Sunt cea mai fericită fată din lume!

La sfîrşitul lunii mai, am văzut un film foarte bun al lui Radu Jude, Cea mai fericită fată din lume, prezentat în cadrul celei de-a XIII-a ediţii a Festivalului Filmului European. Habar nu aveam de festival, de prezenţa la Iaşi a filmului amintit şi a regizorului – noroc de o întîlnire întîmplătoare din dimineaţa aceleiaşi zile cu prozatorul Florin Lăzărescu, pornit la pas cu Radu Jude să-i arate oraşul.

Pentru cei care nu au aflat nici acum, post factum, acest eveniment a fost organizat, printre alţii, de Institutul Cultural Român şi s-a derulat, în intervalul 7-31 mai, în patru mari oraşe: Bucureşti, Iaşi,Timişoara şi Braşov.

Radu Jude, care e şi scenarist, a făcut mai multe scurtmetraje (între ele şi ultrapremiatul Lampa cu căciulă, după o nuvelă a lui Florin Lăzărescu). Cea mai fericită fată din lume, debutul în lungmetraj al regizorului, e un film care, deşi abia lansat, are deja la activ două premii internaţionale semnificative: Premiul C.I.C.A.E. (Confédération Internationale des Cinemas d’Art et d’ Essai), la Festivalul Internaţional de Film de la Berlin, şi Premiul FIPRESCI, la Festivalul de la Sofia.

Povestea din acest lungmetraj e una ce poate fi rezumată în doar cîteva cuvinte: Frăţilă Delia Cristina, o adolescentă din judeţul Hunedoara, a cîştigat un Logan participînd la o campanie promoţională pentru o anumită marcă de suc. Însoţită de părinţi, ea vine la Bucureşti să-şi ridice premiul, nu înainte de a se achita de obligaţia de a juca într-un clip publicitar, ştiţi, din acela cu: eu am cîştigat bînd suc, bea şi tu! Filmările pentru clipul publicitar cu pricina au loc pe stradă şi durează destule ore, se trag multe duble, pentru care fata – stînd la volan - trebuie să bea iar şi iar din sucul promovat şi să repete de zeci de ori un text care conţine propoziţia: „sînt cea mai fericită fată din lume”. Fiindcă echipa de filmare păţeşte şi tot felul de chestii… naţionale (de ex., se întrerupe curentul), se fac pauze frecvente, în care biata Delia e supusă la presiuni teribile de către părinţii ei să semneze o hîrtie cum că renunţă la maşină: babacii au nevoie de bani să pună pe picioare o pensiune şi vînzarea Loganului trebuie făcută pe loc, să nu se devalorizeze. Fata refuză, fiindcă vrea să aibă parte de maşină măcar un an-doi la venirea la facultate; în plus, vrea să fie văzută de colegi şi să se ducă la mare cu o prietenă! E momentul cînd micul infern din familia Frăţilă iese complet la iveală: ajunşi la exasperare, părinţii aruncă lături cu găleata în capul fiicei lor, reproşîndu-i brutal sacrificiile făcute pentru ea. Ai putea crede că au crescut-o în puf – însă cîteva detalii, discret strecurate, dovedesc mai curînd contrariul: fata n-a avut parte de bucuriile şi distracţiile vîrstei sale şi munceşte pentru casă mai mult decît e firesc. Colac peste pupăză, atmosfera dintre părinţi e otrăvită demult din cauza unei idile extraconjugale a tatălui (Vasile Muraru), fapt care se răsfrînge şi asupra copilului: frustrată, mama (Violeta Haret Popa) alternează năucitor acreala cu dulcegăria în raporturile cu fiica, cireaşa de pe tort fiind foarte frecventa ei ameninţare „ia vezi că te plesnesc!” După un asemenea tratament îndelungat, nu e de mirare că Delia a ajuns o adolescentă supraponderală, plină de coşuri şi blazată, care apelează frecvent la medicamente şi care abia aşteaptă nu doar să scape de sub tutela părinţilor, ci să se şi rupă complet şi definitiv de lumea în care a crescut.

Din ce în ce mai stresată şi mai tristă, „fericita” cîştigătoare a Loganului cedează, în cele din urmă, la presiunile părinţilor. Seara a căzut, echipa de filmare, care-şi aruncă la tot pasul vorbe hiperburuienoase, îşi strînge ustensilele, lumea de carton colorat a apus; fără nici un chef, fata stă în maşină, uitată deja de toţi, în afară de părinţii ei care abia aşteaptă să-i înşface jucăria mult dorită.

Contrastul sever dintre tristeţea protagonistei şi formula, din filmuleţul publicitar, „sînt cea mai fericită fată din lume”, pe care ea o debitează aproape continuu, e exploatat la maxim de regizor, devenind chiar coloana vertebrală a filmului. Dar nu e doar atît: el dă dinamism şi adîncime dramei consumate sub ochii noştri şi o ridică la rang de parabolă. N-am să mă lansez însă în alte speculaţii asupra poveştii; vreau să vă mai spun doar, în această cronică fatalmente improvizată (eu nu sînt cronicar de specialitate), că filmul lui Radu Jude are prospeţimea realului necontrafăcut. Şi el, ca toată generaţia lui - numărînd mari regizori precum Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Corneliu Porumboiu -, reabilitează… realul şi realitatea, cele proscrise înainte de ’89. Decupajul pe care-l face Jude în realitatea curentă are grijă să nu amputeze şi să nu „confecţioneze” (supraetajeze) nimic de dragul vreunei căutări cu lumînarea a… simbolului, a profunzimilor, a armăturii metaforice. Viaţa e adusă în faţa ochilor noştri parcă nemijlocit, de parcă a fost filmată pur şi simplu, pe neprevăzute, şi livrată direct nouă: cu suspinele şi scărpinăturile, cu bîlbîielile şi înjurăturile oamenilor, cu zecile de zgomote ale străzii şi cu zecile de feluri de lumini, toate vii şi adevărate, ale zilei şi ale oraşului. Însă senzaţia asta de adevărat şi de firesc şi de real are în spate, cu siguranţă, destulă căutare. Nu mai departe – căutarea protagonistei, pentru care regizorul a mărturisit că a audiat o mie cinci sute de aspirante. Dacă veţi vedea Cea mai fericită fată din lume, veţi descoperi că a meritat: Delia (Andreea Boşneag) e foarte naturală, foarte convingătoare. N-am descoperit în jocul ei nici o notă contrafăcută, nici o alunecare de gest, nici o clipire falsă, nici o… actoriceală. Gravă, interiorizată şi solitară, duce solid pe umeri tot eşafodajul filmului.

1