Ariane Grundies – o scriitoare a formelor „vide”

„O minune literară? S-ar putea, dar involuntar”. Aceste cuvinte nu pot fi atribuite lui Ariane Grundies. Ea detestă clişeele şi prezintă în romanul său de debut, într-un mod laconic, veşnica pălăvrăgeală ce vine în opoziţie cu liniştea. Ariane Grundies s-a născut la 24 decembrie 1979, în Stralsund, Mecklenburg-Vorpommern. Şi-a făcut studiile la Institutul Literaturii Germane din Leipzig. În anul 2002, a obţinut o menţiune la concursul „Open Mike” din Berlin, care a devenit între timp cel mai faimos concurs al tinerilor literaţi, vorbitori de limbă germană. Povestirile ei au intrat în diferite antologii, iar în 2004 au constituit volumul Frumoşi sunt întotdeauna alţii. Primul ei roman, În cele din urmă eu (2006) este un roman despre identităţi, despre o familie zdruncinată, despre o stabilitate pierdută. O mamă a intrat în comă, ca urmare a unui accident, iar fiii săi, Max şi Lutz, se simt responsabili de acest fapt. Ariane Grundies reuşeşte să creeze nişte figuri, care se scufundă în tăcere. Este un joc de puzzle creat în jurul unei situaţii şi „tradus”, elocvent, într-un limbaj cât se poate de simplu. În 2007, Ariane Grundies a publicat lucrarea: Alte ţărmuri, alte tradiţii – instrucţiuni pentru homosexuali. După care a scos, împreună cu Damiel Mursa, Enciclopedia celor mai răspîndite nume de alint, inspirată din anumite „investigaţii” făcute în culisele relaţiilor dintre mai multe „staruri”. Fiecare dintre aceste vedete foloseşte cuvinte de alint, dar nu fiecare are dorinţa de a vorbi despre ele. Cea mai recentă carte a lui Ariane Grundies, apărută în 2009, poartă titlul Manualul de instrucţiuni pentru Mecklenburg-Vorpommern.

Povestirile tinerei Ariane Grundies sunt pline de surprize: ele regăsesc specialul în viaţa de toate zilele, dar o fac într-un mod proaspăt şi totodată viclean, descoperind secretele ascunse ale jocului dintre femei şi bărbaţi. Astfel, spre exemplu, o tânără povesteşte despre mătuşa ei Sissi, care este cea mai cunoscută târfă din oraş şi care a hotărât că nepoata ei este deja destul de matură. Atunci cele două femei pornesc într-o călătorie spre capătul lumii cu o rulotă albastră, ca să afle…

Povestirile scrise de Ariane Grundies descriu dragostea pe care o trăiesc nu doar oamenii bogaţi şi frumoşi, ci şi oamenii simpli, cu toate neajunsurile lor. Din păcate, personajele acţionează cam artificial. Li se atribuie o identitate care nu poate fi „umplută” cu un conţinut real, sunt personaje vide… Ariane Grundies înţelege şi cunoaşte foarte bine cum trebuie să utilizeze limba şi imaginile pentru a contura o stare de spirit doar din câteva cuvinte. Frumoşi sunt întotdeauna alţii este o colecţie de povestiri drăguţe, care merită citite. Ca un prim pas în genul povestirilor tinerilor autori din cel mai recent „val”, cartea aceasta este una dintre cele mai potrivite apărute în ultimii ani.” (fragment de recenzie la volumul Frumoşi sunt întotdeauna alţii.)

Vă propunem spre lectură două povestiri din acest volum.

O rulotă albastră

Lilli zice că omul poate supravieţui oricărei situaţii, dacă posedă o rulotă albastră, deoarece cu ea poţi porni la drum oriunde şi oricând şi, în acelaşi timp, dacă ai un closet alături. Lilli mai zice că încă niciodată nu a văzut o jigodie atât de grasă ca Humbald. Humbald era într-adevăr gras, dar îmi plăcea. În plus, el avea ceva cu inima şi cu plămînii, şi avea nevoie de puţină afecţiune.

În pofida dimensiunilor sale enorme, noi l-am adus pe Humbald în rulotă şi el nu a mai mirosit urât ca orhideele acelea galbene şi ofilite de pe bancheta din spate. Prima parte a călătoriei nu era lungă, doar până la Amsterdam. O cale de patru ore de la Hamburg. La Amsterdam, Humbald a căzut într-un canal şi s-a înecat. Eu am aruncat orhideele în urma lui spre a-mi lua rămas bun, iar Lilli s-a supărat, căci florile acestea au însemnat ceva pentru ea. Eu am stat în rulota albastră şi am plâns. Lilli a cumpărat ţigări. Ea mi-a aruncat pachetul pe masă şi mi-a spus că nu vede nimic rău în moartea lui Humbald, deoarece este greu să locuim în trei, iar astfel nu va trebui să stăm cu ochii pe el, ci să acordăm atenţie altor lucruri mai importante, şi aşa mai departe. Eu i-am dat o palmă şi am lăsat-o să stea în rulota albastră cu obrazu-i înroşit. Am mers la plimbare, am fumat ţigările, am vomitat în faţa unui butic, unde se vindea kebab, şi am recunoscut în sinea mea că ea avea dreptate, dar din alte motive, şi anume din motivul că Humbald nu trebuia să sufere etc. Apoi am petrecut două zile frumoase la Amsterdam. Eu am răcit şi am început să tuşesc.

Lilli vroia să cumpere un iaht, dar nu avea nici cea de-a douăsprezecea parte din preţul de vânzare. Dar era interesant să o urmăreşti pe Lilli când negocia. Am observat că, pe lângă toate, în apropierea ei se răspândea un miros plăcut, iar eu credeam că acest miros venea de la flori. Abia când am pornit din nou la drum cu rulota albastră, am constatat că nu era vorba despre multele flori din Amsterdam. Lilli era cea care mirosea atât de bine. Când i-am spus-o, Lilli a apăsat pe accelerator urcând viteza până la 175 km/h, incredibil cât de repede ştia să conducă. În mai puţin de trei sferturi de oră eram la Rotterdam. Lilli vroia să-l viziteze pe prietenul ei din copilărie, pe Ulli, care a devenit un macaragiu în portul din Rotterdam. Portul era foarte mare şi de aceea nu l-am găsit pe Ulli. Am plecat mai departe spre Brüssel, spre Rouen, Le Havre, Rennes, iar eu mă gândeam tot mai puţin la Humbald şi tot mai mult la hamsterul din roată, despre care mi-a amintit L­illi. Dintr-odată mi se făcu teamă că Lilli nu mă va aduce niciodată acasă. Ea conducea, conducea mai repede când îi făceam complimente, şi mai încet când lăsam timpul să treacă în tăcere. Eu căpătasem tusea aceasta neplăcută. În Brest i-am spus că ar trebui să iau avionul şi să mă întorc, aveam o presimţire rea. Lilli nu a zis nimic, mai întâi m-a dus la aeroport, apoi, cu puţin timp înainte de înregistrare, a spus: Eu găsesc îngrozitor faptul să zbori cu avionul din Brest, pe când aici există o mulţime de corăbii, care te pot duce oriunde atunci când ai o presimţire rea. Lilli avea dreptate. Am acceptat să mă ducă în port. Marinarii au spus că este o prostie să cumperi un bilet scump ca să pleci cu o corabie mare, când ai o rulotă albastră atât de frumoasă ce te poate duce oriunde. Lilli mi-a tradus aceste vorbe şi eu am tras concluzia că marinarii aveau dreptate. Am mers mai departe. În Bretagne am devenit deprimată, deoarece vedeam javrele acelea slabe, de pe stradă, pentru care nu era nici un canal. Lilli conducea tot mai repede, eu o încurajam. Lilli putea fi incredibil de rapidă, dar, la un anumit moment, nu a mai mers. Stăteam pe stânci, în faţa noastră era marea. Ea a pornit înapoi, a luat-o în curbă, dar ne întâlneam mereu cu marea şi nu mai puteam continua călătoria. Eu plângeam, pentru că şi Lilli plângea. Sigur că plângeam şi deoarece era clar că ne-am rătăcit. Am vrut ceva să o întreb: De la cine totuşi erau florile? Care flori?, a întrebat Lilli. Păi, orhideele celea galbene, cu care l-am înmormântat pe Humbald. Şedeam în automobil şi priveam prin parbriz spre marea care era verde în acel moment. Ştii, ele puţeau atât de puternic, am zis eu. Taci din gură, a răspuns Lilli, vezi că nu avem unde merge mai departe.

O mică consternare

Roberta era un model. Jonny nu era un model şi nici nu avea înfăţişarea acestuia. Semăna un pic cu Roberta, deoarece ea era sora lui. Roberta nu fusese încă niciodată în Mailand şi Paris, nici chiar în timpul concediului. Ea şi Jonny nu se vedeau des, cu toate că locuiau în acelaşi oraş. Ei nu aveau timp, dar nici vreun interes mai special.

Jonny a rămas foarte uimit când Roberta i-a telefonat într-o zi.

Ea i-a povestit că fusese la teatru unde ceva o întristase. În faţa ei se aşezase o doamnă, perfect aranjată. Totuşi, o buclă îi deformase coafura, fapt la care doamna cu siguranţă nu se aştepta. Roberta zicea că motivul pentru care ea s-ar fi întristat era momentul în care ea a trebuit să-şi imagineze cum doamna, înainte de a merge la culcare, s-ar fi mâhnit când şi-ar fi văzut imaginea în oglindă. Dar cel mai rău este, zicea Roberta, că nimănui nu-i păsa de părul doamnei. Pentru nimeni din teatru nu conta faptul că părul bătrânei doamne era coafat perfect.

Jonny asculta cu atenţie, deoarece vroia să-şi dea toată silinţa pentru sora lui, deoarece el dorea să o înţeleagă, dar nu o înţelegea.

Şi ce să facem acum?, a întrebat el.

Cu părul?, a întrebat Roberta.

Nu ştiu, a zis el.

Probabil aş putea să-ţi fac o vizită?, a spus ea.

Păi, sigur, a adăugat el.

Şi peste o jumătate de oră a răsunat soneria de la uşa lui.

Roberta povestea cât de uşor a ajuns în lipsa unor ambuteiaje şi ocolişuri. Jonny s-a interesat de automobilul ei. Şi pentru o clipă păruse că ei discutau despre acelaşi lucru.

El nu ştia ce ar putea să-i ofere. El a zis: Eu tocmai m-am întors din concediu şi nu am nimic de-ale gurii aici.

Sora sa a pretins că acest fapt nu era o problemă şi l-a întrebat unde fusese.

Jonny se gândi un pic: în America.

Roberta a râs şi a spus: Nu cunosc America.

Jonny nu avea nevoie să mai zică: Detroit sau L.A., sau Boston, sau ceva de felul acesta. Şi deoarece el nu trebuia să mai spună şi aceste lucruri, nici unul din ei nu a mai zis nimic pentru o vreme.

Roberta şi-a ridicat părul şi l-a fixat într-un coc. Dar o cană cu apă, apă de la robinet, ai în casă, sau nu?, a întrebat ea.

Da, a zis Jonny şi s-a dus la bucătărie. A deschis robinetul şi s-a rezemat de chiuvetă. America, s-a gândit el şi în memorie nu i-a răsărit nimic în afară de cowboy şi goana după aur, care se petrecuse cândva. El transpira şi abia respira, iar apa curgea din robinet precum cascada Niagara. În odaia vecină sora lui a tuşit. El a luat un pahar şi a lăsat apa să-l umple, apoi a stors o lămâie în pahar, căci sucul de lămâie este ceva potrivit... pentru modele, s-a gândit el.

Roberta a băut apa şi nu a remarcat gustul de lămâie.

Cu ce te ocupi?, a întrebat-o Jonny.

Cu proiecte, a răspuns ea. Şi tu?

Mă ocup de comenzi, a răspuns el.

Afară s-a auzit o ciocănitoare bătând.

Roberta a rămas peste noapte.

Jonny a mers devreme la culcare, drept pretext i-a servit oboseala, ca să aibă timp să mediteze. El stătea întins pe o saltea foarte veche. Cozile de pene îl înghimpau în spate. Alături, pe patul lui, se culcase sora sa, care a devenit un model, o femeie de felul celor din reviste sau dintr-un panou publicitar; ea arăta frumos, zâmbea, părea să fie bucuroasă că se afla acolo, nu zicea nimic, de parcă vroia să spună ceva, dar nu putea. El adormi pentru un minut, apoi a tresărit brusc de parcă scăpase ceva, ceva important. A adus un whisky şi s-a strecurat în odaia surorii sale. Roberta s-a întors, scârţâind, pe cealaltă parte. El cunoştea acest sunet, nu-l putea induce în eroare.

Scumpa mea, tu nu dormi, a zis el în felul tatălui lor.

Roberta a chicotit. El a urcat la ea în pat. Mai înainte acest gest arăta foarte frumos, şi numai din cauza faptului că ei au pierdut legătura unul cu celălalt şi nu mai ştiau cum să o înceapă. Şi cu toate că sentimentul de frate şi soră dispăruse, în acelaşi pat era, probabil, totuşi mult mai comod.

El s-a culcat foarte aproape de ea, a cuprins-o cu braţul cum ar face-o un frate. Trupul ei era perfect, în orice caz, asta era părerea lui. El nu-şi imagina cum arăta ea în cercul său de modele, dar cu siguranţă ceva era în neregulă, de altfel ea ar fi trebuit să fi fost totuşi o dată în Mailand.

Ce nu e în regulă cu trupul tău?, a întrebat el, deoarece avea senzaţia că acest subiect era de mare interes pentru ea şi că astfel se va schimba ceva. Dar Roberta nu ştia ce insinua el.

De ce? Ce nu e în regulă?, a întrebat ea.

Nimic, a zis el.

Nimic?, a întrebat ea.

Totul, a zis el.

Totul sau nimic? Nu te înţeleg, a zis ea.

Ah, deja e bine, a zis el. El nu se gândise că interesul putea fi mai profund.

Au băut whisky din sticlă. Roberta păruse a se gândi că băutura era din America. În pat se făcu mai cald şi Roberta devenise mai caldă, şi discuţia începu să se dezvolte mai uşor. Jonny a întrebat-o încă o dată despre ce era în neregulă cu trupul ei, atunci ea i-a răspuns că proporţiile, după părerea ei, nu erau ideale. Ea a chicotit. Jonny a măsurat cu degetul mare şi arătător proporţiile de pe faţa ei; intervalul dintre buza superioară şi vârful nasului, sprâncenele, de la colţul gurii până la auriculă ş.a.m.d.

Râzând în hohote, ea a zis: Tata a avut un accident vascular cerebral.

Da, a zis Jonny şi a continuat să râdă, ştiu.

Eu nu-l voi lua la mine, a zis sora lui, de parcă ar fi fost vorba despre un mantou vechi.

Nici eu, a zis Jonny.

Râsetele şi apropierea precum şi umorul ce se instalase i-au încălzit şi mai mult.

Imaginează-ţi, a zis Roberta, acesta stă toată ziua lângă tine sau în spatele tău, sau undeva în preajmă.

Jonny a făcut o grimasă şi a zis: Şi apoi el zice, acesta nu este băiatul meu, şi saliva îi curge din colţul gurii.

Da, imaginează-ţi, a chicotit Roberta.

Da, imaginează-ţi, a strigat Jonny de sub plapumă.

Poate să-l dăm la un azil de bătrâni? a zis sora.

Da, a zis fratele, să-l dăm.

Şi imaginează-ţi cum el stă acolo şi este supărat pe noi, a zis sora.

Da, imaginează-ţi, a chicotit fratele.

Imaginează-ţi, a strigat sora de sub plapumă.

Ambii au închis ochii.

Dimineaţa a bătut ciocănitoarea. Roberta arăta hazliu, când s-a ridicat, nu părea deloc a fi un model. Ea a adus micul dejun pe o tavă.

Toate acestea erau în frigider, a zis ea.

O, a zis Jonny şi păru uimit.

Nu s-a stricat nimic cât ai fost în America, a zis ea.

Chiar aşa, a zis Jonny.

Ambii au mâncat un pic.

Îţi place de fapt?, a întrebat-o Jonny.

Robertă dădu din cap afirmativ.

Eu credeam că tu ai prefera să mănânci căpşune şi pepene galben la micul dejun, a zis el.

Când nu este cineva, care să te fotografieze, atunci nu e nevoie să mănânci doar căpşune, pătrunjel şi orez brun. Atunci ai putea să înfuleci carne grasă şi orez alb, şi caşcaval, şi chipsuri, şi se poate bea şi fanta.

Jonny a spus: Vino.

Ei au mâncat la un colţ de stradă câte un crenvurşt în sos şi cartofi free.

Porumbeii ciuguleau din cartofi. Oamenii treceau şi îşi povesteau ceva. Jonny îşi privi sora, care semăna mult cu el.

Eu vroiam să te întreb ceva, a spus Roberta.

Jonny şi-a luat privirea de la ea, a trecut cu degetul peste farfurie şi a împins-o spre o mică grămadă de vase.

Ce facem acum cu tata?, a întrebat Roberta şi a încercat să zâmbească dar nu a reuşit, ea arăta acum de parcă ar deranja-o ceva, faţa i se contractase într-o grimasă.

Trebuie să discutăm despre aceasta, a zis Jonny. Trebuie să ne gândim serios.

Prezentare şi traducere din germană de Olga Coreţchi

1