Memoriile între cerere şi ofertă (Valeriu Anania, Memorii)

În luna mai, am trecut pe la Contrafort. Uitându-mă peste cărţile noi sosite pe adresa redacţiei, am ales şase cărţi, după criterii diferite. Acasă, am constatat că cinci cărţi aveau în titlu fie cuvântul „memorie”, fie cuvântul (ne)uitare. Întâmplarea m-a uimit, dar a şi confirmat o impresie recurentă: memoria omului contemporan pare a fi solicitată de numeroase îndemnuri de a nu uita, de a-şi aminti ceva anume, de a mai lua aminte la încă o mărturie sau confesiune, iar pedeapsa pentru uitare o anunţă ameninţător sloganul „cei care îşi uită trecutul nu au viitor”. De unde vine datoria de a nu uita? Care evenimente din trecut trebuie să le ţinem minte? Cine decide ce anume vom ţine minte şi ce vom uita? O etică a memoriei ar conţine mai multe întrebări decât răspunsuri, ceea ce explică existenţa doar a unei încercări de a contura o asemenea etică: cea a filosofului (comunitarian) Avishai Margalit (The Ethics of Memory, 2002). Întâmplarea cu cărţi şi titluri e un pretext de a adresa din nou, pe cont propriu, aceste întrebări. (T.C.)

Am cumva obligaţia de a lua aminte la mărturiile lui Valeriu Anania? Nu ştiu... Probabil am început să citesc Memoriile lui Valeriu Anania fără a avea această datorie, ci doar cedând ispitei voyeuristice de a vedea ce ascunde viaţa unui om a cărui funcţie actuală ne asigură de „înalt preasfinţia sa”. Valeriu Anania, care e numele de mirean al actualului Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, IPS Bartolomeu, îşi adună memoriile într-o naraţiune spectaculoasă şi într-o carte impunătoare (699 pp., format mare). Prima jumătate a volumului, acoperind perioada 1936-1966, a fost scrisă în Detroit 1974, cea de-a doua – acoperind intervalul 1966-1993 – a fost scrisă la computer, pe baza unor însemnări mai vechi, în perioada 2004-2008 la Cluj.

Partea I descrie „adolescenţa verzuie” a autorului, adică angajamentul legionar al adolescentului şi îndepărtarea lentă de „fraţii de cruce”, apoi activitatea de lider al studenţilor grevişti din Cluj în 1946, cei zece ani de activitate în slujba Patriarhului Justinian Marina, suprarealistele procese „în umbra lui Kafka” şi tulburătoarea „paradă a închisorilor” prin care trece autorul în anii 1943-1945 şi în 1958-1964. Partea a II-a descrie activitatea lui Anania în Statele Unite, unde a fost trimis de Patriarhie ca să impulsioneze activitatea episcopiei ortodoxe române de acolo, activitatea după întoarcerea în România în 1981, participarea sa la prefacerile de după 1989 din Biserica Ortodoxă şi se încheie în 1993, când acceptă pentru prima dată o înaltă funcţie bisericească.

Caracterul public al evenimentelor des­crise este trăsătura distinctivă a memoriilor ca gen de scriitură (spre deosebire de confesiuni şi autobiografii care pot relata despre întâmplări personale cunoscute doar ţie sau nici chiar ţie în întregime, ci doar lui Dumnezeu, de exemplu, furtul unor pere din grădina vecinilor, deşi exact acelaşi soi de pere cresc în grădina ta, furt descris de Augustin în Confesiunile lui, dar şi de Rousseau în ale sale, sau alte lucruri considerate private, precum partea corpului supusă circumciziei descrisă de Derrida în Circonfession). Prin urmare, orizontul de aşteptare adecvat pentru Memoriile lui Anania presupune cunoaşterea evenimentelor prin care a trecut România în perioada cuprinsă în carte, 1936-1993.

De asemenea, oricât de bizar ar părea, acest orizont de aşteptare trebuie să conţină şi suspiciunile care planează asupra autorului: legionar, „om de dreapta” iremediabil, lider al reeducării de la Aiud, agent al Securităţii în SUA, iar mai recent acuzaţia că ar fi provocat, în 2006, o schismă în interiorul Mitropoliei Ardealului şi faptul că ar fi un reacţionar care tună şi fulgeră împotriva televiziunii şi Internetului... Memoriile fac lumină asupra acestor suspiciuni, mai cer cititorului să lase la o parte prejudecăţile despre Anania pentru a fi în stare să „capteze” autenticitatea celor mărturisite. Totodată, ca să ştie cât de demistificatoare este scriitura lui Anania despre înaltele feţe (de ieri şi de azi) ale Bisericii – Iustinian, Iustin, Teoctist sau chiar actualul preafericit Daniel –, cititorul trebuie să ştie ceva mai multe despre aceşti prelaţi, dacă nu chiar întreaga istorie a BOR, la fel cum pentru a se convinge de neparticiparea lui Anania la reeducarea de la Aiud, cititorul trebuie să ştie ceva mai multe despre această închisoare rezervată în perioada comunistă deţinuţilor politici şi despre metodele de „re-educare” aplicate aici.

Acest orizont de aşteptare format din cunoştinţe, dar şi suspiciuni, îl obligă pe autor să dea mărturii, iar cititorului îi rezervă datoria de a lua aminte la mărturisirile autorului, şi astfel ambii, autor şi cititor, sunt deja implicaţi într-o etică a memoriei care este particulară şi locală. Dacă oamenii de azi, oriunde ar trăi ei, trebuie să ştie că totalitarismele secolului XX – fascismul şi comunismul – au fost crime împotriva umanităţii, membrii unei anumite comunităţi vor avea şi obligaţia de a cunoaşte specificul local al acestor totalitarisme, cum a fost legionarismul şi crimele comuniste comise în închisorile de la Aiud, Jilava, în beciurile securităţii etc. Condiţionarea cititorului Memoriilor lui Anania mai sugerează că etica memoriei e colectivă şi face parte din economia memoriei şi uitării inerentă unei colectivităţi, îndeosebi naţiunii, deoarece evenimentele la care a luat parte autorul au fost evenimentele care au marcat aproape un secol de istorie (naţională) a României.

La 15 ani, Anania a fost recrutat în „mănunchiul de prieteni al Frăţiei de Cruce din Seminarul Central” (p. 11). Recunoaşte că „ideea în sine” a legionarismului, cu şedinţe secrete, conspiraţii, marşuri camuflate, cămăşi verzi îl fascina, dar curând adolescentul avea să fie deziluzionat din cauza violenţelor şi crimelor la care recurgeau legionarii şi, în consecinţă, şi-a început desprinderea lentă de frăţie. Pe când avea 20 de ani, în august 1941, s-a întâmplat să participe la înmormântarea lui Codreanu şi a fost arestat la cimitir. „...atunci mi s-a făcut fişa: fişă cu nume şi prenume, cu datele personale şi, mai ales, cu un calificativ politic precis: legionar. Eram prea tânăr pentru ca ofiţerul să fi insistat asupra trecutului meu politic, tăgăduisem, în apărare, că aş fi avut vreunul, la dosar nu exista nici o probă, dar faptul că fusesem arestat la o înmormântare-manifestaţie legionară era de ajuns pentru ca nemuritoarea mea fişă să fie catalogată la locul în care, sub trei dictaturi, au fost căutaţi duşmanii statului. Această fişă avea să mă urmărească de-a lungul unei vieţi, implacabilă ca o fatalitate, într-un secol în care individul devine omul-fişă, omul-dosar, omul-cazier, omul-amprentă digitală. De acum, orice vei face va fi interpretat de stăpânire prin prisma fişei tale: ....legionarii îţi vor surâde complicitar şi-ţi vor face cu ochiul, conspirativ, antilegionarii îţi vor nota nuanţele şi le vor adăuga unui dosar germinativ care va creşte şi va creşte încontinuu, fără oprire, ca un cancer.” (p. 32).

E arestat de mai multe ori pentru legionarismul de cândva. Recunoaşte că a fost torturat şi a urlat de durere, apoi din cauza torturii, dar şi pentru a uşura soarta altora, semnează o declaraţie că a făcut activitate legionară: două măicuţe, tot de frica torturii, fac declaraţii că Anania ar fi ţinut şedinţe conspirative în mănăstirea din care făceau parte, iar după proces se aruncă plângând în hohote la picioarele lui rugându-se „Iartă-mă, părinte!” (p. 287). După proces, în care a fost condamnat la 25 de ani de temniţă, a fost drogat cu scopolamină, „serul adevărului”, ca să-i denunţe şi pe alţii. Sub influenţa drogului, tânărul Anania a început să scrie denunţuri ca într-un soi de demenţă, atribuind persoanelor pe care le cunoştea fapte ce îi calificau drept adversari ai regimului: „pe măsură ce scriam, creştea în mine un fel de poftă de a spune, de a mărturisi, de a-mi descărca sufletul şi năduful, de a denunţa, de a nu lăsa să-mi scape nici un amănunt” (p. 299). Apoi a urmat depresia cruntă, când a vrut, timp de câteva săptămâni, drept pedeapsă, să-şi ia vederea.

În partea I memoriile cad torenţial, iar intensitatea nu e un efect al structurării narative a amintirilor, ci a evenimentelor care vin peste protagonist: frăţia legionară, călugărirea, mişcările studenţeşti de la Cluj, pribegiile prin mănăstiri şi munţi, anii petrecuţi în slujba Patriarhului Iustinian, „parada închisorilor” şi plecarea în SUA – toate acestea se succed imprevizibil ca într-un excelent roman picaresc de o incredibilă forţă epică. Autorul însuşi constată în repetate rânduri cât de uimitor poate fi propriul lui destin: „Doamne, cu ce mărunte fleacuri poţi Tu să coteşti drumul unui om: un dinte găunos îmi pusese în mână o diplomă universitară, o unghie încarnată mă urca acum pe Dealul Patriarhiei” (p. 172). Partea a II-a a memoriilor este prin stil şi formă fragmentară, intensitatea evenimentelor scade, de aici impresia bulversantă că măsura vieţii autorului este dată de partea I, dramatică sau chiar tragică, însă „sublimul” şi exemplaritatea primei părţi ar fi anulată dacă în partea a II-a a cărţii, dar şi a vieţii sale, Anania nu ar fi rezistat la insistenţele repetate ale securităţii de a deveni informator, iar memorialistul ne asigură că a refuzat de fiecare dată.

Deşi Memoriile pe care le comentăm sunt ale unui om al bisericii şi ale unui teolog, ele nu oferă versiuni ale cunoscutei nedumeriri augustiniene: „dacă Dumnezeu ştie totul de ce trebuie să mărturisim?”, răspunsul fiind: „pentru a face accesibil nouă înşine şi celorlalţi ceea ce este cunoscut deja lui Dumnezeu”. Cartea vieţii lui Anania nu e o adunare a celor întâmplate cu scopul de a-şi descoperi sinele unic, coerent, adevărat, ascuns, deoarece contradicţiile formează chiar ţesătura densă a vieţii lui, iar autorul nu a încercat să le rezolve, ci să le facă faţă integrându-le într-un proiect polifonic, dar marcat, în spirit faustic, de aspiraţia universalităţii; de exemplu, la un moment dat, în anul 1946, la Cluj tânărul Anania urma concomitent Facultatea de Teologie, Medicina şi Conservatorul.

În acest proiect uneori e absolutizată miza literaturii. În tinereţe, în timpul unui bombardament, stând ascuns sub scara casei, avea senzaţia că: „voi muri ridicol şi inutil, absurd, ca un prost... Sentimentul acesta m-a întărâtat în gândul de a ţine mâna pe condei şi a-i dărui vieţii – ca şi morţii – mele un înţeles de care să nu mă ruşinez nici în faţa oamenilor şi  nici la scaunul de judecată al lui Dumnezeu” (p. 27). În închisoare unde nu avea nici hârtie, nici creion a recurs la scrierea/înregistrarea în memorie: „Am lucrat astfel cu regularitate şi îndărătnicie, zi de zi, vreme de şase ani, oriunde m-am aflat şi am ieşit din închisoare purtând în memorie două piese de teatru complete şi o mulţime de poezii, totalizând aproape douăsprezece mii de versuri” (p. 258). Iar în timpuri relativ mai calme, cum sunt anii petrecuţi în SUA, îşi ia mereu măsuri de siguranţă ca să nu-şi piardă manuscrisele, motivând aşa: „În caz că originalul se pierde, iar eu mor, munca mea trebuie să supravieţuiască” (p. 550). În treacăt fie spus, când un om al credinţei instituţionalizate absolutizează o miză profană în termeni precum „sens al vieţii” şi „supravieţuire”, atunci simplii credincioşi, afiliaţi acestor instituţii, par cumva mai sărăciţi. Însă proiectul îşi recapătă polifonia. Spre sfârşitul cărţii, aflăm că „din 23 decembrie 1990, când am început lucrul la Biblie, nu am mai scris nici măcar o pagină de literatură proprie, socotind că tot ceea ce scrisesem până atunci nu era altceva decât un exerciţiu de o viaţă pe limba română, pregătindu-mă pentru ceea ce Dumnezeu îmi rânduise să fac în ultimii mei ani” (p. 656), adică o nouă traducere a Bibliei încheiată în 2001 şi aprobată de patriarhul de atunci, Teoctist.

Memoriile lui Anania, ca şi alte cărţi de acest fel, incită la o discuţie despre o „etică a memoriei”. După cum vedem, există o cerere şi o ofertă de mărturii. Opinia publică cere mărturii despre cele întâmplate: ai fost legionar? ai fost unealtă a reeducării la Aiud? ai fost agent al securităţii? etc. Memorialistul depune mărturie asupra unor evenimente din trecut, dar ce fac cititorii acestor scrieri testimoniale? Trebuie să îl creadă, să pună la îndoială, să compare aceste memorii cu alte mărturii? Are Anania sau altcineva monopolul „memoriei corecte”? Probabil că memoria corectă ar fi o nebunie, şi cu siguranţă ar fi o nedreptate: de exemplu, portretul nu prea măgulitor pe care Anania îl face lui Andrei Scrima e demistificator şi taie din aura ce-l înconjoară pe „maestrul rugului aprins”, dar fanii lui Scrima se pot consola că alte memorii au conturat un portret mai luminos al maestrului lor.

Schimbul dintre memorialist şi cititori nu e deloc simplu, direct, „da” sau „nu”. Când deţinuţii de la Aiud sunt obligaţi să‑şi facă „autoanaliza” ca parte a hidosului proces de reeducare, Anania îşi motivează distanţarea de mişcarea legionară „prin incompatibilitatea dintre ideologia şi faptele ei, pe de o parte, şi învăţătura creştină, pe de altă parte” (p. 320). Însă printre deţinuţi existau şi persoane care nu ştiau cum să renunţe la legionarism păstrându‑şi credinţa, întrucât fuseseră învăţate să creadă legionarismul ca parte a creştinismului (administraţia închisorii hotărâse să-l plaseze pe Anania în aceeaşi celulă cu aceşti credincioşi derutaţi, în calitate de „unealtă”, bineînţeles); la fel cum existau şi foşti legionari care se lepădau concomitent şi de Dumnezeu, şi de Gardă, declarându-se atei. Renunţarea la legionarism şi creştinism era chiar cerută în bloc, şi Anania recunoaşte că aici s-a implicat într-adevăr: „a trebuit să dau piept cu campania ateistă, singura împrejurare în care am devenit cu adevărat „activ” în procesul zis de reeducare”. (p. 330). Dacă Anania spune că a fost activ doar în respingerea ateismului, susţinând că lepădarea de legionarism nu înseamnă să devii şi ateu, nu e exclus că cineva care vroia să se debaraseze de ambele – revelaţia ateismului ar fi putut fi autentică pentru unii deţinuţi! – să-l fi tratat pe Anania cu suspiciune.

Şi în final, o mică observaţie concluzivă. Odată satisfăcută cererea şi oferta de mărturii, profitul pare să fie reciproc: autorul îşi descarcă conştiinţa presupus încărcată, realizând mult râvnitul efect terapeutic al scriiturii autoreferenţiale. Iar cititorii şi comunitatea vor avea de câştigat în complexitate, fiind atenţionaţi că adevărul despre trecut nu este nici „a”, nici „b”, dar poate fi „a” şi „b” şi chiar „c”. Deşi nu există memorii corecte, memoriile individuale oricum spun ceva important, întrucât adevărul istoriei nu e niciodată singular, unic, infailibil. Iar Memoriile lui Anania ne permit să spunem că, deşi nu există memorii corecte, există memorii exemplare.

__________

Valeriu Anania, Memorii. Editura Polirom, Iaşi, 2008.

1