Pavajul iluzionist

Sunt lucruri

I

Sunt lucruri

care se spun

şi lucruri care se tac.

Una literatura se ambiţionează

a fi un lucru care se spune

despre lucruri care se tac.

II

Sunt semne văzute

şi nevăzute.

Şi numai Poezia încearcă

a fi amintirea celor văzute

şi mărturisirea celor nevăzute.

III

Sunt emoţii şi sunt pasiuni.

unele doar te împing în şuvoi,

altele, fatal te atrag în bulboană.

Şi numai Cântecul te înalţă

deasupra vârtejului

îmblânzind sub aripa lui

frica de moarte.

IV

Sunt prevestiri de vis

şi moşteniri atavice sunt –

arii nearate de zbucium

în orice formulă de lut gânditor

şi doar unul Cuvântul rămâne

cea mai călită

unealtă de arătură.

Căci numai Cuvântul

se adevereşte a fi

spusa celor nespuse,

văzutul celor nevăzute,

cântecul celor necântate

şi auzitul ascuns

al tuturor celor nemaiauzite.

Miezul

Ceea ce a fost

la început

va fi

la sfârşit

iar ceea ce

credem noi

că ar fi

în realitate

miezul

dintre început

şi sfârşit

s-ar putea să fie

cu totul altceva

decât credem

noi înşine

despre noi

Mai întâi a fost

mai întâi a fost

o insulă

fără prihană

şi mai apoi

din lutul ei

a apărut un om

iar din creierul omului

s-a iţit

un zeu

iar din coasta zeului

zeiţa singură pe sine

s-a autonomizat

punând stăpânire

pe o jumătate de insulă

astfel pe insulă

şerpuitor se furişă

întâiul hotar univoc

al unirii

după care

în mijlocul insulei

altă insulă apăru

În quadriga a(e)riană

în quadriga a(e)riană

sprinţară şi veselă

rostogo-li-rea-şi roteşte

himera antică de gladiator

prin amfiteatrul auzului

ori de câte ori

îi rostim

caii de sunete

roţile de vocale

şi armura însângerată

a călăuzului

dar nu orice sunet literă

intră sacrificată

în focul ideii

ca într-un hieratic

mausoleu

precum nu fiecare

prooroc sfârşeşte

cu prevestirea

unui nou

dumnezeu

Miza haosului

I

miza Haosului

rămâne Structura

fără dânsa

el nu poate urca

în creştetul sinelui

fără dânsa el n-are

nici măcar sensul

din nările câinelui

căci numai Structura

poate elementar să-i ofere

pe-o tavă de haosmoză

purtată de trei balene –

sistemul şi tăbliţa

magiilor haldeiene

ale art-nuovo:

N + U – O† = VO

(Neantul plus Umanitatea

minus Omul crucificat

este egal cu Vidul Zeroului

multiplicat)

II

dar este suficient

îi şopteşte Structura –

să umpli conducta

şi să închizi robinetul

… şi astfel dogma

înflorind cu-ncetul

îşi întinde metodic

grădina Haosmosului

oţios

prin care tot ce-a fost

altoit pătimaş irumpe

tandru şi ucigaş

într-un Mьn-Haos-Zen

şi mai haios

Şcoala presocratică

floarea-soarelui ştia

judecând heliocentric

care-i unghiul de ulei

şi greşeala lui Kopernic

roiul tânăr când ieşea

în agora din câmpie

lungul şir de legi barbare

uita jocul de comeţi

plictisit de-accentul morţii

şi-nvăţând accentul grec

umbla tandru infinitul

după Tales din Milet

Pavajul iluzionist

pavajul iluzionist

al acestor pieţe bogate

este atât de alunecos

încât ilustrele

castane maro invers

se cotilesc speriate

în copacii lor surzi

nici un câine mult

nu rezistă pe străzile

acestui burg opulent

de aceea până şi exilul

lor eşuându-şi-l

câinii înşişi îşi cer

salvarea în lese

sunt zburlite şi păsările

încuiate-n maşini

de ţesut alte ploi

dar zi şi noapte

străzile pieţele

singurătăţilor oraşului

sunt iarăşi pavate

cu lozincile umede

ale cerului gri

şi numai nu mâine/poimâine

poate cu tot cu veacul blestemului

toţi orăşenii lui de ceară

vor aluneca aiurea

pe sănii-valize

plesnind dintr-un hotar în altul

peste tot ecranul

gheţăria aceasta de lux

Cuvânt peste cuvânt

cuvânt peste cuvânt

se cere

parcă mai nou gravând

tăcerea cu tăcere

cuvântului cuvântul

peste

limita sinelui

urmaş rostit îşi este

venim prin scara de cuvinte

iat-o scara –

de necuvânt mai înainte

şi după – de negară

atât de greu rostim

cât o vecie: ma-mă

încât un alt cuvânt –

deasupra! –

nu ne mai rabdă mult

şi ne destramă

Numărând psalmii

numărând psalmii

lui David m-am trezit

dintr-odată înecat

până-n floarea irisului

într-un psalm

şi cu totul topit

în mătasea cuvântului

parcă-l auzii pe cineva

pe şoptite

rostindu-mă –

poate Judit Sulamita

sau Legile

poate chiar Iacov

mă îngâna sus pe scară

dar ce mamă de fulgere

a trăsnit şi mi-a ars

tocmai versul prin care

îmi priveam revelaţia:

eu cel de-aici înecatul

pe eu cel de dincolo –

nenumăratul –

bene mihi non est sine Te

am rostit luminat

însă bine nici până astăzi

nu mi se arata-n lumine

numărul psalmilor lui David

A trebuit

a trebuit

să-mi mut mai spre cer

biblioteca –

dintr-un spaţiu plin

într-un altul încă virgin

ştergeam de colb epocile

şi le duceam cu braţul

în noua lor

frântură de eden

unele mere s-au scuturat

putrezite

pe altele chiar şi viermii

le-au ocolit

pierdusem urma

foii albe

de care nici un autor

nu s-a atins

astfel aflând

că-n faţă mai departe

aşteaptă Autorul

de care nicio filă

nu se prinde

Sub coperta dicţionarului

sub coperta dicţionarului

de nume proprii

se adunase de fapt

un cimitir de zeităţi

şi eu treceam

de la un nume la altul

adăugându-le

câte o coroniţă

de amintiri aurii

câte un comentariu

din Sfântul Augustin

şi Cioran

şi îngropându-mă însumi

într-o steluţă

de asterisc

1