Sinteza culturală cantemiriană (Ştefan Lemny, Les Cantemir: l’aventure européenne d’une famille princière au XVIIIe siècle)

Biografia şi opera cantemiriană au avut parte, în istoriografia română, de o atenţie susţinută şi de un tratament oarecum deosebit. Înainte de a justifica această constatare, mă grăbesc să spun că ea se potriveşte mai cu seamă interstiţiului marcat de anii ’70-’80 ai secolului trecut (al XX-lea), pentru că, spre finele veacului amintit, după prăbuşirea regimului comunist, interesul pentru figura învăţatului principe şi familia sa a pălit simţitor, fiind – aşa mi se pare – aproape stins astăzi, cînd, injoncţiunile noului context cultural şi politic au îndreptat cercetarea istorică în alte direcţii (nu toate – să îndrăznesc să o spun? – de o egală valoare).

Există mai multe explicaţii pentru preocuparea din trecut faţă de viaţa şi scrierile lui Dimitrie Cantemir. Întrucît detalierea lor ar purta discuţia prea departe şi ar implica un segment mult prea amplu al istoriografiei române în timpul regimului comunist, mă voi mărgini, aici, doar să le enumăr, amînînd pentru mai tîrziu (dacă va fi cazul) o eventuală analiză in extenso. În primul rînd, cred că interesul despre care vorbeam ţine de o anumită tradiţie a erudiţiei (astăzi, din păcate, din ce în ce mai precară), care şi-a găsit în istoria politică şi îndeosebi culturală a secolului al XVIII-lea un teren ideal de exerciţiu, în continuarea sugestiilor, atît de fecunde, conţinute în studiile şi sintezele lui Xenopol şi Iorga (ale căror opere monumentale au început să fie reeditate – cum ne amintim – tot atunci). O altă explicaţie provine, dacă nu mă înşel, din tensiunea „canonică” din cultura română dintre autohtonism şi europenizare, cu toate implicaţiile sale ideologice şi politice. Teoria lovinesciană a sincronismului, larg împărtăşită, în perioada comunistă, de majoritatea elitei noastre intelectuale, a nutrit, în istoriografie, cercetări din ce în ce mai aplicate, al căror scop era nu numai să identifice, în cultura română modernă, semnele concordanţei cu civilizaţia europeană, ci să şi scoată în relief, atît cît era posibil, un anumit specific, împrumutat, la noi, de marile curente culturale ale continentului. Pe fondul numeroaselor cercetări care urmăreau să pună în lumină aceste convergenţe şi interferenţe sau particularităţile receptării locale a Luminilor, barocului, romantismului etc., opera lui Cantemir a putut suscita un interes legitim, nu în ultimul rînd, deoarece constituia un bun exemplu pentru a ilustra cel puţin cîteva dintre aceste multiple fenomene. În mod paradoxal, scrierile domnului moldovean au folosit şi scopurilor urmărite de partizanii tezei opuse – cei ai protocronismului –, întrucît serveau exemplar teza „întîietăţii” autohtone, pe care aceştia se străduiau să o acrediteze. Naţionaliştii „puri şi duri” din cultura română a perioadei (atîţia dintre ei care nu se numărau printre adepţii curentului inaugurat de Edgar Papu) l-au acceptat şi ei pe Cantemir, din motive asemănătoare. Personalitatea şi opera domnului au devenit, astfel, un cîmp de întîlnire pentru preocupări şi scopuri nu numai diferite, ci şi antagonice, ceea ce a avut darul să facă din ele un subiect de maxim interes.

Lucrurile sînt mai complicate decît pot fi explicate în aceste rînduri, dar concluzia lor poate fi considerată, cred, plauzibilă: spre deosebire de Maiorescu, Lovinescu (deja amintit), Eminescu, Iorga şi, mai recent, Eliade, precum şi de alte figuri tutelare ale culturii române moderne, Cantemir pare a fi suscitat cele mai puţine controverse, fiind revendicat de toate curentele care s-au manifestat în cîmpul ideologiei comuniste (o adeziune încă persistentă).

Celor care s-au apropiat, la noi, de opera principelui cărturar li s-a adăugat, de curînd, şi Ştefan Lemny. Format în ambianţa academică a şcolii ieşene de istorie (pe care a absolvit-o cu brio în 1976), cercetător, o lungă perioadă, la Institutul de Istorie al Academiei Române din acelaşi oraş, stabilit apoi (în 1991) la Paris, Ştefan Lemny era, prin îndelungatele sale preocupări de istorie culturală, neîndoielnic, printre cei mai îndreptăţiţi să se ocupe de acest subiect. Interesul său de durată pentru domeniul amintit este probat nu numai de studiile, eseurile sau volumele îngrijite şi publicate de istoricul român de-a lungul timpului, dar şi de sintezele sale, exemplare prin erudiţie şi noutatea interpretărilor, fie că este vorba de Sentimentul patriei în cultura română (Edit. Minerva, 1980) – la origine, o foarte reuşită teză de doctorat –, de Sensibilitate şi istorie în secolul al XVIII-lea românesc (Edit. Meridiane, 1990) – una din cele mai timpurii încercări, dacă nu mă înşel, de a exemplifica, pe surse documentare româneşti, direcţiile tematice şi metodologice ilustrate, în Franţa, de Şcoala de la „Annales” şi popularizate la noi de regretatul Alexandru Duţu – şi, nu în ultimul rînd, de Românii în secolul al XVIII-lea. O bibliografie (Iaşi, 1988), un instrument de lucru, menit să susţină explorările ulterioare ale istoricului. Stabilirea lui Ştefan Lemny în Franţa nu l-a îndepărtat pe autor de preocupările din perioada românească (şi ieşeană) a biografiei sale. Mai multe studii şi o impozantă biografie a lui Jean-Louis Carra (L’Harmattan, 2000) – care relua, într-o formă uşor schimbată, o a doua teză de doctorat – au dezvoltat explorările în istoria celui de-al XVIII-lea veac, începute în ţară, conferindu-le o deschidere europeană, ilustrată, într-un mod cu totul remarcabil, şi de sinteza pe care o comentez aici.

Cine o răsfoieşte poate constata, cu destulă uşurinţă, cît de frapant evocă cele două personaje de care se ocupă Ştefan Lemny (Cantemir tatăl şi fiul), ceea ce s-a numit, cu referire la cel de-al XVIII-lea veac, „europenizarea” Răsăritului (un fenomen simetric celui de „inventare” a Europei de Est, despre care a vorbit, mai demult, Larry Wolf) şi, pe un plan mai general (la care voi reveni imediat), cît de mult influenţează, uneori, amplasarea (chiar spaţială) a istoricului perspectiva sa asupra trecutului.

Datele esenţiale şi amănuntele referitoare la viaţa şi opera lui Dimitrie Cantemir, repovestite, pentru publicul francez, cu talent şi farmec de Ştefan Lemny în prima parte a volumului („D’Istanbul à Saint-Petersbourg: Démetrius Cantemir”) sînt cele care se ştiu, deja. Originile familiale, ucenicia intelectuală şi politică la Constantinopol, primele scrieri, cele opt luni de domnie şi, desigur, exilul în Rusia, unde principele moldovean şi-a desăvîrşit opera, încheindu-şi periplul unei vieţi prin care, cum bine spune autorul, marele cărturar legase între ele trei lumi foarte diferite: Imperiul Otoman, Moldova şi Rusia lui Petru cel Mare conturează profilul celui dintîi cărturar al unei lumi – aceea a Răsăritului – care, în anii de început ai celui de-al XVIII-lea veac, tocmai începea să se dezvăluie „Europei luminate”. Prin Antioh Cantemir, însă (a cărui biografie constituie subiectul părţii a doua a cărţii: „De Russie en Occident: Antiochus Cantemir”), lumea răsăriteană iese hotărît din fruntariile sale venind în întîmpinarea „celeilalte” Europe, unde fiul învăţatului principe moldovean a petrecut, ca urmare a misiunilor diplomatice îndeplinite la Londra şi Paris, cîţiva ani buni de viaţă. Ştefan Lemny are perfectă dreptate atunci cînd observă că, în traversarea continentului – de la Istanbul la Moscova şi St. Petersburg, apoi din Rusia spre cele două capitale menţionate, tatăl şi fiul „şi-au predat, într-un fel, unul altuia, ştafeta”. Dacă aceste două itinerarii, fără a fi deosebit de frecvente, nu aveau, în epocă, nimic excepţional (de vreme ce traseele respective începuseră să fie din ce în ce mai intens străbătute, în ambele sensuri), ceea ce le singularizează este însă faptul că – şi aici îi dau încă o dată cuvîntul autorului – ele reprezintă expresia unui „demers intelectual comun”, prin care tatăl şi fiul au contribuit, fiecare în felul său, „la cunoaşterea reciprocă a societăţilor şi culturilor din vremea lor” (p. 21). Şi mai departe: „Opera şi personalitatea celor doi oameni ilustrează registre deosebite ale creaţiei. Diferiţi prin demersurile şi acţiunile lor în cadrul celor două culturi naţionale, română şi rusă [Dimitrie şi Antioh Cantemir] se întîlnesc în ardoarea comună cu care amîndoi au stabilit punţi de comunicare între lumile pe care le-au traversat” (p. 21). Prin acest destin, tatăl şi fiul evocă în chip exemplar comunitatea intelectuală ce se înfiripa în Europa celui de-al XVIII-lea veac, la constituirea căreia au contribuit ei înşişi, mai mult decît ne putem imagina.

Revenind, acum, la perspectiva din care îşi priveşte Ştefan Lemny „eroii” şi la ceea ce mi se pare că o caracterizează în cel mai înalt grad, nu pot să nu observ că locul geografic în care se află (acum) istoricul român (Franţa, desigur) pare a avea o oarecare înrîurire asupra ponderii pe care el o acordă celor două personaje, în calitatea acestora de mediatoare culturale. Să mă explic. Cercetările româneşti de istoria culturii au fost interesate mai ales de opera cantemiriană, în care au văzut, indiferent de nuanţe – cum am încercat să spun şi mai sus – cea dintîi expresie locală a unui „spirit” european, care îngemăna propensiunea enciclopedică a secolului al XVII-lea, cu raţionalismul Luminilor emergente. Acest interes a fost consensual şi a nutrit însemnătatea politică atribuită domniei lui Dimitrie Cantemir, considerată, încă de foarte timpuriu, ca o expresie a voinţei românilor de a-şi construi o identitate internaţională distinctă. Figura lui Antioh Cantemir mi se pare, însă, a fi fost infinit mai puţin examinată, deşi, dintre cei doi, fiul a fost, indiscutabil, cel care, prin educaţie, cultură şi activitate (mai puţin, e drept, prin operă) a avut o anvergură care a depăşit simţitor hotarele între care se mişcase tatăl. Primul european „adevărat”, el  a fost, mai mult decît autorul Istoriei ieroglifice. Această particularitate – care explică ceea ce Ştefan Lemny numeşte, pe bună dreptate, „proiecţia postumă diferită” a tatălui şi fiului, identificaţi cu două culturi diferite: română şi rusă – era însă mai greu sesizabilă pentru cercetătorii români, în anii care au precedat răsturnarea din 1989. Era nevoie nu numai de un alt unghi, ci chiar şi de un alt loc (în sensul literal al cuvîntului) pentru ca împletirea celor două destine în cadrul aceluiaşi proces istoric şi cultural să reiasă cu toată claritatea şi este meritul lui Ştefan Lemny de a fi reuşit să ne arate acest lucru într-o carte erudită şi stilistic fermecătoare, ca toate cele pe care le-a scris pînă acum.

____________

Ştefan Lemny, Les Cantemir: l’aventure européenne d’une famille princière au XVIII^e siècle, Éditions Complexe, 2009.

1