Câteva personaje în căutarea unui autor (Claudia Partole, Viaţa unei nopţi sau Totentanz)

Interesul literar al Claudiei Partole este variat, judecând după bibliografie: eseu, poezie, proză, dramaturgie, jurnal, maxime etc. Viaţa unei nopţi sau Totentanz. Jurnalul menajerei e cea mai recentă apariţie editorială a autoarei şi conţine bune premise pentru a o impune în peisajul literaturii române, după ce titlurile precedente au pregătit terenul minuţios. Volumul e o povestire sau un micro-roman (face parte din piesele dificil de integrat într-o specie), mai degrabă o producţie sintetică, pestriţă, compusă din proză, versuri, pagini de jurnal, aforisme. Cu alte cuvinte, Viaţa unei nopţi … înglobează câte ceva din celelalte cărţi fără să se identifice cu vreuna. Se poate vorbi despre reluarea sau reverberarea unor tehnici rafinate de la o carte la alta. E practica obişnuită a artistului obsedat de opera sa.

Cartea nu e o simplă relatare a unei menajere, o fostă actriţă basarabeană făcând menajul prin casele italiene, ci o lucrare elaborată, utilizând mai multe procedee: întreruperea cu pandantivele ei, introspecţia şi retrospecţia, monologul interior şi incursiunile istorice, politice; mai include abundenţa de mottouri, citatele scurte sau extinse, discuţia în contradictoriu, judecata maximalistă dezvoltată până când sentinţa enunţată este negată în mod surprinzător.

Volumul cuprinde relatarea unei nopţi din aprilie 2008. Naratoarea-menajeră se întoarce în casa bătrânei Emili de care avea grijă, după ce întârziase în oraş, cum i s-a mai întâmplat. Scena inaugurală e descrisă într-un registru fabulos şi oniric, punând-o într-un puternic contrast cu ceea se vom afla din următoarele capitole, denumite după orele scurse până dimineaţă. În acea seară moare înţeleapta şi sensibila Emili. Naratoarea (niciodată nominalizată) rememorează scene din viaţa sa şi a unor fiinţe care au marcat-o într-un fel sau altul, ca povestea să se încheie cu plecarea în necunoscut din casa celeia care nu avea comportamentul unor bătrâni sceleraţi, agresivi, pe care i-a îngrijit naratoarea înainte de a nimeri la Emili. Între aceste două scene trec doar câteva ore, timp suficient să ne pună la dispoziţie biografia câtorva protagonişti: Ani şi Nelly sau nebuna din „Valea plângerii” şi preotul S.

În ciuda caracterului pronunţat confesiv, relatarea poartă amprentele unei opere construite. Ideea de joc, de montaj este exprimată, cu privire la personaje, de către autoare, chiar dacă nu ne îndreptăţeşte pe deplin să extrapolăm: „… din toate rolurile de îndrăgostită, pe care le jucasem în teatru, nu mi-a fost prea greu să-mi creez un personaj în care să-mi fie întrupat visul şi imaginaţia” (p. 154). Structura fragmentară de puzzle imprimă confesiunilor înseriate un aer de modernitate.

Pe urmele Lilianei Corobca din romanul Un an în Paradis (2005), Claudia Partole sondează un segment din viaţa migranţilor moldoveni plecaţi în Italia de voie sau de nevoie. Romanul pendulează între zugrăvirea realităţilor trăite de compatrioţii noştri într-o ţară străină şi cele de acasă, care i-au împins să emigreze în căutarea unei vieţi mai bune sau pur şi simplu a unei soluţii. Uneori, dorinţa de  verosimilitate o face pe autoare să-şi articuleze discursul, balansând pe marginea banalităţii. Povestea celor plecaţi, în cartea Claudiei Partole, nu se deosebeşte în esenţă de ceea ce auzim de la rude sau cunoscuţi despre persoanele care au luat drumul pribegiei. Pe lângă valoarea strict factologică a fiecărui personaj se poate vorbi şi despre una de tipicitate, chiar despre o funcţie simbolică.

Prin intermediul personajelor puse în relief, de regulă, în mod succesiv, se conturează profilul naratorului, cel ce asigură liantul principal.

Emili e bătrâna ideală la care şi-ar dori să ajungă să se angajeze orice migrantă, cu atât mai mult una elevată cum e naratoarea noastră. Din prima pagină aflăm despre compatibilitatea şi perfecta comuniune de suflet dintre cele două femei. Emili se află la orizontul aşteptărilor menajerei sale. Naratoarea insistă asupra similitudinii dintre ele: Emili o face pe menajeră să creadă că a fost vizitată de preot în ciuda unui mic detaliu, că acesta era însoţit de un cor de îngeri, iar îngrijitoarea-actriţă îi prepară ca de obicei o cafea orzo şi, prin efectul placebo, Emili are senzaţia că bea una adevărată. Deşi Emili e uşor bizară, bonomia şi buna sa dispoziţie compensează totul. Această insulă paradiziacă nu poate însă dura la nesfârşit. După ce Emili moare subit, contopindu-se cu visele sale ciudate, într-un episod de un firesc desăvârşit, asistăm la prima scenă de realitate crudă: conversaţia dintre menajeră şi fiica defunctei. Anunţând-o despre deces, fiica îi răspunde iritată: „Şi pentru asta a trebuit să mă deranjezi înainte de somn?! Cine procedează astfel? Nu puteai să mă anunţi mâine dimineaţă?” (p. 7).

Exerciţiul de punere în contrast este utilizat la caracterizarea tuturor personajelor, inclusiv a naratoarei.

Povestea lui Ani e simplă în tragismul ei. Deşi e frumoasă, chiar fermecătoare, soţul ei o părăseşte pentru o altă femeie. Ani nu vede o ieşire din situaţie decât punându-şi capăt zilelor. Autoarea urmăreşte pas cu pas frustrările prietenei abandonate. Încearcă să înţeleagă resorturile mai profunde ale sinuciderii. Se lamentează şi autoflagelează. Sinuciderea i se pare naratoarei contrară firii lui Ani. Ca reacţie, moartea prietenei o fortifică pe naratoare, o face mai încrezătoare în propriile puteri. Nu o condamnă, doar îşi zice: „… eu n-aş face ce-a făcut ea” (p. 24) sau „… dacă pleca altundeva, cine ştie (!?). De multe ori, greşind spaţiul, le încurcăm pe toate celelalte” (p. 34). Povestea lui Ani e un prilej de a plonja în problemele cu care se confruntă naratoarea, nu mai puţin supusă greutăţilor (divorţ, disponibilizare), cărora a reuşit să le supravieţuiască. Abia spre sfârşitul cărţii, ca într-un policier, moartea lui Ani este elucidată: suferind de un cancer, nu a aşteptat ca boala să o răpună definitiv.

 Moartea lui Ani este acea picătură care o determină şi pe naratoare să-şi ia lumea în cap. În Italia o întâlneşte pe Nelly, care îi devine prietenă a străinătăţii. În ciuda unor aparenţe care le uneşte, destinul lor este diferit. Naratoarea se defineşte şi aici prin diferenţă. Nelly e cea care o adăposteşte pe naratoare, îi plăteşte datoriile şi o angajează într-o familie ca baby-sitter. Ea devine o continuitate firească a lui Ani. Ceea ce le uneşte e comuniunea spirituală, sinceritatea, disponibilitatea uneia faţă de cealaltă. Nelly e fost medic, dar, în virtutea unor circumstanţe nefaste, ajunge să facă trotuarul de unde nu prea există cale de întoarcere. Practicarea „celei mai vechi profesii” nu o transformă, din start, într-un personaj negativ, respingător. Dimpotrivă, fiind receptivă şi inteligentă, rămâne superioară unor oameni din lumea bună. În Moldova are o fiică pe care o întreţine material şi speră să-i făurească un viitor strălucit. Dar realitatea o loveşte crunt. Fiică-sa află despre adevărata origine a banilor trimişi acasă şi, disperată, renunţă la mamă, încât atunci când se mărită, nu o invită, măcar de formă, pe maică-sa la nuntă. Tragismul lui Nelly nu se opreşte aici: Nelly nu se supără şi încearcă să celebreze căsătoria fiicei împreună cu prietena sa, naratoarea. Ultima etapă de îngroşare a liniilor este dispariţia misterioasă a lui Nelly.

De pe urma ambelor prietene au rămas nişte caiete, jurnalele lor intime, din care naratoarea citează copios.

Femeile Claudiei Partole dau dovada unei proverbiale înţelegeri a situaţiei: deşi tracasate, nu sunt recalcitrante, nu se revoltă din cauza fleacurilor, trăiesc o liniştită împăcare cu sine şi cu ambianţa lor aducătoare de moarte.

Jurnalele celor două prietene plus însemnările naratoarei integrează şi completează linia de subiect. Până şi Emili este prezentă cu nişte rugăciuni sui generis, la care naratoarea-menajeră apelează din când în când. Toate femeile dovedesc înclinaţie pentru cuvântul scris, cuvântul ritualic, ce probează o veritabilă terapie prin scris.

Cartea ar fi fost searbădă fără adunarea de detalii şi observaţii fine. Prin ele pulsează viaţa. Nicio schemă impecabilă nu salvează scriitura, dacă lipsesc amănuntele vitale. Unele detalii au şi o semnificaţie suplimentară simbolică. Bunăoară, într- unul din capitolele de la început, când îşi aminteşte cum a călătorit până în Italia, naratoarea îi dăruieşte zece euro unui tânăr naiv, uşor derutat de specificul situaţiei sale odată ce îl întreabă pe şofer dacă îi va restitui cineva banii pentru mâncare. La sfârşitul romanului, cei zece euro se întorc sub forma de cadou de la o bătrânică în timpul sejurului scurt din Austria, menajera fiind invitată de preotul S. să-i facă lucrul în casă. Se poate afirma că există o preferinţă a autoarei pentru reveniri spectaculoase la momentele anterioare.

Un alt personaj episodic şi simbolic este Ţicnita, care cuvânta în parcul unde migranţii se adună la târgul muncii. Ţicnita e de fapt bufonul din Regele Lear, prin gura căruia e rostit adevărul cel mai crud:
„… dacă nu ne întoarcem de unde am venit, vom ajunge nişte prăpădiţi. Nişte oameni ai nimănui pe acest pământ. Auziţi! (…) Aici suntem nimeni şi nici banii adunaţi nu ne vor salva…” (p. 101).

Naratoarea însăşi se pronunţă în mai multe locuri nu într-un mod diferit de ceea ce debitează Ţicnita din parc, dar cuvintele ultimei reprezintă expresia vocii poporului. Stilul particular al naratoarei este întregit de stilul patetic al femeii-tribun.

Ultimul personaj individualizat prin câteva trăsături este preotul S., vorbitor a mai multor limbi, inclusiv de română. Preotul S. este persoana care o recuperează pe naratoarea-menajeră într-un moment dificil, după dispariţia lui Nelly, înscriindu-se în aceeaşi familie a persoanelor alese, cultivate. Ca preot catolic, părintele S. e o fiinţă oarecum asexuată. Relaţia dintre preot şi menajera sa este descrisă pătrunzător şi romantic: în crescendo, cu un punct culminant când tensiunea cvasierotică dintre cei doi atinge cote maxime, ameninţătoare ce îşi află rezolvare într-o remisie delicată. În semn de recunoştinţă pentru această întâlnire emoţionantă şi răscolitoare de amintiri, preotul îi acordă o recomandare favorabilă pentru familia lui Emili. Astfel cercul se închide. O regăsim pe naratoarea-menajeră în punctul iniţial, când Emili e deja moartă şi a sosit ceasul să fie încredinţată rudelor. A sosit dimineaţa şi Totentanz sau dansul morţii ia sfârşit. „Totentanz” al lui Holbein cel Tânăr (tablou comentat în volum). Dar şi Edvard Munk are un Totentanz.

Viaţa unei nopţi …, fără a apela la sex, guns & drugs, are toate ingredientele necesare pentru a deveni mai mult decât o frumoasă carte de vacanţă (termenul nu are nimic peiorativ). Găseşti în ea pasiunea înăbuşită, moartea din disperare, rugăciunea înălţătoare – toate cuprinse într‑o frază cursivă, uşor de lecturat.

Romanul respectă legile verismului italian. Ar lipsi poate o bucată de pavaj din peninsulă: reperul concret, locaţia, de care sentimentele aeriene să fie legate ca de o ancoră. În ciuda lipsei de descrieri, neglijate şi de alţi tineri autori, şi a unor mici lapsusuri de redactare, cartea conţine reţeta de-a atrage cititorul, chiar şi pe cel îndepărtat de librărie şi de bibliotecă.

__________

Claudia Partole, Viaţa unei nopţi sau Totentanz. Jurnalul menajerei, Chişinău, Editura Pontos, 2009.

1