Piotr Bednarski. Identităţi construite

Romanul lui Piotr Bednarski, Zăpezile albastre, publicat în 1996 şi apărut în traducere românească la Editura Humanitas în 2008, se înscrie, în egală măsură, în câteva categorii posibile: autoficţiune, memorii, literatură despre Gulag – funcţionează la acea limită dintre poezie, proză şi filosofie pe care o teoretizau romanticii şi care a ajuns, în postmodernitate, la ordinea zilei.

Romanul include 18 capitole, care pot fi citite, fiecare, ca o mică nuvelă, axată în jurul unui eveniment concret, în care apar câteva personaje-cheie, conturate din ce în ce mai bine, pe măsură ce citeşti.

În primul rând, este naratorul – Piotr – un copil evreu polonez exilat, împreună cu mama sa, într-un lagăr din Siberia. Perspectiva naratorială se bazează pe cea a personajului copil, îmbogăţită prin diferite aspecte. Vocea e construită pe baza unor experienţe cotidiene şi a reacţiilor la aceste evenimente – dar climatul este de o asemenea natură, încât chiar şi cele mai simple întâmplări din taigaua siberiană par extraordinare. Reacţiile lui Piotr sunt şi ele, uneori, stranii pentru un copil – dar mediul e într-atât de neobişnuit, bizar, încât pare că face totul credibil, mai ales că autorul utilizează un limbaj simplu şi direct, care construieşte o hologramă aproape palpabilă a cadrului. Astfel, perspectiva aleasă aici de P. Bednarski este cea a unui pre-adolescent curajos şi inteligent care, vrând să gândească altfel decât aşa cum este forţat să o facă, obţine acces la unele lucruri care rezonează cu noi, ceilalţi, care ne interpretăm suferinţele în funcţie de alte criterii.

Pe mama lui Piotr o cheamă Katia, dar e supranumită Piekno („Frumuseţe”, în limba polonă) – Piotr spune că era „autoritatea găştii noastre” – o gaşcă formată din exilaţi de diferite naţionalităţi: ruşi, evrei, ucraineni, polonezi, coreeni – şi că „ceea ce venea din sufletul ei era sfânt pentru noi”. O gaşcă de exilaţi, care se ţin aproape unul de altul, îşi povestesc lucruri şi îşi împărtăşesc poveştile unul altuia – nişte fiinţe relaţionale, care nu pot supravieţui decât în şi prin relaţii, care se susţin reciproc şi care nu se atacă niciodată. Cei care îi atacă sunt ceilalţi – cei care fac denunţuri, cei care mint, cei care uneori au remuşcări, dar, ca să treacă peste ele, comit şi mai multe crime. Singurul lucru care îi umanizează pe aceşti ceilalţi – şefii bolşevici – este dragostea aproape bolnavă pe care i-o poartă ei lui Piekno. Şi care îi împiedică, cel puţin un timp, să‑i facă rău. Pentru că, aşa cum o recunosc chiar ei, mereu, în orice climat, în orice mediu, este nevoie de frumuseţe, este nevoie de o persoană care să facă accesibilă frumuseţea.

Relaţia dintre Piotr şi Piekno este una de ordin foarte special – bazată pe înţelegere reciprocă şi acceptare necondiţionată. Într-un moment în care Piotr îi povesteşte mamei despre cele două fobii mari pe care le are – frica de întuneric şi frica de Stalin – Piekno îl învaţă că există întuneric bun şi întuneric rău. Întunericul bun e Dumnezeu, cel despre care nu poţi spune niciodată nimic concret şi pe care nu-l poţi înţelege în mod raţional, iar întunericul rău e cel care pune stăpânire pe inima omului odată cu ura. Iar întunericul de care se teme Piotr, cel fizic, doar face posibilă vederea stelelor şi a luminii. Şi e blând. Şi a existat înainte de a apărea orice lumină. Iar frica de Stalin e parţial rezolvată printr-o acţiune simplă: mama transformă un portret al lui Stalin, tot adaugă elemente, până îl face să semene cu un clovn ieftin. Şi asta îi dă lui Piotr curajul să profaneze, mai târziu, bustul lui Stalin din holul şcolii în care învaţă. Şi, în acelaşi timp, curajul îi e accentuat şi de lectura din Evanghelia după Matei, cu care Piekno l-a sfătuit să înceapă lectura Bibliei – şi pe care încearcă s-o transpună în viaţa lui cotidiană, să împărtăşească şi cu ceilalţi dragostea pe care i-o dau atât textul sacru, cât şi mama lui, care trăieşte în aceeaşi dragoste şi deschidere.

Piekno manifestă această tandreţe şi căldură faţă de toţi membrii găştii – cei de care se simte apropiată, cei de care se poate îndrăgosti, păstrând, în acelaşi timp, fidelitatea faţă de soţul ei, tatăl lui Piotr, care munceşte într-un lagăr îndepărtat şi apare şi el de câteva ori în roman. Dragostea lui Piekno nu este pentru şefii bolşevici care încearcă s-o seducă sau s-o şantajeze – ci pentru Clarvăzător, un personaj straniu, nebun al lui Dumnezeu, care apare la un moment dat în localitate, pentru că a primit scrisoare de la Dumnezeu să vină aici, şi pleacă atunci când primeşte altă scrisoare care îi spune să plece. E pentru Saşa, un condamnat care, muncind în lagărele din Kolâma, a rămas invalid – şi care are o relaţie platonică cu Piekno. E pentru toţi cei care nu s-au lăsaţi corupţi şi abrutizaţi – pentru Frosia, „mătuşa” băiatului, femeia cu care împarte casa, sau pentru prietenii ei, cărora le povesteşte despre cum era înainte şi acolo – în Europa despre care copiii nu au unde să ştie, iar maturii au nevoie să-şi amintească.

Există şi o gaşcă paralelă cu gaşca adulţilor – o gaşcă formată din copii, cea cu care Piotr joacă oină după ore. Această gaşcă de copii are, în economia romanului, un rol similar cu cel al corului în tragediile antice – interpretează ceea ce li se întâmplă, discută între ei, încearcă să schimbe ceea ce pot schimba. Şi, cel puţin la momentul narării, sunt anticomunişti, dar un anticomunism derivat nu din vreo ideologie, ci din interpretarea propriilor experienţe şi trăiri.

În gaşcă este un băiat tăcut, un coreean pe nume Kim, exilat împreună cu părinţii. În timp ce toţi ceilalţi visează să ajungă marinari sau aviatori (aşa cum a ajuns autorul cărţii, înainte de cariera sa de scriitor), Kim visează să devină călugăr budhist şi să se roage pentru cei care vor zbura în avioane. Şefului găştii – copilului cu cea mai multă autoritate – toţi îi spun, prescurtat, Kom, de la Komandir (Comandant). La un moment dat, Piotr le povesteşte celorlalţi membri ai găştii despre Evanghelia după Matei. Impresionat, Kom îi obligă pe toţi copiii din gaşcă să înveţe pe de rost Fericirile – despre care consideră că se aplică mai bine situaţiei în care au nimerit decât ideologia pe care o învaţă în şcoală. Mai este şi un alt copil, Kolia, care e forţat să-şi renege părinţii şi trimis din orfelinat în orfelinat – dar refuză să-i trădeze şi suportă cu stoicism toate batjocurile. Unul din visele lui, ca şi ale tuturor copiilor de aici, e să aibă un tricou de marinar – tricou pe care i-l dăruieşte Piotr, într-un episod de la începutul romanului. Gaşca de copii încearcă să se axeze pe mici evenimente, care le aduc altora fericire – darul acelui tricou de marinar sau construirea unei pietre de mormânt pentru unul dintre ei, care a căzut victimă cruzimii paznicilor unui lagăr, când îşi căuta acolo tatăl.

Într-un anumit sens, calitatea personajelor e determinată de refugiile pe care şi le caută – unii, aşa ca această gaşcă de copii, îşi caută refugiul în acţiuni mici, pline de dragoste, alţii – în visare, alţii – în amintiri, alţii – în religiozitate. Nu rezistă la duritatea vremurilor nici chiar cei care le fac dure – unii, cei îndrăgostiţi de Piekno, îşi găsesc refugiul în această dragoste neîmpărtăşită, dar alţii – în alcool sau în şi mai multă cruzime.

Personajele sunt construite cu foarte multă căldură şi înţelegere – din perspectiva copilului care, chiar dacă nu-i poate iubi pe cei care îl chinuiesc, nu-i poate nici urî. Şi, de fiecare dată, se accentuează o singură trăsătură – de exemplu, toţi copiii din roman îşi doresc o figură paternă. Dar această tehnică, departe de a transforma personajele în simple caricaturi, le conferă o dimensiune de parabolă.

E un roman despre măsura în care poţi să-ţi construieşti o identitate în condiţii în care eşti forţat să ai identitatea pe care o vor alţii, despre curaj, despre modalităţi de a-ţi cultiva libertatea interioară, despre frumuseţe, despre înţelegere şi iertare şi acceptare, despre faptul de a fi împreună – şi cum îi schimbă asta pe cei care au o relaţie.

Şi aceste tematici, deşi există momente în care sunt prezentate la modul direct, sunt, în general, reflectate în mici situaţii narative – care, cu toată distanţa pe care le-o conferă cadrul în care au loc, sunt suficient de aproape de tine, ca cititor, ca să-ţi dai seama că le poţi trăi şi tu.

O remarcă specială pentru excelenta traducere realizată de Carmen-Luiza Săvescu. Sub „pana” ei, cartea lui Piotr Bednarski sună de parcă ar fi fost scrisă în română.

_________________

Piotr Bednarski, Zăpezile albastre. Traducere din polonă: Bucureşti, Editura Humanitas, 2008.

1