Bilingvism, semilingvism şi planificare lingvistică

Un alt aspect al problematicii lingvistice care a fost dezbătut cu ardoare în perioada 1987-1989 îl reprezintă bilingvismul. Slogan principal al politicii lingvistice sovietice, „bilingvismul armonios” a fost deconstruit atunci cu brio de către participanţii la discuţie care au demonstrat falsitatea sa cu suficiente argumente. Deşi la nivel oficial, limba „moldovenească” era recunoscută ca limbă a populaţiei majoritare din R.S.S.M. şi, teoretic, funcţionarea sa era prevăzută alături de rusă, în realitate româna era scoasă din spaţiul public, având statutul de cenuşăreasă.

În acelaşi timp, situaţia limbii române în R.S.S.M. era similară cu situaţia celorlalte limbi naţionale de pe teritoriul U.R.S.S.-ului care erau practic scoase din uz. Dacă în alte zone din Occident bilingvismul şi chiar plurilingvismul era şi este un fenomen funcţional – bunăoară, în Elveţia, – în fosta U.R.S.S. el a fost total denaturat: rusa era ierarhic superioară celorlalte limbi naţionale, fiind considerată „limbă de comunicare între etnii”. De fapt, în dihotomia internaţional-naţional prevala doar primul termen, aşa cum în ecuaţia cetăţenie/naţionalitate aspectul determinant îl reprezenta apartenenţa la poporul sovietic, în timp ce etnia era secundară şi, deci, lipsită de importanţă.

Prin urmare, promovarea limbii române în societate, aşa cum stipula legislaţia lingvistică din 1989, era condiţionată de „retragerea” limbii ruse din spaţiul public şi substituirea sa în domeniile-cheie – administraţie, economie, învăţământ superior etc. – prin română. Însă schimbarea de facto a statutului limbii române în societate mergea mână în mână cu ridicarea prestigiului său. Or, aceasta presupunea, pe de o parte, adoptarea unei noi viziuni asupra bilingvismului – care trebuia să permită limbii române să funcţioneze de acum încolo la acelaşi nivel cu rusa – şi, pe de altă parte, elaborarea unei politici lingvistice judicioase şi echitabile din partea statului. Căci bilingvismul – ca folosire alternativă a două sisteme/coduri lingvistice diferite de către una şi aceeaşi persoană (bilingvism individual) sau de către o comunitate de locuitori (bilingvism social: funcţionarea la acelaşi nivel a două limbi în toate sferele sociale) în fosta U.R.S.S. degenerase în semilingvism. La nivel lexical, aceasta însemna că vorbitorii, exprimându-se în una dintre limbi, se rezumau la un vocabular rudimentar referitor la necesităţile strict practice, iar la nivel sintactico-gramatical – utilizau propoziţii simple şi adesea calchiate după limba rusă. De aceea, constatarea dlui Valentin Mândâcanu din 1988 apropo de bilingvismul armonios avea o conotaţie de-a dreptul tragică: „o republică unională a cărei populaţie nu cunoaşte la parametrii civilizaţiei contemporane nici limba maternă, nici limba de contact între felurite neamuri de oameni”1.

Bilingvism vs. semilingvism

Pentru prima dată semilingvismul, ca fenomen deviant de la competenţa lingvistică normală, a fost scos în vileag de către Mati Hint, profesor de limba estonă la Universitatea din Tallinn, în eseul său „Bilingvismul văzut nu doar în roz” publicat în revista moscovită Raduga. Din capul locului, autorul propunea o altă perspectivă asupra bilingvismului, abordându-l nu doar prin prisma avantajelor incontestabile, ci şi din unghiul dezavantajelor. Astfel, prezentând aspectele negative ale acestui fenomen, aspecte care până atunci fuseseră inatacabile, constituind un fel de subiect tabu, M. Hint arăta că schema după care funcţiona bilingvismul era unilaterală: „învăţarea de către naţionali a limbii ruse, dar nu şi invers”2. Prin urmare, „bilingvismul înfloritor” în realitate însemna supremaţia limbii ruse, deoarece bilingvi trebuiau să fie doar vorbitorii celorlalte limbi, vorbitorii de rusă fiind, de obicei, monolingvi. Or, bilingvismul înţeles doar ca însuşire de către ceilalţi a limbii ruse, care avea statut nu doar de limbă de comunicare între popoare, ci chiar de „a doua limbă maternă” pe tot teritoriul U.R.S.S., a condus la ignorarea limbilor din republicile unionale, la strâmtorarea funcţiilor lor sociale şi la degradarea lor. Toate acestea, coroborate, au avut un singur efect: semilingvismul – incapacitatea individului de a vorbi clar, coerent şi elaborat în vreuna dintre limbi, înapoierea culturală şi depersonalizarea sa. Lingvistul eston scria negru pe alb: „bilingvismul, înţeles unilateral şi deformat, duce la semilingvism”, cu alte cuvinte, la neputinţa vorbitorului de a-şi exprima în mod liber propriile idei, avertizând că „bilingvismul armonios” injectat pe cale administrativă este, de fapt, un experiment pe contul unor popoare întregi şi poate avea consecinţe imprevizibile.

Dacă vă amintiţi, în acei ani s-a produs o solidarizare a lingviştilor din fostele republici unionale în ce priveşte demascarea falsului bilingvism. Aceştia l-au susţinut cu entuziasm pe lingvistul eston, aducând fiecare propriile argumente. Curajul lui M. Hint i-a stimulat şi pe lingviştii de la Chişinău, care au început să spună cu voce tare aceleaşi lucruri, ba chiar să constate că situaţia de la noi era mult mai tragică: în comparaţie cu estona, limba română fusese mutilată/simplificată prin inventarea limbii „moldoveneşti”, iar trecerea sa la alfabetul rusesc facilitase intruziunea masivă în vocabular a rusismelor. În plus, conştiinţa lingvistică a vorbitorilor din Republica Moldova nu se putea compara cu cea a estonienilor...

De aceea nu a surprins pe nimeni atunci când în presa de la Chişinău a apărut un interviu cu Mati Hint. Făcând comparaţie între Estonia şi Moldova, M. Hint sugera, la modul elegant, câteva perspective pentru ameliorarea situaţiei lingvistice de la noi. Recitit din perspectiva actuală, sugestiile sale parcă au trecut pe lângă urechile responsabililor de la Chişinău. Din păcate însă, ele îşi mai păstrează şi astăzi actualitatea.

„Semilingvismul trebuie omorât din faşă”

Acesta era titlul dialogului lui Emil Mândâcanu cu Mati Hint3. Ideea principală de la care a pornit discuţia era că fenomenul bilingvismului ar trebui studiat cu cea mai mare atenţie din punct de vedere sociologic şi mai ales psihologic, studiile de acest gen lipsind cu desăvârşire la acea vreme în URSS. Or, numai după ce „vom avea în faţă tot tabloul obiectiv, vom avea şi dreptul moral de a lua hotărâri”. Aceasta deoarece numai o legislaţie judicioasă poate garanta exercitarea funcţiilor sociale ale limbii băştinaşe, prin aceasta garantându-se, de fapt, însăşi existenţa limbii. Pe de altă parte, M. Hint semnala o altă problemă acută: atitudinea populaţiei neestone şi, respectiv, nemoldovene, faţă de revendicările autohtone, sugerând că ar trebui să existe o listă de profesii în care cunoaşterea limbii naţionale să fie absolut obligatorie. Astfel, cunoaşterea limbii naţionale trebuie să facă parte din calităţile profesionale ale medicului, vânzătorului, casierului, ale oricărui funcţio­nar public.

O altă concluzie la care ajungeau E. Mândâcanu şi M. Hint era că, indiscutabil, bilingvismul comportă şi aspecte pozitive, cum ar fi rapida dezvoltare intelectuală a copiilor cu psihic puternic, accesul mai larg la informaţie, extinderea contactelor culturale, diminuarea unor prejudecăţi naţionale etc., însă, în acelaşi timp, trebuie să ţinem cont şi de aspectele mai puţin plăcute ale bilingvismului, de influenţele sale negative asupra dezvoltării individului şi, mai ales, asupra limbii poporului mai mic. În acest context, M. Hint demonstra că bilingvismul, în teorie, a fost interpretat ca o perfectă cunoaştere a două limbi de către întregul popor, ceea ce este destul de dificil de atins pentru o societate. Resursele unei limbi se extind de la dialecte, graiuri, jargoane până la cele mai fine imagini poetice ale limbii literare. De aceea, aşa cum arată realitatea, bilingvi totali – care să vorbească două limbi la modul perfect, impecabil – pot fi puţini vorbitori, în special reprezentanţi ai elitelor intelectuale. În rest, avem de-a face mai curând cu o tendinţă generală către semilingvism. Şi dacă aşa stau lucrurile, această tendinţă ar trebui oprită pe toate căile. Baza semilingvismului se pune încă din fragedă copilărie, întrucât însuşirea celei de-a doua limbi este o problemă de psiholingvistică destul de complexă pe care nu orice copil o depăşeşte cu succes. Învăţarea suplimentară a alteia sau a mai multor limbi, pe lângă limba maternă – lucru absolut necesar pentru ridicarea nivelului general de cultură – trebuie începută numai atunci când copilul îşi are deja formată o temelie psiholingvistică sănătoasă şi cunoaşte foarte bine limba sa maternă, adică are conceptele şi noţiunile fundamentale pentru gândirea abstractă.

Ca o concluzie, E. Mândâcanu afirma că în Moldova semilingvismul a căpătat o amploare uriaşă, dar atât ştiinţa oficială, cât şi factorii de decizie parcă nici nu observă acest lucru.

Ce s-a schimbat în aceşti 20 de ani?

În altă ordine de idei, sociolingvistul francez D. Baggioni demonstra că situaţia lingvistică din fostele republici europene ale URSS, cu excepţia ţărilor baltice, nu a cunoscut mari schimbări după destrămarea imperiului sovietic. În pofida puseurilor naţionaliste, rusa rămâne în continuare a doua limbă pentru aceste state independente care au sfârşit prin a restabili legăturile cu vechea putere4. Prin urmare, în Rep. Moldova avem de-a face astăzi cu consecinţele aceluiaşi semilingvism care s-a răspândit mai ales în zona urbană. Conaţionalii noştri vorbesc în continuare o română simplistă – „un limbaj pocit, poluat cu rusisme de toată mâna” (S. Berejan), dar şi o rusă la fel de rudimentară.

În ce priveşte bilingvismul, nu am progresat foarte mult din moment ce zilnic ne confruntăm cu situaţii în care atunci când întrebăm ceva în română ni se răspunde în rusă. Ştim cu toţii că adeseori medicul de familie ne „consultă” în limba rusă, iar la unele firme se comunică doar în rusă, ceea ce denotă că bilingvismul, înţeles unilateral, mai reprezintă o realitate palpabilă în teritoriul dintre Prut şi Nistru. Mai mult, în ultimul deceniu limba rusă a revenit în forţă în spaţiul public urban din Rep. Moldova. Dacă în anii ’90 mulţi părinţi alolingvi sau din familii mixte preferau să-şi dea copiii la şcoli româneşti, în ultimii ani nu se mai consideră necesar acest lucru. Cetăţenii Rep. Moldova gândesc pragmatic, zicându-şi că, dacă vrei să faci afaceri, cunoaşterea limbii ruse este indispensabilă.

Dacă ne uităm la tarabele cu cărţi sau în vitrinele chioşcurilor de ziare, observăm că mult mai multe reviste şi ziare sunt în limba rusă decât în română. Nu doar informaţiile de la Moldtelecom sunt disponibile în română şi rusă, ci şi filmele de la cinematograf sunt dublate doar în rusă. Ca să nu mai vorbim de alte aspecte vitale astăzi, cum ar fi softurile de calculatoare, DVD-urile, informaţia tehnică şi telefoanele mobile care sunt în limba rusă...

Planificarea lingvistică

Toate aceste aspecte legate de funcţionarea limbii în societate, de coexistenţa sa alături de rusă ar trebui să fie în vizorul a ceea ce în sociolingvistică se numeşte planificarea limbii. Ca subdomeniu al sociolingvisticii, planificarea limbii reprezintă eforturi deliberate în vederea promovării unei limbi în societate şi coordonarea funcţiei sale, impunerea sa în societate fiind deseori asociată cu planificarea guvernamentală. Pe scurt, planificarea lingvistică include orice intervenţie din exterior asupra limbii în vederea reglementării problemelor de natură sociolingvistică, precum şi totalitatea măsurilor întreprinse de stat în vederea standardizării şi utilizării sale optime.

Planificarea lingvistică conţine totodată câteva aspecte importante, cum ar fi: planificarea statutului limbii, planificarea corpusului, planificarea achiziţiei/însuşirii sale şi a prestigiului acesteia în societate. Aceste aspecte pot fi stipulate în mod explicit sau pot decurge implicit din politica lingvistică a unui stat, ele referindu-se fie la structura limbii, fie la modul de implementare a acesteia în societate, în comunicarea cotidiană. Drept corolar al politicii lingvistice în scopul resuscitării unei limbi apare planificarea deliberată a prestigiului unei limbi. În studiile de sociolingvistică se stipulează că planificarea prestigiului unei limbi este decisivă pentru politica lingvistică, fiind condiţia prealabilă a implementării cu succes a planificării lingvistice în ansamblu.

Revenind la proliferarea semilingvismului în rândul populaţiei autohtone, credem că acest fenomen se explică prin impunerea diglosiei de către autorităţile sovietice în perioada sovietică, dar şi prin politica lingvistică incorectă şi confuză din anii de independenţă. Or, persistenţa semilingvismului explică în parte criza de identitate cu care ne confruntăm, dificultăţile social-politice ale Republicii Moldova şi procesul dificil de tranziţie spre o societate civilizată şi democratică în general.

Din păcate, în cele două decenii de legislaţie lingvistică, statul independent Republica Moldova nu a fost în stare să elaboreze o politică lingvistică coerentă, să reglementeze în mod judicios şi echitabil statutul şi domeniile de utilizare ale limbii oficiale, precum şi ale limbilor minorităţilor etnice. Parafrazându-l pe Gh. Moldovanu, Republica Moldova, spre deosebire de majoritatea ţărilor din Europa de Est, promovează în acest domeniu o politică ce continuă să rămână mai curând un instrument aservit limbii ruse decât limbii şi culturii române. Cu toate că între timp s-au înregistrat şi anumite progrese în însuşirea de către vorbitori a valorilor comune ale limbii şi culturii naţionale, responsabilitatea principală în dobândirea unei depline conştiinţe naţionale şi deci depăşirea crizei identitare de către numeroşi cetăţeni îl deţine, în mare măsură, clasa politică aflată la guvernare5. Partidul comuniştilor nu a elaborat în ultimul deceniu o politică lingvistică la parametrii europeni, nu a ridicat prestigiul limbii române, ci, dimpotrivă, prin promovarea limbii „moldoveneşti” şi a menţinerii art. 13 în Constituţie, a revenit la semilingvismul de odinioară.

_____________

1. V. Mândâcanu, Veşmântul fiinţei noastre (1988) în „Situaţia sociolingvistică din RSSM reflectată în presa periodică (1987-1989)”, Chişinău, Inst. de lingvistică al A.Ş. a Republica Moldova, 1999, p. 174.

2. M. Hint, Dvujazyčie: vzgljad bez rozovych očkov, în Raduga, 1987, nr. 6-7.

3. E. Mândâcanu, Semilingvismul trebuie omorât din faşă. De vorbă cu M. Hint, prof. la catedra de limba estonă a Inst. Pedagogic din Tallinn, Lit. şi arta, nr. 32, 4 august 1988, în „Situaţia sociolingvistică din R.S.S.M. reflectată în presa periodică (1987-1989)”, 1999, p. 422-426. 

4. Cf. D. Baggioni, Langues et nations en Europe, Paris Payot &Rivages, 1997.

5. Gh. Moldovanu, Politică şi planificare lingvistică: de la teorie la practică (în baza materialului din Rep. Moldova şi din alte state), Chişinău 2007, p. 207.

1