Epistole către prieteni

Am publicat acum trei luni o scrisoare deschisă către Ioan T. Morar (vezi Contrafort, nr. 3-4/2009), în care am încercat să contrazic pesimismul şi dezamăgirea scriitorului de la „Academia Caţavencu”: preopinentul meu îşi anunţase despărţirea definitivă de Basarabia „roşie” chiar în seara alegerilor din 5 aprilie, o Basarabie, cum părea atunci, incapabilă să facă pasul decisiv spre democraţie. Între timp, am aflat şi eu, şi Ioan T. Morar, că scrutinul „câştigat de comunişti” a fost în realitate fraudat de ei, iar alegerile anticipate din 29 iulie au adus la guvernare o coaliţie democratică. Nu ştiu ce ne rezervă viitorul, cu certitudine nu vom scăpa prea uşor de sechelele regimului Voronin şi, cel mai probabil, nici noii arhitecţi ai „destinului basarabean” nu vor funcţiona ireproşabil, având în vedere greutăţile ce îi aşteaptă. Totuşi, schimbul meu de mesaje cu Ioan T. Morar demonstrează un lucru: recomandabil este să nu formulezi niciodată judecăţi definitive şi să te laşi „dezamăgit” aşa, la modul general-abstract, de semenii tăi.

Împrejurări mai recente mi-au solicitat din nou aplecarea spre genul epistolar. Îi răspund printr-o scrisoare deschisă lui Mircea Cărtărescu - reputat scriitor român -, care, într-un comentariu din ziarul „Evenimentul zilei”, unde are o rubrică săptămânală, se declară învins de atmosfera toxică, corozivă, pe care au instalat-o fostele structuri securist-comuniste în viaţa politică românească. Copleşit de amărăciune, autorul constată că „Războiul este pierdut şi nu mai e nimic de spus”, că Traian Băsescu, preşedintele pe care l-a susţinut alături de alţi intelectuali de seamă, n-ar mai trebui să candideze la alegerile prezidenţiale din toamnă, pentru că oricum nu va putea schimba nimic chiar dacă le câştigă, fiind în continuare sabotat de aceiaşi duşmani politici. Articolul lui Mircea Cărtărescu ia forma unei mărturisiri dureroase: „…Să vă mai spun ce am avut de câştigat din situarea mea politică din ultimii ani? Mai întâi, mi-am pierdut prietenii cei clarvăzători, cei care-au mers în direcţia cea bună, a lui Patriciu şi Tăriceanu. Am ajuns subiect de bârfe şi compătimire. Jurnale culturale corect poziţionate politic, din tabăra iliesciană şi patriciană deopotrivă, au purtat campanii împotriva mea. Peste noapte, am ajuns un scriitor prost, o dezamăgire. Resentimente care-n trecut erau pur literare s-au politizat şi-au căpătat siguranţa de sine a ideologiei. Am fost împins afară din lumea literară cu o brutalitate la care-au pus umărul atât vechi adversari, cât şi oameni pe care i-am iubit şi i-am ajutat. Mi s-au negat talentul, buna-credinţă, inteligenţa, aderenţa la valorile democratice. Mi s-a indus o silă nemărginită faţă de umanitatea noastră dâmboviţeană şi o dorinţă fără limite de a o părăsi pentru totdeauna, ca să nu mai ştiu de ea, nici ea de mine.” (Întregul text poate fi citit la adresa: http://bit.ly/uQYiW)

Ajuns în acest punct, cred că ar trebui să explic de ce am hotărât să aduc în atenţia publicului revistei Contrafort tribulaţiile unui scriitor – foarte cunoscut, apreciat mult şi în Basarabia – legate de viaţa politică internă românească. Cel puţin din trei motive. Dar se pot desluşi şi altele.

1. Suntem români şi noi, basarabenii, şi nimic din ce se întâmplă în România nu ne poate lăsa indiferenţi, la fel cum şi situaţia din Basarabia ar trebui să intereseze, în egală măsură, pe confraţii noştri de la Bucureşti. Evoluţia în bine sau în rău a României ne afectează în mod direct, chiar dacă din motive politice aberante instalăm pe Prut, dinspre noi, un zid ideologic. Nimeni în Europa de azi nu mai poate trăi în izolare.

2. Acest episod ne oferă prilejul să reflectăm asupra angajării intelectualului în treburile cetăţii, să analizăm, o dată în plus, problema raporturilor pe care acesta le are cu puterea într-o societate democratică, o societate în care „binele şi răul” nu mai sunt atât de categoric şi radical departajate precum într-un regim totalitar. Este genul de provocare pe care, sper, de acum încolo – după ce am scăpat de comunişti –, îl vom avea de asumat şi noi, intelectualii basarabeni.

3. Este firesc să te solidarizezi cu cineva pe care îl respecţi ca om şi ca scriitor. Poate mai mult decât a face declaraţii generale despre apartenenţa noastră la aceeaşi limbă şi cultură, este important – în planul raporturilor umane – să avem reacţii unii faţă de textele altora şi să ne susţinem cu bună-credinţă.

Dreptul nostru la tristeţe

Scrisoare deschisă

lui Mircea Cărtărescu

Dragă Mircea Cărtărescu,

Am citit cu îngrijorare comentariul tău din „Evenimentul zilei”, intitulat Confesiunile unui învins. M-a tulburat amărăciunea dizolvantă şi disperarea acestui text, care iese de sub pana unuia dintre cei mai importanţi scriitori români contemporani. Articolul relevă deruta şi oboseala care s‑au instaurat în societatea românească la toate nivelele în această perioadă grea şi bulversantă a crizei economice. O criză pe care ţara împreună cu clasa politică n-au prevăzut-o şi căreia, se pare, nu reuşesc să‑i facă faţă. Îţi înţeleg perfect dezamăgirea şi dezgustul faţă de clasa politică românească. Îţi înţeleg sila faţă de detractorii tăi, tot mai vulgari şi mai insistenţi. Însă, dragă Mircea, cred că faci o mare greşeală declarându-te „învins”, dincolo de sentimentele tale din acest moment. Sunt şi locuri mai nefericite decât România… Mă gândesc la mesajul pe care îl transmiţi prin textul tău. E un mesaj de descurajare şi abandon. Tu îţi inviţi numeroşii cititori şi suporteri să intre într-un interval al eşecului, acolo unde lucrurile sunt deja hotărâte. Pentru că, dragă Mircea, pe lângă faptul că eşti un scriitor important al ţării, eşti şi un lider, un formator de opinie, chiar dacă nu ţi-ai propus asta. România a traversat perioade mult mai grele şi mai lipsite de speranţă decât această ciomăgeală bezmetică dinaintea unor alegeri prezidenţiale. Sincer vorbind, nu mi se pare situaţia chiar atât de gravă, de insolubilă, deşi o spun din postura unui outsider, de român care priveşte din exterior spectacolul politic de la Bucureşti. Orice am zice şi chiar în ciuda neputinţelor şi haosului nostru comportamental, a defectelor naţionale ce par să ne copleşească fără nici o posibilitate de îndreptare, România se află totuşi sub „cupola protectoare” a Uniunii Europene şi a NATO – două instituţii fundamentale ale lumii libere, care, sper, vor avea grijă ca lucrurile să nu intre în colaps. Deşi ele, aceste instituţii, singure, nu pot să ne facă să ne purtăm mai bine fără acordul nostru.

Mesajul cel mai răscolitor pe care îl desprind din textul tău este că resimţi o mare dezamăgire faţă de intelectualitatea românească – fracţionată, învrăjbită, slugarnică, fără coloană vertebrală. Cred că cele mai grele şi mai crâncene bătălii după 1990 le-au purtat între ei tocmai intelectualii. Ei şi-au imputat la nesfârşit defecte şi trădări, turpitudini şi adeziuni prost plasate, reverii interbelice exagerate şi îmbrăţişări necritice ale ultimelor „isme” venite din Occident, în timp ce nomenclatura comunist-securistă acapara bogăţiile ţării, punând bazele unui sistem corupt şi clientelar, cel care te îngrozeşte acum. Ce n-a reuşit intelectualitatea română în toţi aceşti ani, angajată în tot felul de „războaie canonice” (după cum chiar tu menţionai într-un articol mai vechi) este să aibă o convenţie solidă, clară, asupra a ceea ce numim „România europeană”. Intelectualitatea română a pierdut în bună măsură pariul ei cu societatea şi din acest motiv nu se poate deroba de partea sa de responsabilitate pentru spectacolul degradant pe care îl contemplăm acum. Când un reprezentant de frunte al acestei intelighenţii ne anunţă că se dă bătut, că e gata să se retragă într-o „grotă” şi să-şi „lingă rănile în tihnă”, el sporeşte entropia generală. Dragă Mircea Cărtărescu, România va exista şi după toamna acestor alegeri prezidenţiale, în care, iată, ar putea să învingă chiar şi Mircea Geoană. Este important, cred eu, să ne solidarizăm şi să susţinem măcar acele oaze de adevăr şi cumsecădenie pe care le identificăm în proximitatea noastră – „oaze ale binelui” ce rămân în afara atenţiei mass-media, întrucât nu se înscriu în repertoriul circarilor de operetă care-au umplut până la greaţă ecranele televizoarelor.

Dragă Mircea, ai atâţia cititori şi admiratori sinceri ai talentului tău cu care onorezi literatura şi ţara noastră, încât aş vrea să-ţi spun, din nou, că nu procedezi corect când îţi anunţi replierea. Sigur, este libertatea şi dreptul tău la slăbiciune, dreptul tău la tristeţe, pe care, ca artist, este firesc s-o mărturiseşti, dar gândeşte-te că ai antrenat de-a lungul acestor ani, prin tot ceea ce ai scris, un număr important de oameni. Şi oamenii te-au urmat, ţi-au ascultat vocea, ţi-au cumpărat cărţile, ţi-au acceptat argumentele din articolele de ziar. Nu poţi să-i abandonezi acum. Cred că noi, intelectualii, e înţelept să păstrăm o distanţă sanitară faţă de lumea politică, atât de mediocră şi lipsită de principii, gata oricând să trădeze valorile pe care ne place uneori să credem că le încarnează. Ar trebui să susţinem idei şi nu persoane, cum o ştii şi tu foarte bine. Că va cădea sau nu Băsescu, răpus de „sistemul ticăloşit” sau de propria-i agitaţie fără orizont, noi nu putem renunţa la ideile pe care el sau altul dintre oamenii politici le-au slujit chiar fără să vrea. Îţi reamintesc în acest context de exemplul lui Adam Michnik, admirabilul intelectual polonez, care ne-a vizitat recent ţara. El poartă de unul singur, de mai mult timp, un război cu mediocritatea şi orbirea propriilor cetăţeni. A fost atacat şi umilit, i s-au imputat cele mai grave păcate, a fost aproape excomunicat dar, răbdătoare şi îngăduitoare, istoria i-a dat până la urmă dreptate.

Şi aş mai evoca un exemplu, dar cu semnificaţie contrară. Întors dintr-o călătorie din URSS, în care a putut să evalueze la faţa locului adevăratul preţ al credinţei sale în „paradisul comunist”, Panait Istrati a publicat o carte intitulată Spovedania unui învins. Evidenta asemănare dintre acest titlu şi denumirea articolului tău din „Evenimentul zilei” m-a îndemnat să caut o relaţie de echivalenţă între atitudinea ta şi cea a scriitorului născut la Brăila, dar îmbolnăvit de „virusul utopiei roşii” la Paris. Premisa amărăciunii voastre, păstrând proporţiile, pare aceeaşi – o încredere prea imprudent distribuită –, însă fundalul obiectiv în care se desfăşoară aceste pasiuni este flagrant diferit. Am amintit de acest caz nu pentru a-ţi releva tipul de comparaţie defavorabilă ce te-ar putea anexa, ci pentru a te invita să reflectezi dacă ne putem declara învinşi în mijlocul unui popor care nu intenţionează să se lase de lupta pentru dreptul său la demnitate şi respect. Cred că, indiferent de comportamentul politicienilor – mai adecvat sau cel mai adesea dezamăgitor –, noi, intelectualii, nu le putem refuza românilor acest drept.

Cu prietenia dintotdeauna,

Vasile Gârneţ

9 august 2009, Chişinău

1