|
Michael Krüger s-a născut în Saxonia în 1943, a crescut la Berlin şi a trăit mai mult de treizeci de ani la München. Deşi este un prozator, editor (la distinsa Hanser Verlag), traducător, eseist şi critic de valoare, şi, de asemenea, editor al probabil celei mai importante reviste literare germane Akzente, în ţara sa este cunoscut mai ales ca poet. Primele sale poeme au fost publicate în anii ‘70, de atunci a mai publicat 15 cărţi de poezie şi câteva romane, apreciate de critică şi bine primite de public. Are traduceri în mai multe limbi ale lumii şi a obţinut câteva premii importante, între care Medicis Etranger (1996) şi Premiul Cultural al oraşului München (2000). Ultima sa carte de versuri poartă titlul Unter freiem Himmel (Sub cer deschis) şi a fost publicată la prestigioasa editură Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2007.
Michael Krüger, la cei 66 de ani ai săi, este considerat unul dintre cei mai respectaţi editori din Germania. La Hanser Verlag au publicat cărţi Salman Rushdie, Philip Roth, Umberto Eco, iar de curând şi alte nume prestigioase, cum ar fi Roberto Saviano şi preşedintele american Barack Obama.
DIE ZEIT: Vă amintiţi care a fost cartea ce v-a impresionat cel mai mult în copilărie?
Michael Krüger: Au fost mai multe cărţi care au lăsat o urmă în memoria mea, dar cea mai dragă a fost – rămâne şi acum – Flora Germaniei de August Garcke. Aveam cinci ani când am luat în mâini acea carte, abia puteam să silabisesc. August Garcke era o rudă a bunelului meu pe linie maternă şi l-a urmat în post, la Herbariul Regal din Berlin, pe Adelbert von Chamisso. În acea carte, excelent ilustrată, Garcke descria flora din Europa centrală. Era un mare specialist, analiza, de exemplu, tocmai 600 de specii ale unei plante. O carte excelentă, sper că se editează şi acum.
DIE ZEIT: Şi bunelul dvs.?
M. K.: Un om minunat. Avea două mari talente: primul – ştia totul despre cartofi, dar absolut totul. Când eram mic, mă lua cu el în câmp, mă punea să scot cartofi din pământ, uneori chiar şi de pe proprietăţile altora – mă rog, eram copil şi chiar dacă mă prindea cineva, scăpam uşor, mai greu s-ar fi descurcat el dacă era prins. În fine, scoteam aceşti cartofi, el lua unul în mână şi-mi povestea nişte istorii fascinante despre cartof. Pot să afirm că pentru mine bunelul a fost un Homer al cartofului.
DIE ZEIT: Şi cel de-al doilea talent al bunelului?
M. K.: Putea imita, cu o mare precizie, cântecul păsărilor. Şi eu am încercat mai târziu să fac acelaşi lucru, m‑am postat în faţa unui cioroi şi am început să croncănesc, dar mă tem că talentul meu n-a fost apreciat mai deloc. Şi cu toate acestea, cred că am câţiva prieteni printre cioroi. Deseori zboară deasupra casei mele, vin dinspre Grădina engleză şi se îndreaptă spre fostele proprietăţi ale lui Thomas Mann. Avem un ornitolog în această zonă, Bernd Heinrich, care a scris tocmai trei cărţi despre cioroi. Sunt nişte păsări foarte inteligente. (…)
DIE ZEIT: Domnule Krüger, care e cea mai importantă calitate pe care trebuie să o aibă un editor? Ce-ar trebui să poată să facă el în primul rând?
M. K.: Un editor trebuie să-şi iubească cărţile pe care le publică şi să ştie ce loc vor ocupa ele în peisajul editorial. Fiecare carte trebuie privită separat, să ştii/să intuieşti care va fi cititorul acelei cărţi, ce profil şi ce interese are acest potenţial cititor.
DIE ZEIT: Ce e atât de fascinant în editarea cărţilor?
M. K.: Încetineala. Într-o epocă a vitezei, când toţi sunt fascinaţi şi obsedaţi de viteză, lucrul migălos, încetinit la editarea unei cărţi mi se pare chiar un privilegiu. Astăzi bloggerul scrie şi vrea să fie citit imediat, jurnalistul este citit a doua zi, când apare ziarul, scrisorile prin e-mail primesc răspuns aproape instantaneu, peste un minut… Se întâmplă să trimit un fax cu un text şi până revin în biroul meu, cel care a primit faxul mă şi sună la telefon pentru a-mi dicta corecturile. Şi toate aceste schimbări, care au influenţat decisiv stilul nostru de viaţă, s-au întâmplat în ultimii 40 de ani. E o viteză, o accelerare a vieţii de neimaginat. Numai cartea făcută profesionist are nevoie de un timp al său, mai lent, mai chibzuit, chiar dacă maşina de dactilografiat şi linotipul sunt păstrate acum în muzeu.
DIE ZEIT: Procesul de elaborare al unei cărţi, la editură, este unul îndelung, aproape sedativ?
M. K.: N-am nimic împotriva acestei formule. Mai întâi, manuscrisul e citit, apoi recitit cu un ochi de redactor, când se fac şi sugestiile de redactare pe text. Este concepută coperta, textele pentru manşete, când e cazul, şi toate celelalte. Fiecare proces al acestei munci asupra cărţii îşi are timpul său, bine calculat. Evident, poţi să faci această muncă mai rapid, dar nu graba este soluţia pentru o carte valoroasă. Să nu mai vorbesc de cât timp e nevoie pentru a scrie o carte bună, care să fie cumpărată şi apreciată.
DIE ZEIT: Cum să ne salvăm pe timpul crizei? Cum vă salvaţi Dvs.?
M. K.: Simplu, fac ceea ce pot să fac mai bine: scriu. Cu o disciplină de fier, două ore pe zi mi le rezerv scrisului: dimineaţa devreme sau după cină. E foarte importantă pentru mine această ritmicitate. Sunt un realist, îmi cunosc limitele, nu plutesc printre nori. Mă bucur când mi se tipăreşte vreo carte, dar mai important pentru mine este că am scris-o.
DIE ZEIT: Aţi publicat câteva romane şi mai multe volume de versuri care s-au bucurat de succes.
M. K.: Vă mulţumesc pentru această remarcă. Îmi construiesc cu aceste cărţi ale mele, care-mi dau o siguranţă de sine, o insulă imaginară unde să pot păşi doar eu şi unde eventual să mă retrag.
DIE ZEIT: Cum scrieţi?
M. K.: Scriu doar de mână, pentru că vreau să am o legătură directă cu pagina, să simt – aşa cum se spune – vibraţia cuvintelor în vârful degetelor, să mă încred că mai dispun de acel rezervor de creaţie care este numai al meu. Scriu întotdeauna de mână, chiar şi necrologurile. Îmi fac multiple notiţe, unele lungi, altele de doar câte o propoziţie, dar care e foarte importantă pentru scrisul meu. Am numeroase carneţele cu asemenea însemnări şi de multe ori apelez la ele. Nu le poate citi nimeni altcineva, pentru că am un scris indescifrabil, chiar eu am uneori probleme în a descifra ceea ce-am scris.
(Fragmente dintr-un interviu realizat pentru DIE ZEIT (decembrie 2008) de Hanns-Bruno Kammertöns şi Stephan Lebert).
Traducere şi adaptare de Vasile Gârneţ
Poezia sub cer deschis
Creaţia lui Michael Krüger ţine de revirimentul poeziei germane care a început după al Doilea Război Mondial şi nu dă semne că s-ar diminua. Contrar butadei lui Adorno că după Auschwitz nu se mai poate scrie poezie, numeroşi poeţi au abordat diverse aspecte ale tradiţiei germane pentru a afla mijloace de expresie proprii contemporaneităţii. Probabil că această poezie a izbutit să se impună şi pentru că a ştiut să reacţioneze cât mai veridic şi mai nuanţat la o realitate politică complexă. Krüger a jucat un rol important în acest proces de revigorare şi cel mai recent volum al său îi continuă periplul în căutarea unei poezii conectate intim la armoniile tradiţiei, dar, în acelaşi timp, adecvată la fracturile vieţii contemporane.
O înţeleaptă melancolie impregnează poezia sa; o bucurie nostalgică, de parcă, tânjind după un ev apus, el ar savura modernitatea. Maniera sa tipică este de a evoca o idilă, extinzându-şi în acelaşi timp privirea spre secolul XX. Acolo unde artiştii Romantismului îşi găseau cândva refugiul în solitudine, Krüger aude zgomotul motoarelor reactive ce urlă în văzduh. Acest ultim volum însumează patru secvenţe care alcătuiesc un întreg ciclic. Pentru a-şi configura lumi atât de contrastante, poemele sale evocă idealuri interferente, dar, în acelaşi timp, contradictorii, ca, de exemplu, motive din Grecia Antică şi din Romantismul German cu o încărcătură egală de fapte şi simboluri. Imaginarul este definit de călătoria poetului „sub cer deschis” (Unter freiem Himmel). Poate că doar cerul îţi oferă cu adevărat libertatea, ar dori să întrebe unii? Nu este chiar aşa. Datorită călătoriilor cu avioane reactive, Krüger ajunge chinuitor de aproape să locuiască în propriul trecut cultural, trăind sensul enigmei enunţate într-un epigraf semnat de cabaretistul bavarez Karl Valentin: „De-aş putea să mă văd doar o dată în momentul dinainte de a mă privi în oglindă!” Un astfel de paradox este sugerat de versul lui Krüger. „Trăiesc în trei lumi” („Ich lebe in drei Welten”), anunţă el, amintindu-şi de teoria celor trei lumi enunţată de Karl Popper. Artificiile formidabile prin care realizează joncţiunea dintre aceste dimensiuni sunt o calitate distinctivă surprinzătoare a poeziei sale. Într-adevăr, în timp ce recunoaşte constrângerile formale ale poeziei (Krüger este un maestru al finalurilor succinte), poemele sale rezistă acestor finaluri şi în mod repetat sugerează un început proaspăt.
Un clasicism echilibrat îi moderează impulsul romantic intens, ca în cazul secvenţei de titlu, Meditaţii sub un cer deschis, al ciclului jovial „Conversînd cu prietenul meu s”, al nostalgicului „Despre călătoriile prea scurte”, sau al „Discursurilor” finale. Krüger pare ireproşabil, şi pentru că este binecuvântat cu un calm aristocratic de invidiat. Erudiţia sa pe care o poartă cu uşurinţă şi referinţele frecvente la experienţele comune trăite cu prietenii imprimă acestei culegeri noi o notă umanistă distinctă. Capacitatea sa de cuprindere se extinde de la un poem dedicat dramaturgului austriac Peter Handke, a cărui obedienţă până la mormânt în faţa memoriei dictatorului Slobodan Milosevic l-a transformat într-o „oaie neagră”, până la un catren despre Biblie, care e în dezacord cu afiliaţia anterioară a acestuia. Krüger este probabil mai bine cunoscut de către cititorii anglofoni ca prozator; a venit timpul să îi fie editată o culegere de poeme pe măsura statutului său internaţional. (JEREMY AOLER - Cronichetă la volumul de versuri Unter freiem Himmel (Sub cer deschis), Suhrkamp, Frankfurt am Main 2007).
Un poem
Suită de violoncel
Prin fereastră
Văd trenul apropiindu-se
O insectă ruginită
Cu pupilele dilatate.
Trage după el atât de energic acele coşciuge
Prin valea luminată de soare!
Douăzeci şi unu, douăzeci şi doi...
Sunt pline sau goale?
Acum, cu un şuierat dă drumul la aburi,
Care plutesc tandru spre mine
Asemenea unui mesaj neclar.
Măresc volumul aparatului de radio:
O suită de violoncel. Pe fundal
Aud gâfâitul muzicianului
Respirând distinct.
(Din volumul Wettervorhersage, Residenz Verlag, Salzburg 1998)
Traduceri de Marcel Gherman
|
Inapoi la cuprinsul numarului