Radu Mărculescu – un supravieţuitor în demnitate

Pe 12 mai 2009, la Institutul Cultural Român „Titu Maiorescu” din Berlin, am luat parte, în calitate de traducător, la prezentarea ediţiei germane, Leid und Offenbarung in der sowjetischen Gefangenschaft, a cărţii de memorialistică Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică*, aparţinînd venerabilului Radu Mărculescu (născut în 1915 la Bucureşti); cartea a apărut toamna trecută la editura berlineză C&N Verlag (condusă de Adrian Chiriţă, fiul lui Constantin Chiriţă!, şi Ludwig Norz, ambii foşti colegi la Liceul german din Bucureşti).

Lansarea a fost deschisă de dl Mircea Mavriki, un suedez român stabilit la Bruxelles, care a susţinut moral şi financiar această apariţie. Dînsul şi-a explicat gestul de mecenat după cum urmează: „În clasa mea de bacalaureat eram 50 de elevi, toţi capabili de studii superioare. Dintre noi, numai 10% au putut obţine o diplomă universitară. A fost o perioadă, anii 1946-’53, cînd numai copiii de ţărani sau muncitori puteau urma cursuri universitare. Ceilalţi erau daţi afară sau nu li se permitea intrarea. Eu am avut norocul să pot pleca în Suedia în aprilie 1947 şi să nu trăiesc mizeria şi tracasările pe care le-au îndurat colegii mei. Contribuirea la o mai bună imagine a României prin publicarea cărţii lui Radu Mărculescu este un fel de a plăti o datorie.”

Dlui Mavriki i-a urmat Gerhard Luther, preşedintele Asociaţiei federale a foştilor luptători de la Stalingrad, pentru care cartea lui Mărculescu reprezintă „un testament al unei generaţii pierdute. Crezul lui profund, puternica sa dragoste de ţară, înalta sa cultură şi darul lui de-a fi fost, deşi el însuşi într-o situaţie fără ieşire, un ajutor pentru cei disperaţi - prin toate acestea cartea lui merită să cunoască o răspîndire largă printre generaţiile de azi şi cele viitoare, pentru a le arăta prin ce chinuri au trebuit să treacă tinerii de atunci, pentru care nu exista nici o alternativă. Nu puţini istorici, născuţi ulterior, le aplică astăzi judecăţi pauşale, uitînd că pe vremea aceea nici ei n-ar fi scăpat de participarea la război”. Poate părea exagerat, dar este demn de reţinut faptul că G. Luther a încheiat laudatio-ul prin a afirma că două sînt cărţile anti-război care l-au marcat profund: romanul Nimic nou pe frontul de Vest al lui Erich Maria Remarque – şi cartea lui Radu Mărculescu!

După ce Dagmar Pohland, redactora cărţii, a citit cîteva fragmente (printre care şi unul dintre cele mai semnificative capitole, cel intitulat „Terapia ficţiunii”), scriitorul german Hans Bergel, originar din Rîşnov şi trăitor la München, a aşezat la rîndul lui cartea Pătimiri şi iluminări... printre cele mai remarcabile de acest gen pe care le-a citit „şi vreau să spun cu aceasta că-i una din cele mai complexe, mai aşezate, mai suverane cărţi din punct de vedere spiritual”, una care nu „completează doar literatura română pe acest subiect cu un titlu în plus, ci îmbogăţeşte scrierile europene de gen cu un nou ton”.

Ca unul care a tradus această scriere, pot spune că prin cartea sa Radu Mărculescu a oferit celor de azi, dar şi poste­rităţii o mărturie vie de la distanţa înţelepciunii filtrante a celor suferite de soldaţii şi ofiţerii români în URSS – începînd de la fatidicul noiembrie 1942, cînd Armata Roşie a spart frontul la Cotul Donului, exact în zona în care lupta Armata Regală Română; slab, chiar prost echipaţi - R.M. nu iartă nici vina celor de acasă, responsabili de starea de fapt -, în pofida actelor pur şi simplu de nebunie eroică, românii nu au putut ţine piept uraganului roşu...

Deschid aici o paranteză, pentru a aminti ce-a spus Sorin Ioniţă în articolul „Istorii uitate – Bătălia de la Cotul Donului” (revista 22, nr. 30/2005): la Cotul Donului a avut loc „cel mai mare dezastru suferit vreodată de trupele române – şi totuşi rămîne complet absent din conştiinţa publică”, fiindcă „n-a fost niciodată reflectat substanţial în film sau în literatură”. Da, România are pete mari în istoria ei, neacoperite de opere literare, de filme care să recupereze credibil şi critic evenimente reprezentînd o cotitură existenţială hotărîtoare; e momentul să spun aici că primele pagini ale cărţii lui Radu Mărculescu oferă oricînd un material cît se poate de elocvent pentru un scenariu de film care să ne explice nouă, celor de azi, de ce s-a ajuns la catastrofa de pe Don, cînd, cum arată Ioniţă, „au fost pierduţi 150.000 de soldaţi români, adică aproximativ jumătate din combatanţii noştri angajaţi pe front, în doar două luni de lupte”. Printre cei căzuţi prizonieri în noiembrie 1942 se numără, evident, şi autorul acestei cărţi! Dar să revin.

În capitolul pilot, Radu Mărculescu ţine să puncteze la final care a fost pentru el miza redactării acestei mărturii de peste 500 de pagini care acoperă 9 (nouă!) ani de prizonierat de război: să arate că, „spre deosebire de oricare alta, captivitatea sovietică a avut această satanică particularitate: «puterea» nu s-a mulţumit doar cu sechestrarea libertăţii «exterioare» a prizonierului. Ea a urmărit constant, metodic şi prin toate mijloacele (frigul, foamea, munca silnică, molima ucigaşă, dar mai ales teroarea şi delaţiunea) să-şi anexeze şi libertatea lui «interioară», spre a-l transforma din «om» în «unealtă» cu care să opereze şi pe trupul ţării acestuia acel malefic transplant de ideologie şi orânduire statală, comunismul. În faţa acestei nemaiîntîlnite agresiuni s-a ridicat cu toată îndîrjirea rezistenţa noastră, a prizonierilor români, a ofiţerimii mai cu seamă, în sforţarea supremă de-a ne salva entitatea ontologică sau «chipul şi asemănarea cu Dumnezeu» sădite de El în sufletul nostru. Lupta aceasta disperată, dar nu lipsită de o tragică măreţie, «ca să rămînem pînă la sfîrşit Oameni», iată obiectul acestei cărţi!”

Ca fapt divers: într-un articol recent („Povestea cărţilor triste”, Dilema veche, nr.275/2009), Cristian Ghinea, unul dintre cei mai buni publicişti-comentatori politici pe care-i are România la ora actuală, rezuma cartea din 2008 a lui Nathan Sharansky, Defending Identity – It’s indispensable Role in Defending Democracy, după cum urmează: „Cultul postmodernist şi multicultural al individului dezbrăcat de valori şi identitate nu face decît să slăbească democraţia, pentru că democraţia se construieşte cu indivizi care au identităţi clare şi sînt siguri pe valorile lor. Experienţa din închisoare şi interogatoriile KGB-ului l-au învăţat pe evreul Sharansky că se poate baza pe acei colegi de temniţă care credeau ferm în ceva, fie ei naţionalişti ucraineni, tătari sau religioşi penticostali”. Cartea lui Mărculescu ilustrează cu vîrf şi îndesat lucrul acesta!

În fine, preţul rezistenţei unei părţi a ofiţerilor români căzuţi prizonieri la ruşi – ai celor care au refuzat să fie recrutaţi întru „eliberarea” României în cadrul faimoaselor divizii „Tudor Vladimirescu” şi „Horia, Cloşca şi Crişan”? Nouă ani de prizonierat, din care o jumătate de an într-un lagăr de la Bragadiru (un fel de carantină politică după repatrierea tîrzie...) – şi pentru unii dintre ei condamnări, în cadrul valului de procese înscenate începînd cu 1956-’57, la alţi ani de muncă silnică. Radu Mărculescu s-a numărat printre aceştia – „graţie” unor  poeme ajunse în ţară pe bucăţi, memorate de colegii-prizonieri. Poemele au fost considerate subversive şi i-au adus autorului încă cinci ani de surghiun la Periprava (1959-1964) – ani care au devenit subiectul altei cărţi semnate de el – Mărturii pentru «Judecata de apoi» adunate din Gulagul românesc (Editura Aldine, Bucureşti, 2005).

Închei cu un catren scris de autor după ce ofiţerii români prizonieri au obţinut prin greva foamei (!) (împotriva folosirii lor ca salahori) o primă izbîndă:

„Noi ne-am hrănit din tot ce-am dăruit.

Avutul nostru, tot ce-am risipit.

Nu pregeta să suferi şi să sângeri!

Izbânda noastră creşte din înfrângeri.”

Nu, Radu Mărculescu şi alţii ca el, cei care au refuzat pactul cu puterea sovietică, cei relativ puţini care au supravieţuit prizonieratului şi comunismului, n-au avut ca ultim scop supravieţuirea în sine, goală, ci una în demnitate. Cine-şi vinde demnitatea, îşi vinde respectul de sine, iar fără acesta, omul nu mai este Om.

_________________

* Cartea lui Radu Mărculescu a apărut în 2000 la Editura Albatros, apoi, într-o ediţie revizuită şi adăugită, în 2007 la Universal Dalsi – şi ar merita reeditată de o editură de anvergură!

1