Postelectorale

În Republica Moldova, în această perioadă postelectorală, se vorbeşte frecvent despre schimbare. Pe blog-urile, inclusiv pe cele găzduite de site-ul revistei Contrafort, citim câteva postări scrise sub imperativul acestui accent: al schimbării. Fie că aceasta ne va veni din partea unor demnitari (auzim şi citim tot mai des numele lui Marian Lupu, care, prin mişcarea sa imprevizibilă, ar putea constitui un nou început al politicii interne moldoveneşti), fie din alte zone externe (Emil Hurezeanu se întreba, în Cotidianul din 29 iulie, dacă statul chinez, prin gestul său de a ne oferi un miliard de dolari, nu ar constitui o alternativă Rusiei), cu toţii ne punem aceeaşi întrebare: în ce măsură aceste alegeri ne vor oferi şansa unei schimbări?

Mi se pare, însă, că în acest context al alegerilor sensul ideii de schimbare este de multe ori confundat cu sensul noţiunii de înlocuire. La întrebarea „ce v-aţi dorit/aşteptat de la aceste alegeri?”, primeşti adesea răspunsul „să plece comuniştii”. Adică să fie înlocuiţi. De aici, am putea spune, şi schimbarea. Dar ne asigură înlocuirea o schimbare? Da, dar nu în mod necesar. De „plecarea” (înlocuirea) comuniştilor ni se leagă şi speranţa unei schimbări (PCRM fiind întruparea răului cel mai mare, este cu neputinţă ca înlocuirea lor să nu ne aducă şi o schimbare în mai bine). Dar dacă lucrurile vor sta aşa sau altfel, nu avem de unde să ştim.

Cred, de aceea, că aceste alegeri ne arată mai degrabă obsesia celor care au votat împotriva puterii: căci ea ne-a devenit insuportabilă. Ne dorim cu „orice preţ” plecarea „comuniştilor”. Dar la ce să ne aşteptăm şi ce să ne propunem, odată aceştia fiind plecaţi? Drumul Europei „pavat” de liberali şi democraţi? Ce ar putea însemna aceasta? Moment de confuzie: ştim că actuala putere nu mai este credibilă, dar nu ştim ce anume ar însemna celelalte alternative. Ne bazăm pe un soi de intuiţie: ştim noi că trebuie să fie mai bine cu Europa pe dreapta, căci am văzut şi trăit pe cont propriu tot ce înseamnă ciubota stângii comuniste. Dar chiar şi cu preţul acestei confuzii, nu e preferabilă o alternativă comuniştilor? Se poate. Însă în atmosfera unei confuzii este uşor să manipulezi. Întrucât nu ştim prea bine ce ne dorim, suntem predispuşi să acceptăm cu uşurinţă propuneri ce vin din partea Opoziţiei. Or aici poate fi şi spaţiul unor manevre: căci cum poţi fi convins de bunele intenţii ale opozanţilor? De aceea mi se pare adecvată o atitudine mai rezervată faţă de posibilele schimbări. Şi preferabilă unui entuziasm confuz (fie el şi de factură non-comunistă). Ceea ce nu înseamnă în nici un caz, dacă mai e nevoie de spus, că e preferabil ca fosta putere să-şi continue nestingherită „drumul”. Prudenţa este ceea ce mi s-a părut a fi important de subliniat.

În altă ordine de idei: când discutăm despre schimbare, discutăm despre cine va avea puterea politică pe viitor. E şi firesc, căci vorbim despre alegeri. Dar se limitează puterea la spaţiul politicului (având în vedere şi instituţiile sale)? Este ea localizată undeva „acolo” într-un Parlament, Preşedinţie sau Guvern? E ca şi cum am spune: puterea ne este, nouă alegătorilor, exterioară. Fiind astfel delimitată, putem recunoaşte spaţii ce nu aparţin puterii: şcoala, universitatea, căminul sau familia. Putem stabili acest „hotar”? Am reduce mult spaţiul puterii, căci aceasta înseamnă mai mult decât nişte decizii de ordin strict politic. Ea mai înseamnă şi o atitudine faţă de istorie, limbă sau, în general, cultura unei societăţi. Încercarea de a promova o anumită viziune asupra istoriei şi culturii unei ţări presupune deja un joc al puterii. Iar acest joc nu mai înseamnă în mod necesar „politică”, chiar dacă nu am putea să le delimităm riguros (elevul de liceu căruia i se predă istoria românilor din Basarabia ţine de o decizie a puterii, dar nu neapărat politică). În Moldova, aceste atitudini şi decizii ce nu vizează doar politicul sunt bine cunoscute. Şi dacă acceptăm că sfera puterii debordează politicul, nu ar trebui să acceptăm, în acelaşi timp, că schimbarea puterii poate veni şi din altă zonă decât cea a politicii? Poate că nu ar fi greşit să credem că schimbarea pe care ne-o dorim nu trebuie aşteptată doar de la „centru” (Parlament sau Guvern) ci şi, pentru a spune astfel, de la „periferie” (şcoli, universităţi şi, de ce nu?, chiar din interiorul convingerilor unei familii). Astfel, a acţiona la un nivel ce nu presupune neapărat politicul n-ar fi lipsit de orice rezultat referitor la schimbarea puterii. Ceea ce, la rândul său, ar putea constitui un prim pas important pentru edificarea unei alt fel de societăţi.

1