în ochii tigrului, nu are nimic de a face cu stilul narativ al scenariilor.
„În acest volum eu nu mă concentrez asupra acţiunii sau a subiectului, cum o fac atunci când scriu pentru film. Sunt un fel de mini-povestiri, cuvântul „povestiri” ar fi probabil unul fals, exagerat.”
Deşi are un titlu lung şi flamboaiant, textele din volum sunt, dimpotrivă, scurte. 128 de pagini cuprind 35 de istorioare. Multe dintre acestea nu depăşesc nici două pagini, altele sunt şi mai scurte, câteva sunt de-a dreptul miniaturale, şi o bună parte sunt de felul lor confuze, cu un mesaj voalat.
Drept exemplu, vă propunem un fragment din acest volum:
O călătorie scurtă
În timp ce ascultam cu atenţie tăcerea unui luminiş, privirea mea căzu asupra unei furnici, care, aflându-se într-un mărăciniş şi luptând cu necazurile vieţii sale, îşi îndeplinea sarcina-i atribuită: ducea o firimitură dintr-un capăt de lume a furnicilor spre celălalt capăt al ei, în timp ce eu, din cauza micimii obiectului cărat de către furnică şi din cauza vederii mele imperfecte, nu puteam fi sigur dacă în locul acelui miez de pâine nu era o versiune în miniatură a lucrărilor lui Shakespeare sau o traducere nouă a metamorfozelor lui Ovidiu, sau poate Don Quijote al lui Cervantes, care, prin temă, nu ar fi o surpriză, căci ce altceva poate fi o viaţă de furnică la acel moment decât o luptă permanentă cu morile de vânt, pe care ea le crede un gigant. Astfel gândindu-mă la lectura furnicilor, îmi amintesc despre aceste făpturi de pe terasa casei noastre, despre cum le întrerupeam călătoria pe când eram copil, deoarece le vânam des cu o lentilă convergentă, nu pentru a afla subiectul pe care îl citeau ele, ci pentru a verifica un adevăr studiat la orele de fizică şi pentru a îndrepta puterea solară astfel ca furnica să nimerească în punctul de ardere şi să fie străfulgerată în nirvana cu un scurt sfârâit. În viaţa unei furnici oricum există giganţi veritabili.”
Tot în acest volum întâlnim o domnişoară, pe nume Schwarz, care este profesoară la un gimnaziu, dar care se pare că provine din anii ’50. Ea se dedă în fiecare dimineaţă unui ritual de îngrijire şi sulemenire, ciudat şi neconvenţional, care nu se potriveşte cu aparenţa ei severă, şi de aceea scena produce un efect aproape ireal. În această lucrare întâlnim şi o doamnă din aluminiu şi o altă făptură fabuloasă, prizonieră într-un turn de ceapă, şi care, treptat, evadează din aşa-zisa „închisoare”. Bernd Lichtenberg se joacă cu elemente de basm, creează situaţii stranii şi ireale, pe care le prezintă drept o înregistrare sau o fotografiere a unui moment anume: laconic, deseori ironic şi cu un strop de melancolie. Povestioarele au un caracter fragmentar.
„Eu cred că a scrie într-un mod absolut scurt pentru mine a avut un efect de eliberare, deoarece nu era nevoie să concep o acţiune până la capăt, cum o făceam pentru un film. Sentimentul acesta, probabil, are legătură totuşi cu faptul că am scris mai multe scenarii până acum şi aveam dorinţa să-mi încerc forţele într-un astfel de gen literar.”
Bernd Lichtenberg resimte o adevărată plăcere atunci când foloseşte fraze complicate, în care uneşte gânduri incoerente şi plasează poante bine calculate. Într-un asemenea moment trăieşte o bucurie enormă, datorată avalanşei de imagini care îl copleşesc. Dar nu toate povestirile din acest volum sunt „absurde” şi „ireale”. Bernd Lichtenberg are şi câteva povestiri complet realiste, care ne impresionează de o cu totul altă manieră, în pofida situaţiei comice create. Spre exemplu, bunicul din povestirea Loreley care, fiind de mult timp văduv, flirtează cu nişte pensionare grizate, sau… aghesmuite, cum am spune noi în Moldova. În ziua următoare, plin de remuşcări, bătrânul se duce la cimitir, pentru a-şi mărturisi infidelitatea în faţa mormântului soţiei, dar şi iubitelor sale de mult stinse şi ele din viaţă. În numai o pagină şi jumătate, Lichtenberg schiţează în câteva tuşe memorabile o poveste minunată despre îmbătrânire, durere, loialitate şi trădare, şi despre erotismul interzis. Ne vorbeşte, tulburător, despre o dragoste matură şi prima iubire. Autorul reuşeşte să scoată la lumină întreg penibilul şi tragedia pubertăţii. În fundal, dragostea este mereu prezentă, dar se ruinează în confruntarea ei cu monotonia zilelor. Perspectiva narativă a autorului este a unui copil ce evadează într-o lume paralelă.
„După părerea mea, cauza pentru care am scris mai multe istorioare despre copilărie şi pubertate este faptul că anume în această perioadă se întâmplă foarte des ca oamenii să-şi creeze alte imagini despre viaţă: ei admit ideea că ar exista lumi paralele şi ele sunt frecvent descrise în cartea mea.”
Eroii lui Lichtenberg îşi construiesc refugii, recurg la mici evadări în lumea care pentru început există doar în imaginaţie, dar care, treptat, începe să concureze lumea reală, să i se substituie.
„În povestirile mele se insistă adesea pe ideea că lumea fanteziei e în pericol, sau că adevărul devine atât de real, atât de manifest, încât lumea fantasticului nu-i mai poate ţine piept. Intervine un dezacord de principiu. În mod normal e nevoie să reflectezi de ce aceste lumi atât de diferite au fost create. Este evident că ele au fost create pe motivul că lumea reală, după cum cred personajele mele, nu este acceptabilă şi nu poate fi manipulată de cei ce o compun, sau că lor, eroilor principali, le este greu să existe într-o lume lipsită de alternative.”
Acesta este unul dintre motive care definesc şi filmul „Adio, Lenin!”. Chiar şi aici este creată o lume paralelă, care se găseşte într-un contrast puternic vizavi de realitate.
„Este, cu siguranţă, un motiv care se strecoară în toată creaţia mea. În „Adio, Lenin!”, în scenariile scrise mai înainte, dar care încă nu au fost turnate, refugiul în imaginar este o idee recurentă.”
Debutul literar al lui Bernd Lichtenberg nu este unul prea spectaculos şi atunci apare întrebarea dacă un începător într-ale scrisului, un necunoscut poate edita cu relativ succes o culegere de povestiri uimitor de scurte. Dincolo de considerentele pieţei, ale „cererii” şi „ofertei”, povestioarele lui Lichtenberg sunt elegante stilistic şi au un miez ascuns, pe care merită să-l decriptăm. Autorul demonstrează în cartea sa, Una din multiplele posibilităţi de a privi în ochii tigrului, o plăcere a experimentului, prin formă şi la nivel tematic, rar întâlnită în literatura germană de azi. (Grupaj realizat de Christel Wester)
Despre filmul Adio, Lenin!
Filmul relatează tribulaţiile familiei Kerner, care locuieşte în Republica Democrată Germană (DDR). Acţiunea începe în vara anului 1978, când tatăl acestei familii îşi părăseşte soţia şi pe cei doi copii ai săi, Alexandru şi Ariane, şi pleacă în vestul Germaniei. Pentru început, nefiind entuziasmată de politica comunistă, Christiane, eroina filmului, învingându-şi lungile depresii, începe să se „încadreze” în socialism, nu de bunăvoie, ci sub ameninţarea că va fi lipsită de copii. Unsprezece ani mai târziu, pe data de 7 octombrie 1989, cu prilejul jubileului de 40 de ani ai Republicii comuniste, Christiane trebuie să primească un premiu. Dar, în timp ce se îndrepta spre locul unde urma să aibă loc ceremonia premierii, devine, accidental, martorul ocular al unei demonstraţii la care participă şi fiul său, Alexandru. Şi în momentul când vede că demonstranţii sunt bruscaţi de poliţie, iar Alexandru este arestat, îşi pierde cunoştinţa, are un atac de cord şi intră în comă. Câteva săptămâni mai târziu, se prăbuşeşte zidul de la Berlin. Apar schimbări şi în familia Kerner. Întreprinderea lui Alexandru este lichidată şi el se angajează la o firmă distribuitoare de antene de satelit. Totodată, are o relaţie cu o asistentă rusă – Lara. Sora lui, Ariane, obţine un job la corporaţia Burger King şi se îndrăgosteşte de un neamţ din vestul ţării, care se mută în apartamentul familiei Kerner. În iunie 1990, pe când Alexandru o sărută pentru prima dată pe Lara, mama lui îşi revine brusc din comă. Deoarece cea mai mică emoţie ar putea fi fatală pentru starea ei, familia hotărăşte să nu-i spună nimic despre schimbările profunde ce au avut loc în ţară în ultimele luni. Pentru acest motiv, Alexandru încearcă să reconstituie în apartamentul lor atmosfera din Republica Democrată Germană. O încercare anevoioasă. În faţa apartamentului lor este instalat un afiş uriaş cu Coca-Cola. Tot mai greu de găsit sunt castraveţii Spreewald (aceasta fiind o denumire a firmei producătoare), cafeaua Mocca Fix Gold şi şampania Rotkäppchen. Şi atunci când Christiane îl convinge pe fiul ei să-i aducă un televizor în odaie, el este nevoit, împreună cu complicele său Denis, să deruleze în fiecare seară ştiri de actualitate false. Treptat, Alexandru ajunge la ideea că Republica Democrată Germană, creată de el prin ştiri, devine tot mai mult o republică pe care şi-ar fi dorit-o. După ce într-o zi Christiane este dusă cu ochii legaţi la vilă, ea mărturiseşte taina vieţii sale: soţul ei nu a părăsit-o din cauza unei femei, după cum a spus de fiecare dată, ci pentru că hotărâseră ca ea împreună cu copiii să i se alăture ceva mai târziu în vest. De frica consecinţelor posibile, rezultate în urma unei cereri de plecare în străinătate (statul o ameninţa că îi va lua copiii), ea a rămas totuşi în estul Germaniei. În aceeaşi seară, Christiane este internată în spital, iar Alexandru îl găseşte pe tatăl său din vest şi îl convinge să-i facă o vizită mamei. Denis şi Alex născocesc un ultim bloc de ştiri, în care Sigmund Jähn este numit în funcţia de preşedinte al Consiliului de Stat şi în care Republica Democrată Germană îşi deschide larg hotarele spre Republica Federală Germania în cel de-al 41-lea an al existenţei sale, fapt care provoacă entuziasmul în masă al nemţilor din vest. Realitatea e inversată. Oamenii care nu mai puteau suporta capitalismul pornesc bucuroşi la drum spre Germania socialistă. În pofida acestei manipulări, Lara îi povesteşte Christianei adevărul despre reîntregirea Germaniei înaintea derulării ultimului bloc de ştiri inventate. Christiane este profund mişcată de străduinţele lui Alexandru şi nu-i dezvăluie faptul că ea cunoaşte deja realitatea. Trei zile mai târziu, Christiane moare. Alexandru este convins că ea a decedat fericită şi sigură de superioritatea Republicii Democrate Germane.
O viziune ironică şi extrem de simpatică asupra reunificării germane
Adio, Lenin! este un film, în care evenimentele istorice se transformă într-o comedie. Prelucrarea ironică a istoriei devine o relatare amuzantă a evenimentelor legate de căderea zidului, cu toate consecinţele posibile. Bernd Lichtenberg şi Wolfgang Becker au lucrat la acest film timp de doi ani de zile. De atâta a fost nevoie pentru ca subiectul filmului să devină, concomitent, dramatic şi comic. Ideea a căpătat contur după ce Bernd Lichtenberg a aşternut pe hârtie prima expunere a filmului. Timpurile pe atunci însă nu păreau a fi tocmai potrivite pentru realizarea unui astfel de proiect şi textul dispăru într-un sertar. Abia mai târziu, în cooperare directă cu Wolfgang Becker, Lichtenberg a reuşit să transforme această idee într-una viabilă. Este uimitor faptul că în pofida tuturor greutăţilor – neînţelegeri cu actriţa principală, lipsa de finanţare... – acest proiect s-a dovedit a fi unul dintre cele mai reuşite pe această temă, a despărţirii de trecut, în fosta Europă de Est. Becker a creat, graţie actorilor talentaţi şi scenariului extraordinar, o sinteză între dramă şi comedie, între stilul grav şi glumeţ, un amalgam de destindere şi tensiuni mute. În acelaşi timp, filmul nu este plicticos, jenant sau ofensator, patetic, teatral sau de prost gust. Atmosfera e pozitivă, o simpatie profundă te învăluie. Accentul pe caractere şi emoţii face ca acest film să devină o poveste mişcătoare a relaţiei mamă – fiu. În spatele zarvei politice şi sociale a epocii, redată în film, se află intenţia de a elucida relaţia lui Alexandru cu mama sa. În pofida ironiei care îmbibă pelicula, Republica Democrată Germană rămâne doar un fundal de natură funcţională, fără a domina subiectul propriu-zis. Astfel merită a fi amintite ultimele scene, când Christiane îşi priveşte fiul cu un surâs viclean, şi în ochi i se citeşte totodată mândria pe care o mamă o poate simţi pentru fiul său. În loc să privească blocul de ştiri care a fost confecţionat cu multă străduinţă pentru ea, femeia nu-şi poate lua privirea de la fiul ei, acela care i-a purtat de grijă cu profundă dăruire de sine. Aşa cum Alexandru vroia să ascundă realitatea şi o lasă pe mama sa în credinţa că RDG încă mai există, tot astfel şi Christiane îşi demonstrează dragostea în momentul în care îi atribuie „succesul” acelui subtil scenariu de manipulare, făcându-l să creadă că totul a funcţionat aşa cum a vrut el. În cele din urmă, renunţarea la trecut este pentru Alexandru, în primul rând, un act de tărie sufletească. Nu doar o luare de rămas bun de la comunism, ci şi de la tinereţea sa. Aşa cum Lichtenberg a explicat într-un interviu, RDG este menţinută la sfârşit nu doar pentru mama protagonistului, ci şi pentru el, Alexandru. Probabil în mod special pentru el, deoarece schimbarea politică ce a urmat, inclusiv reunificarea, înseamnă şi ideea de maturizare. Acesta este conflictul de profunzime al filmului şi regizorul Becker îl tratează cu respect. Scena în care statuia lui Lenin zboară peste doamna Kerner, care se află în faţa casei, iar degetul arătător al şefului bolşevic parcă arată în acelaşi timp un gest de la revedere, este concepută extraordinar. Lichtenberg ştie exact ce face. Când ai senzaţia că lunecă în sentimentalisme, eroii săi şi excelentele dialoguri salvează situaţia, când gluma riscă să devină gravă, atunci următoarea scenă este de o natură mai domoală, mai „îmblânzită”. În cele din urmă, filmul Adio, Lenin! este şi ironic, şi tragic. El oferă destule emoţii pentru suflet şi inimă, şi are unul dintre cele mai frumoase deznodăminte.
Prezentare şi traducere din germană de Olga Coreţchi
|
Inapoi la cuprinsul numarului