Taxiul de noapte (2) (Începutul în nr. 3-4/2009)

După o jumătate de oră de mers prin beznă, loviţi de rafale de ploaie, am intrat în curtea unei case izolate. De fapt n-ar fi trebuit să-i spun „curte”. Ne aflam în mijlocul pădurii, la vreo 50 de kilometri de oraş, judecând după timpul deplasării. Doar un indicator discret, înfipt la marginea şoselei, îmi sugerase locul în care autostrada îşi desprindea un fel de afluent subţire, şerpuind în jos, pe sub imensa pasarelă pe care o traversaserăm puţin mai devreme, apoi pe neprins de veste asfaltul dispăru, de parcă l-ar fi înghiţit întunericul, şi am simţit sub roţi denivelările unui drum de ţară. Când mersul devenise aproape imposibil din cauza desişului, a crengilor care şfichiuiau parbrizul, taximetristul opri, anunţându-mă cu voce scăzută că am ajuns la destinaţie. Mă privi într-un fel straniu, cum nu o mai făcuse până atunci, cât pe ce să regret, din nou, că mă lăsasem convins să-l urmez. Şi într-adevăr, locul era cu desăvârşire pustiu, nu s-ar fi auzit nici un zgomot, ţipătul meu ar fi rămas agăţat în coroanele invizibile de deasupra, chiar şi un foc de armă n-ar fi făcut decât să zburătăcească din cuiburile lor nişte păsări somnambule. Acum îl aşteptam să apară pe uşa deasupra căreia clipocea un bec roşu, fără să îndrăznesc să cobor din maşină, ci doar gândindu-mă cât de vulnerabil eram în faţa celei mai neplăcute probabilităţi a momentului: să-l văd că apare cu o puşcă aţintită asupra mea.

N-am apucat să-mi cântăresc bine şansele într-o asemenea delicată situaţie, că mă şi pomenii cu şoferul postat lângă maşină, orbindu-mă cu fasciculul unei lanterne.

- Am deconectat sistemul de alarmă de la intrare, zise el, şi-şi mută lanterna din ochii mei. Să mergem, domnule Baltazar. Ajunși aici, e chiar păcat să ezitaţi.

Abia pusesem piciorul pe pământul moale, îmbibat de ploaia care continua să cearnă mărunt, că m-au şi luat în primire câţiva câini, nişte dulăi uriaşi, mârâind suspicios. Asaltul lor îmi tăie respiraţia. Stăpânul le porunci să se îndepărteze, printr-un fluierat ascuţit, dar potăile au continuat să-mi dea târcoale la oarecare distanţă, şi deşi erau numai trei, din câte mi-am dat seama, agitaţia lor ameninţătoare îi făcea să pară o întreagă haită hămesită, gata să mă înşface. Privită din exterior, casa avea aspectul unei vile de pădurar, dar înăuntru se schimbă într-un mod cu totul neaşteptat. Camera spaţioasă în care am intrat, traversând un mic antreu umed, mirosind a uleiuri medicinale, era înţesată cu tot felul de aparate – fusese ultimul lucru la care mă gândisem, atunci când şoferul răsuci comutatorul, dezgolind într-o lumină pală, ca de atelier fotografic, căptuşeala metalică a unor monitoare şi instalaţii cu mai multe butoane.

- Bine aţi venit în bârlogul meu, surâse gazda, strecurându-se abil printre dispozitive. Aici îmi petrec timpul înafara orelor de servici. Mă relaxez, studiez, fac fişe. Se aşeză la un calculator, pe al cărui ecran, ca într-o apă neagră, plutea pe post de logo un triunghi galben, aidoma celor de pe panourile de avertizare care marchează zonele cu radiaţie, interzise călătorilor.

- Dar aveţi aici un adevărat laborator de cercetare! Sau… un centru de comandă?

Taximetristul (deşi, pe măsură ce începeam să-l cunosc mai bine, acest calificativ îmi părea tot mai impropriu, dar cum să-i fi spus altfel „confesorului” meu de pripas, nici măcar nu-i cunoşteam numele, cine îl întreabă pe un şofer de taxi cum îl cheamă, doar dacă nu se gândeşte să intre pe lista sa de clienţi favorită, cum probabil eram pe cale să o fac eu…) se întoarse spre mine şi-şi scoase ochelarii fumurii de pe nas. Îl vedeam pentru prima dată în plină lumină, chiar dacă într-o lumină potolită, modificată, o lumină ce părea să ezite înainte de a disloca din obscuritate fiinţele şi lucrurile: o faţă cu trăsături fine, aş fi spus de intelectual de catedră, sprâncene arcuite, pomeţii obrajilor uşor proeminenţi şi ochi încercănaţi, ascunzând o suferinţă mută. Omul îmi adresă un zâmbet încurajator ca unui elev care se străduieşte să-şi mulţumească profesorul.

- Sunteţi aproape de adevăr. Este un „centru de comandă”, deşi nu tocmai operaţional. Ce vedeţi aici e tot ce am putut aduna după circa 25 de ani de lucru într‑un serviciu de informaţii. Nu sunt numai şofer de taxi. V-am spus că mai am un hobby. Neoficial. Sunt colecţionar. Colecţionez secrete. Sau, dacă vreţi, colecţionez vieţi ascunse şi…. – se opri, căutând o expresie potrivită descrierii pe care o făcea – „inavuabile”, cred că acesta este termenul pe care l-aţi folosi dumneavoastră, domnule scriitor.

Am tresărit, auzindu-mă apelat cu „domnule scriitor”, de parcă m-ar fi ars cu fierul roşu. Un securist. Am încăput pe mâna unui agent secret, intuiţia nu m-a înşelat. Bravo, Baltazar! Ai vrut senzaţii tari, le vei avea cu prisosinţă, n-o să fii bucuros… Copleşit de revelaţia identităţii „driver”-ului meu nocturn, felul oficios-ironic în care mi se reamintise calitatea pentru care îi captasem atenţia îmi turnă plumb în picioare.

Omul îşi desfăcu larg braţele.

- Faceţi-vă comod în acest fotoliu, n-aş vrea să mă consideraţi o gazdă lipsită de ospitalitate.

M-am uitat în jur. Era singurul din încăpere – un jilţ cu spătar înalt, tapiţat în piele – în rest, nu se vedeau decât taburete de metal pe rotile.

- Nu mă aşez, dacă nu-mi spuneţi, imediat, cum vă cheamă!

Şoferul surâse. Îmi remarcase încordarea ce pusese din nou stăpânire pe mine.

- Nu v-ar folosi la nimic. În cazul meu, e o simplă convenţie. Spuneţi-mi „Corado”, ca justiţiarului din La Piovra. Poliţistul incoruptibil, vă amintiţi, nu? A fost primul meu nume de cod, la începutul carierei, în tinereţe, când înghiţeam pe nemestecate romane poliţiste şi încercam să le imit personajele. Sau, ca să fiu în ton cu meseria mea de acum, cea de şofer de taxi, puteţi să-mi spuneţi „Travis”, sunt sigur c-aţi văzut şi filmul lui Scorsese.

După cinci minute, stăteam cu un pahar de whisky în mână, ceva mai relaxat, în fotoliul rezervat oaspeţilor. Aveam un Johnny Walker de-un litru, proaspăt destupat, şi cuburi de gheaţă într-un bol de sticlă. Undeva, la spatele meu, filamentul unui calorifer electric răspândea o căldură ce făcea bine muşchilor mei încă rigizi din cauza frigului de afară. Amfitrionul abia de-şi muie buzele în pahar, după ce simulă gestul de a ciocni cu mine, apoi începu să trebăluiască pe lângă aparatele sale, punându-le în funcţiune şi aprinzând un şir de butoane colorate pe un panou de control.

- Vă propun să urmăriţi live un reportaj unic, pe care televiziunile noastre n-au cum să vi-l demonstreze, în schimb eu, da! O voi face chiar de aici, din acest loc umil, pierdut în mijlocul pădurii, din modesta casă de ţară a unui şofer de taxi. Sunteţi primul străin, primul „laic” căruia îi ofer această posibilitate.

Agentul (aşa hotărâsem să-i spun de-acum înainte, nu aveam de gând să-i accept… poreclele culturale) branşă un calculator conectat la un monitor uriaş, cum mai văzusem doar în filmele cu „rechinii” burselor din Occident. Ecranul se lumină, înfăţişând o lungă listă de fişiere, dispuse pe trei coloane. Activă unul dintre ele şi se îndepărtă rapid de monitor, fără a se ridica de pe taburetul mobil, ca să pot avea întreaga imagine în faţa ochilor. În întunericul ce se instală treptat, ca într-o sală de cinema, m-am „trezit” într-un salon mare de oaspeţi, împodobit împărăteşte: mobilier scump, incrustat, lambriuri verzi, draperii de catifea, căzând în falduri grele, abajururi galbene şi roşii pe noptiere de lemn de acaju, statuete, amfore de marmură şi bronz aranjate pe console graţioase, un şemineu uriaş cu flăcări licărind vesel în lăcaşul lor de vergele, candelabre de aur, sofale încărcate cu perne de mărimi diferite, înfrumuseţate cu ciucuri şi fireturi împletite, tablouri atârnate şi pânze scoase din rame, sprijinite de perete, de parcă tocmai fuseseră înlocuite, o panoplie aglomerând spade medievale şi săbii de husar, vechi arme de foc, archebuze, pistoale şi muschete, cercetate în detaliu de camera de luat vederi… Şi muzica. Aidoma unei coloane sonore de film, răsunau de undeva, din tavan sau dintr-o cameră alăturată, acordurile unui cvartet de coarde, învăluind încăperea. Şi invitaţii, strălucitori, îmbrăcaţi în haine de gală. Discutau în grupuri, bărbaţi şi femei, cu pocale de vin şi şampanie în mână, stând pe sofale sau circulând printre mobilele somptuoase. O reuniune mondenă, un party al somităţilor unei metropole europene, emanând o copleşitoare senzaţie de familiaritate şi sibarită apartenenţă. Nişte secvenţe baroc, aş fi zis, chestionându-mi memoria culturală, în care dacă n-ar fi fost veşmintele moderne, aş fi jurat că urmăresc ecranizarea unor scene din Proust sau Thomas Mann, cu saloanele lor aristocratice.

- Cine sunt oamenii aceştia… şi de ce mi-i arătaţi?, am clipit eu intrigat, căutându-mi gazda în întunericul gros din odaie.

- Veţi afla imediat, răsună vocea lui calmă în spatele meu. După ce îi veţi vedea mai bine.

Făcu un zoom pe unul din personajele din imagine, apoi plimbă „obiectivul” camerei de luat vederi la mică distanţă de feţele celor din salon...

Nu mi-am putut reţine o exclamaţie de uimire. Am recunoscut o seamă de politicieni – câţiva miniştri, deputaţi, oameni de afaceri, bancheri, persoane de rang înalt, dar şi câteva vedete intelectuale – academicieni, scriitori, preşedinţi de uniuni de creaţie –, persoane faimoase pentru atitudinea lor, în general, independentă, chiar provocator de libertină, uneori. Acum, judecându-le fizionomiile îndatorate, păreau să-şi fi lăsat nonconformismul la garderobă… În tot acel stup de somităţi clădite cu furca se distingea de departe premierul, zis şi „Jordan”, după numele fostului star din NBA (Liga de baschet nord-americană), pentru înălţimea sa ieşită din comun. Omul îşi învârtea, reflex, ceasul cu brăţară bătută în diamante, afişându-şi binecunoscutul surâs lichefiat, cu care îşi însoţea frazele pompoase şi artificiale („un specialist în non-comunicare”, l-a definit odată nepotul meu, Mircea, student la Ştiinţe Politice, o calificare pe care şeful guvernului ţinea să o confirme în orice intervenţie publică: vorbea de parcă mesteca spaghetti, cu anacolute şi perifraze întortocheate, de-ţi stătea mintea în loc…). Premierul avea o obsesie supradimensionată pentru propria imagine, construindu-şi-o în detrimentul şefului său de partid – un ins frust, vulgar, coborâtor din cohorta foştilor „comisari”, îmbuibaţi între timp din afaceri cu petrol şi gaze, revândute la preţuri speculative. De altfel, preşedintele era şi singurul care lipsea din acel tablou de castă, cum îmi dădusem seama, sau care nu apărea în raza de bătaie a camerelor de filmat. În ciuda ponderii sale instituţionale, nu „Jordan” reprezenta axul reuniunii, ci un alt personaj. Mai discret, într-un costum sobru, aducând cu o uniformă de lider chinez, din care ieşeau la vedere doar manşetele albe, stătea tolănit pe o canapea temutul George Mariniuk, poreclit „Nevăstuica” – eminenţa cenuşie a regimului, personaj enigmatic şi angoasant, cel despre care se vorbea că ar avea o influenţă enormă asupra „greilor” din partid, mai fiind pe deasupra şi un neîntrecut maestru al manipulării şi al diversiunilor electorale. Omul nu obişnuia să iasă în faţă, nu se manifesta prin declaraţii publice, deşi era vânat cu aviditate de ziarişti. Despre cele câteva poze ale sale, apărute în presă, nu se ştia sigur dacă-i aparţin. Nici una nu-l prindea într-un racursiu convingător. Îl văzusem o singură dată, într-un reportaj de la inaugurarea noii Camere de Comerţ şi Industrie, mi-l arătase o prietenă mai avizată, dar era tăcut, complet şters, postat în spatele şefului său, ca un valet umil şi devotat – o modalitate convenabilă de a se topi în peisaj... Acum, dimpotrivă, vorbea şi râdea zgomotos, înfipt în centrul universului. Am constatat cu surprindere că era aproape chel, avea o dantură neîngrijită, cariată chiar: nu mi-aş fi închipuit niciodată că un asemenea „prinţ al tenebrelor” nu-şi poartă de grijă. Dar cred că pur şi simplu nu-i pasă. Sursa puterii lui izvora nu din seducţia „glamour” a politicienilor de pe podium, ci din rapiditatea cu care îşi devora inamicii, ca un veritabil animal de pradă. Mariniuk era flancat de liderul unui partid de opoziţie – cândva un aprig adversar al partidului ex-comunist de guvernământ, devenit între timp un aliat al acestuia – şi, ceea ce mă şocase şi mai tare –, de un faimos jurnalist, considerat spaima puterii, cel care dăduse pe faţă mai multe matrapazlâcuri ale guvernanţilor şi intrase în nenumărate procese cu toată lumea, inclusiv în vreo zece cu fostul politician democrat. N-ai fi zis că se urau de moarte, stând alături de „Nevăstuică”, asemeni unor puşti pe care-i cuminţise un părinte aspru dar drept. O poză cu această „idilă de familie” ar stârni un imens scandal, m-am gândit, crispat, ar semăna o enormă confuzie şi dezamăgire printre oamenii obişnuiţi cu separaţii tranşante între tabere, cu principii şi jurăminte clamate solemn pe la diverse mitinguri şi dezbateri electorale. Era oare adevărat? Nu urmăream nişte imagini trucate?...

Deodată, în cadru apăru o tânără doamnă blondă, foarte atrăgătoare, făcându-şi vânt cu un evantai. Purta un taior de culoare turcoaz, în dungi orizontale, care-i punea în valoare talia subţire, „de viespe”, trei şiraguri de mărgele albe la gât, probabil perle, şi o pană mare înfiptă cochet în cocul de la spate, în stilul conteselor interbelice. Apariţia ei trezi rumoare în salonul puternic luminat, zâmbete cu subînţeles şi priviri neliniştite. Aveam senzaţia că o cunosc de undeva, deşi nu-i puteam desluşi decât profilul. În momentul când s-a răsucit pentru a răspunde unui salut venit din direcţia noastră: „Uite-o şi pe Emma! Pe unde-ai umblat, porumbiţo?”, am îngheţat. Mi-am dat seama că priveam secvenţe din trecut, nu era în nici un caz o transmisiune în direct, cum mă asigurase amfitrionul meu. M-am întors, contrariat, spre „Corado”, însă silueta lui rămânea în umbră, nemişcată, de parcă ar fi vrut să mă lase singur în mijlocul acelei reuniuni a spectrelor încarnate.

- Da, aţi ghicit, sunt personaje publice, răspunse agentul întrebării mele nerostite. Pe unii îi ştiţi, pe alţii mai puţin, căci nu prea obişnuiesc să se afişeze sau… să apară într-un anturaj compromiţător.

- Ce fel de loc e acesta?

- O, nu! Agapa amicală pe care o contemplaţi nu se ţine la Roma sau în vreun castel medieval din Bavaria! E conacul miliardarului Hristu Zonidis, aflat la numai un kilometru de noi. Frumos interior, nu-i aşa? E dincolo de perdeaua forestieră ce ne înconjoară.

Mâna agentului ţâşni din dreapta mea, oprind derularea imaginilor pe ecran. Şi a petrecerii aceleia halucinante, care nu mă mai putea înşela.

M-am ridicat cu o mişcare bruscă, aproape să răstorn jilţul, simţind adierea rece a primejdiei, încolţindu-mă.

- Vreau să plec de aici! Duceţi-mă imediat acasă. Nu pot avea încredere în dumneata!

Agentul aprinse lumina.

- Calmaţi-vă, domnule Baltazar. Este doar o parte infimă din ceea ce vroiam să vă arăt.

- M-aţi minţit. Femeia aceea e moartă, ştiţi foarte bine! Emma Stănculescu e moartă de trei luni de zile şi dumneata mi-ai spus că urmăresc o transmisiune în direct!

„Corado” surâse, clătinând din cap. Deschise sticla de whisky şi-şi turnă în pahar, deşi nu băuse deloc mai devreme. Încercă să-mi toarne şi mie, dar mi-am ferit mâna. Nu de falsa lui bunăvoinţă aveam nevoie, aşteptam o clarificare. Eram indignat, simţeam o pornire de răzbunare în mine, însă, sincer vorbind, dacă m-ar fi întrebat cineva, mai târziu, „cum ai trăit momentul?”, ar fi trebuit să recunosc că îmi doream să aud o explicaţie care să nu mă oblige să părăsesc acel improvizat „centru de comandă”, să nu schimb o nesăbuinţă emoţională, venind aici, pe o imprudenţă practică, dând bir cu fugiţii: afară era beznă, frig, pădure deasă şi câţiva dulăi fioroşi, scăpaţi din lanţ. Ar fi fost, nu ştiu cum, şi nedemn faţă de hotărârea pe care o luasem, acceptându-i invitaţia. Agentul s-a aşezat pe scaun în faţa mea, bălăngănindu‑şi cuburile de gheaţă din pahar.

- Aveţi spirit de observaţie, domnule Baltazar. Emma Stănculescu e moartă, într-adevăr, a fost asasinată în împrejurări neelucidate, ancheta poliţiei s-a blocat, dar poţi uşor intui motivele crimei, având în vedere personajele care o frecventau… Dar nu despre biata Emma vroiam să vă vorbesc, ci despre dumneavoastră. Mă bucur că nu m-am înşelat în ceea ce vă priveşte.

- Cum să înţeleg asta?

- În sensul cel mai direct.

Vocea sa egală m-a liniştit oarecum şi am tăcut. El mi-a observat reţinerea.

- Vi-e teamă, fireşte, dar la fel de mult aţi vrea să ştiţi de ce v-am arătat acest filmuleţ şi ce fel de taine mai ascund arhivele mele. Veniţi mai aproape.

„Travis” smulse ceea ce eu crezusem a fi o simplă draperie de fereastră, dar se dovedi un fel de husă, o „cortină” ascunzând un perete de monitoare. Începu să-şi plimbe cu iuţeală degetele pe kayboard. Se aprinse un ecran, apoi altul şi tot aşa şi celelalte, ca o ghirlandă de globuri de Crăciun pe faţada primăriei. Apoi se auzi un iureş de sunete, încălecându-se unele pe altele. Erau zece monitoare cu totul. Rulau secvenţe diferite, alb-negru şi color într-o abundenţă deconcertantă, care mă făcu să uit rapid de frica mea de a mă lăsa manipulat. Din când în când, introducea o nouă casetă în videomagnetofon sau un CD în locul celui vizionat, alternând tehnologiile. Comenta expert, atrăgându-mi atenţia asupra vreunei scene, rebobinând, făcând decupaje, alegând stop-cadre, cu situaţii şi personaje ce meritau o atenţie sporită: potentaţi în haine paramilitare, surprinşi la partide de vânătoare, discutând euforici în preajma unor movile de leşuri de cerbi şi mistreţi, sau, în alte împrejurări, coborând din autoturisme luxoase, întâmpinate de lachei în livrea; aceiaşi „baroni” jucau la cazinou, participau la banchete copioase şi apăreau, a doua zi, pe la diverse conferinţe şi forumuri de caritate sau vizitau, răvăşiţi de compasiune, şcoli pentru handicapaţi şi aziluri de bătrâni; vedeam descinderi ale poliţiei în birourile unor bănci şi firme, funcţionari guvernamentali spilcuiţi încercând să-şi ascundă cătuşele de la mâini de asaltul reporterilor; titluri de ziare anunţând dezvăluiri şocante; înregistrări secrete cu mărturii în cadrul unor procese, fotografii ale unor suspecţi, în faţă şi în profil, ataşate unor dosare penale; partide de înot şi plimbări cu barca în lacuri exclusiviste; scene de alcov, languroase, şi experienţe sado-maso de o ingeniozitate stupefiantă, filmate cu camera ascunsă sau pe telefoane mobile; mitinguri electorale împestriţate cu lozinci, baloane şi explozii de confetti; liturghii negre, ritualuri misterioase, măşti groteşti şi costume extravagante, mişcându-se în cerc, murmurând rugăciuni de neînţeles…

După două ore de vizionări zig-zagate, eram complet năucit.

- Domnule Baltazar, v-am promis să vă arăt reversul medaliei, „faţa nevăzută a Lunii”, cum v‑aţi exprimat dumneavoastră. Am vrut de fapt să ştiţi cine sunt cei care ne influenţează destinul, cine ia deciziile în numele nostru, cât de meschini şi dezgustători pot fi ei. Asta în timp ce marea majoritate a oamenilor încearcă să ducă o viaţă decentă, să fie corecţi, să aibă sentimentul utilităţii. Uluitor, nu? Să-ţi pui viaţa în mâna unor derbedei pe care îi împodobeşti, naiv, cu atributele curajului şi responsabilităţii…

Corado se ridică de pe scaun şi începu să se plimbe prin cameră în faţa mea, gesticulând.

- I-aţi văzut. Stânga şi dreapta îşi dau mâna în spatele cortinei, fără să pună preţ pe principii şi ideologii şi fără să ştie că, orice ar face, mereu  va fi cineva care-i filmează. Hoţi, traficanţi de carne vie, patroni ai unor reţele de prostituţie transnaţională stau la aceeaşi masă cu „demnitari” de stat şi judecători de la Curtea Supremă, de la care aşteptăm imparţialitate de Solomon. E catastrofal când delincvenţa stabileşte regulile pentru cei ce nu fură. Voi, intelectualii, la standardele voastre morale şi profesionale, ar trebui să vă simţiţi profund jigniţi că sunteţi conduşi de nişte boarfe ordinare, de nişte penali!

Mi se făcu ruşine. Îl ascultam şi mă simţeam, realmente, din alt film, personajul unei melodrame de doi bani rătăcit într-un thriller sângeros. Corado scoase dintr-o cutie de metal un plic cu poze, pe care mi le răsfiră pe masă, ca pe un butuc de cărţi de joc.

- Ştiaţi că Vladimir Kout, faimosul traficant de arme ex-sovietic, cunoscut şi vânat cu asiduitate de serviciile secrete din cel puţin 60 de state şi ajuns deja un popular erou de benzi desenate, este bun prieten cu majoritatea politicienilor noştri? Cu ministrul de Interne a participat la nenumărate partide de vânătoare, au pus la cale afaceri cu heroină. Cu preşedintele s-a întâlnit de patru ori pe la diverse staţiuni balneare din Croaţia şi Italia. Urmare a acestor chermeze, ţara noastră a devenit placa turnantă a comerţului cu arme şi droguri în Balcani! Ştiaţi că fondurile de investiţii create în tulburii ani ’90, pentru a valoriza economiile populaţiei, s-au „topit” în acţiuni la banca girată de primele persoane din stat, în conivenţă cu agenţii de influenţă ai fostului imperiu, cu lumea interlopă şi cu capii separatiştilor din nord? Am toate dovezile stocate aici, în arhiva mea. Băieţii ăştia care vin o dată la patru ani să ne ceară votul, şi-au tras scheme frauduloase de milioane de euro, după modelul patentat de Bernard Madoff – marele maestru al maşinaţiunilor financiare. Cu singura deosebire că „ai noştri” îşi continuă, imperturbabil, businessul, în timp ce „profesorul” lor de peste ocean aşteaptă, încătuşat, verdictul juraţilor. Sunt lacomi, sadici, perverşi, detracaţi, obsedaţi sexual, asasini. Nu-i compari pe miliardarii noştri de carton, îmbogăţiţi prin jaful avutului public, cu bancherii familiei Rotschild, cea care a împânzit încă de pe vremea lui Napoleon Europa cu sucursale… Nu-i compari cu clanurile Morgan, Rockefeller, cu John Jacob Astor sau cu legendarul Cornelius Vanderbilt. Oamenii ăştia au luat-o de jos, au muncit din greu şi, desigur, au manipulat şi exploatat fără milă, dar au generat progres şi prosperitate, au lăsat în urma lor imperii industriale, au creat bazele civilizaţiei economice a Occidentului…

Travis îşi întrerupse plimbarea şi se aşeză, neslăbindu-mă din ochi. Avea ceva hipnotizant în privire, o sclipire fanatică, acaparatoare, nu reuşeai să-ţi întorci faţa de la el fără senzaţia că-i cedezi. Încercam, totuşi, să rezist, să-i arăt că sunt stăpân pe situaţie, că-i urmăresc demonstraţia.

- Dar nu reprezintă funcţiile publice o recompensă suficient de mare pentru a nu comite ilegalităţi? Ce-i face pe politicienii noştri să se comporte aşa?

- Lăcomia, domnule Baltazar. Lăcomia, bat-o vina. Problema asta mă frământă de mult timp. Mi-am dezvoltat un fel de obsesie, mă zbat de ani de zile să o descifrez. Degeaba. Lăcomia nu are o explicaţie logică, ea ţine de instinct sau, dacă vreţi, de zona crepusculară a conştiinţei, în caz contrar omul s-ar mulţumi cu ceea ce-i satisface nevoile existenţei imediate. În ţara aceasta abia ieşită dintr-o dictatură totalitară, pentru a intra sub o altă aservire, mai subtilă, mai cinică, mai lipsită de inhibiţii, lăcomia nu este îngrădită de nimic. Acum băieţii se prevalează de libertăţile „economiei de piaţă” şi nu se împiedică nici de legi, nici de tradiţii, nici de bun-simţ. Lăcomia lor e ca o gaură neagră. Lăcomia şi ispita puterii. Da! Posesia de bunuri şi plăcerea de a dispune de alţi semeni. A-i controla, a le frânge voinţa, nu există drog care să-ţi ofere o voluptate mai mare. Pe urmă e şi o chestiune de model. În actualul sistem al puterii, în care şeful suprem decide totul, calităţile cele mai oribile devin standard de conduită pentru toţi funcţionarii publici, virusează întregul corp social. Înţelegeţi? Aceleaşi persoane, care, într-un climat mai sănătos, s-ar comporta mai decent, mai responsabil, în condiţii de dezmăţ politic şi instituţional se transformă în hiene. Nu există, vă spun, explicaţie raţională pentru această metamorfoză... Ştabii din ierarhia superioară, practic, nu au alternativă la putere. Puterea sau puşcăria. Asta-i nenorocirea lor. Şi a noastră. De aceea nu reuşim să avem o alternanţă normală la guvernare. Ei, mereu ei. Numai ei! Iar dacă, odată intrat în acest sistem vicios, încerci să devii autonom, considerând că poţi influenţa lucrurile, te înşeli amarnic.

Se ridică de pe scaun şi apăsă pe o tastă a calculatorului. Din albul lăptos al celor zece monitoare se ivi chipul femeii care mă răscoli mai devreme. Era o altă imagine decât cea de la petrecerea lui Hristu Zonidis, mai melancolică, mai tandră nu ştiu cum.

- Aşa a crezut şi Emma Stănculescu, zise Corado şi mi se păru că sesizez în vocea lui o emoţie sugrumată. A fost un model de succes, a făcut furori pe la reality show-uri şi concursuri de frumuseţe, dar ceea ce se ştie mai puţin e că această divă a avut şi o viaţă mai umbroasă: era amfitrioana unor „reuniuni închise pentru persoane deosebite”, cum le spun ei. Nimeni dintre apropiaţii Emmei, părinţi, rude sau prieteni, nu a acceptat să dea depoziţii anchetatorilor. De frică. Nu-i poţi condamna pentru asta, deşi tăcerea îi face complici la crimă.

- De ce a fost ucisă?

Corado mi-a aruncat o privire piezişă.

- A încercat să şantajeze nişte persoane din anturajul preşedintelui, pe care i-a găzduit în salonul ei de servicii intime. Şi-a imaginat că le va putea pune condiţii. În momentul în care curiozităţile sale au atins anumite „interese de stat”, soarta i-a fost pecetluită. Era un martor incomod, i-a văzut despuiaţi… de prea multe secrete. Din locuinţa ei au dispărut toate dovezile care ar fi putut conduce spre făptaşii omorului: reportofoane, hard-discuri, telefoane mobile, camere video. Avea şi un jurnal de însemnări. Totul a dispărut. Cazul a fost clasat.

M-am uitat la acel chip frumos, multiplicat pe peretele de monitoare, după ce-l admirasem, altă dată, pe nenumărate postere publicitare şi coperte ale revistelor pentru femei. Nu exista bărbat, însurat sau celibatar, care să nu-şi fi populat fanteziile cu Emma Stănculescu. Apoi am revăzut cadavrul femeii acoperit cu crengi, abandonat la o margine de autostradă, şi m-am înfiorat.

- Chiar nu mai este nici o salvare?...

Faţa agentului se lumină de reflexele fulgerelor dinspre fereastra ce dădea în curte, acolo de unde mai răzbătea din vreme în vreme lătratul câinilor săi slobozi. Undeva, departe de noi, tunete puternice vesteau o schimbare a vremii, ploaia avea să înceteze sau, din contră, să se înteţească. Îşi aprinse o pipă. Degetele-i îndepliniră un întreg ritual, pe care îl urmăream încordat. Tabachera şi luleaua, manevrate abil, trădau tabie­turi vechi, de fumător cu pretenţii.

- Salvare?... Nu, nu există salvare. Nu în sensul la care vă gândiţi, spuse el, îngândurat, după ce slobozi un rotocol de fum. Dintr-un anumit punct de vedere, trăim o fatalitate, domnule Baltazar. Azi, lumea este controlată şi dominată prin reţele, şi accentuă într-un anumit fel cuvântul, telenovela noastră naţională este doar veriga unui lanţ mai lung, mai încurcat. Şi orice reţea îşi are un centru ascuns, „păianjenul” care o ţese. Un adevărat labirint al puterii, pe care îl poţi înţelege doar din poziţia unui iniţiat. Dacă înainte, un singur om, prinţul de Thurn und Taxis, deţinea monopolul poştelor şi informa anumite familii din tagma sa asupra conţinutului scrisorilor cu date importante, înainte ca acestea să parvină guvernului, ajutându-şi prietenii să se îmbogăţească la bursă, tehnologiile de azi – sateliţii, radarele, sistemele de urmărire electronice, Internetul – îţi pot furniza cele mai sofisticate informaţii despre orice persoană, şi cei mai supravegheaţi sunt oamenii influenţi, oamenii cu forţă de decizie: politicienii, diplomaţii, afaceriştii, jurnaliştii, patronii media. Mă-nţelegeţi? Aceşti indivizi pun la cale acţiuni pentru înlăturarea unor regimuri politice. Emit mesaje subliminale pentru a induce consumatorilor gusturi şi preferinţe convenabile companiilor pe care le patronează. Îi manipulează pe alegători. Unii dintre ei – cei mai puternici – îşi consultă avocaţii înainte de a face călătorii în străinătate, pentru a se ţine la curent cu legislaţia acelor ţări, verifică procedurile de reţinere, acordurile de extrădare. Notorietatea şi relaţiile îi fac imuni la justiţie. Pentru că pot apela la sentimentele oamenilor, îi pot intimida cu prestigiul lor. Aceşti lideri deţin controlul politicilor fiscale şi monetare în ţările bogate. Ei iau decizii în cercul lor îngust, la reuniunile lor secrete, apoi deciziile respective sunt asumate „spontan” de parlamentele şi guvernele naţionale. Ei inventează crize economice globale, pentru a-şi finanţa cu bani publici bonusurile de nababi. Ei declanşează războaie şi asigură ambele tabere cu armament, hrănindu-se cu viaţa şi moartea unor inocenţi. Înşală, mituiesc, corup judecători şi politicieni, îşi extind influenţa, iar mai târziu, la bătrâneţe, îşi încropesc o fundaţie prin care să-şi „graveze” numele în memoria urmaşilor, în calitate de mecenaţi şi binefăcători ai artiştilor şi ai săracilor din lumea a treia. Setea de putere a acestor elite vine din imbolduri malefice, nu din raţiuni economice, de a­ceea sunt deosebit de periculoşi. Dorinţa lor este să ne facă să credem că aceste întruniri nu există, că aceste manevre ilegale sunt fantasme, iluzii, invenţii ale unor minţi zvăpăiate, şi chiar încurajează o zvonistică, o agitaţie mediatică, pentru a da impresia că nu au nimic de ascuns…

- Dar dacă această lume funcţionează, l-am întrerupt eu, nu contează dacă există sau nu o conspiraţie mondială, o autoritate invizibilă sau cum îi mai spuneţi. Important este ca „roata” să se învârte!

- Tocmai asta e problema, că se învârte într-o direcţie greşită.

M-am ridicat din fotoliu, nemaiputând suporta. Discuţia devenea tot mai vâscoasă, intra într-o zonă mult prea absconsă şi impenetrabilă pentru mintea mea obosită. Refrenul ăsta misterios/misticoid despre „guvernul mondial”, masoni, „iluminaţi” şi alte societăţi secrete îmi dădea un sentiment de jenă. Inşi cu o gândire schematică şi previzibilă, care încearcă la rândul lor să manipuleze. Nu puteam continua aşa. Trebuia să-i frâng elanul, să fac ceva, pentru ca prezenţa mea acolo să capete un sens. M-am gândit o clipă la manuscrisul pe care-l lăsasem în maşină, neglijent, pe bancheta din spate, ca la o reminiscenţă dintr-o viaţă anterioară, aproape uitată. Taximetristul nu mai era acolo, şi nici eu, scriitorul – mă topisem în ceaţa umedă a ploii de afară.

- Ce vreţi de la mine, care e rolul meu în această poveste?

Omul mă privi cu atenţie. Avu o clipă de ezitare.

- Dumneavoastră, domnule Radu Baltazar, inventaţi lumi închipuite, idile roz pentru adormirea conştiinţei publice, când ceea ce avem de făcut este să o trezim. Trebuie să eliberăm adevărul. Marea lumină a cunoaşterii, cea care ne ajută să înţelegem mai bine trecutul şi să anticipăm viitorul. Oamenii trebuie să ştie că ceea ce li se întâmplă nu sunt simple accidente, întâmplări neprevăzute, jocuri ale hazardului… Nu există hazard! Există un nivel, o altitudine la care toate cauzalităţile converg, capătă o logică şi o finalitate. E vina noastră sau, mai exact, este vina capacităţilor noastre senzoriale şi intelectuale limitate că nu reuşim să privim lucrurile de la înălţime, să înţelegem structura, textura lumii, desenul din covor. Trăim ca larvele, ne târâm cu burţile de pământ, nu vedem decât în raza unui unghi de 30 de grade şi-avem impresia că realitatea încape în acest orizont meschin şi mediocru.

- Exageraţi, probabil. O asemenea perspectivă sau un asemenea punct privilegiat de observaţie îl poate avea numai Dumnezeu. Asta dacă se întâmplă să crezi în El…

- Nu exagerez deloc. „Dumnezeu” e răspunsul cel mai facil, cel mai superficial cu putinţă. A spune Dumnezeu, e ca şi cum a-i spune „pădure” sau „noapte” sau „atmos­feră” – sunt noţiuni indiferente, în care nu putem avea o implicare adevărată, iar cine se lasă în plasa acestor cuvinte şi a acestor emoţii e un prost sau, mă rog, un visător cu voinţa paralizată. Nu, până la Dumnezeu, presupunând că ar fi şi El pe undeva, sunt multe alte trepte intermediare, treptele puterii telurice. Acest loc, casa în care ne aflăm, este o astfel de punte de acces către etajele interzise ale puterii, către reversul ascuns al medaliei. Mi-au trebuit 25 de ani să-l pun pe picioare, dacă s-ar afla despre ce am eu aici, aş fi lichidat. Dar mi-am luat măsuri de precauţie… Vă mai pot arăta şi alte lucruri, domnule Baltazar, vă pot dezvălui, spre exemplu, formula succesului de piaţă al romanelor dumneavoastră. Sau vă pot divulga adevăratele motive pentru care editorul v-a refuzat ultimul manuscris. Vreţi să vă spun de ce v-a întors spatele?

L-am privit cu neîncredere.

- Cum puteţi şti una ca asta?

- Simplu. Activez anumite fişiere în calculatorul meu. Veţi vedea totul pe acest monitor. Vreţi să cunoaşteţi punctele vulnerabile ale lui Tony Filipescu, secretele lui nemărturisite?

– Asta pentru a-l şantaja, ca să-mi accepte romanul?

– Nici vorbă. Nu vă propun nimic ilegal. Vă ajut doar să înţelegeţi…

- Să înţeleg ceva ce nu pot pricepe cu mintea mea, prin deducţii logice? Indiferent de motivele pentru care a decis să rupă relaţia cu mine, situaţia nu se schimbă. „Tertipurile” lui m-au pus în faţa unui eşec personal pe care îl intuisem şi fără amestecul său.

- Întotdeauna există şansa să o iei de la capăt, dacă ai curajul să te lepezi de prejudecăţi, de orbirea ta voluntară. Eu îmi dau seama că pentru dumneavoastră ceea ce vă spun ţine mai degrabă de ficţiune decât de realitate, însă după tot ce aţi văzut aici, în casa asta, nu veţi mai putea pretinde că nu ştiţi, nu veţi putea şterge din memorie imaginile acelea, doar pentru că vă tulbură nişte certitudini comode, nu veţi uita această noapte…

Corado se ridică de pe scaun şi se apropie de mine, intrând în cercul luminos tăiat de abajurul metalic de deasupra mesei lungi, încărcate cu aparate. Vorbi pe un ton scăzut, aplecându-şi fruntea, de parcă ar fi ştiut că suntem filmaţi la rândul nostru, de parcă cineva, aflat de partea „cealaltă” a ecranului, ar fi putut să-i citească după buze mesajul pe care vroia să mi-l transmită.

- Suntem un grup de oameni, un grup de patrioţi, care vrem să schimbăm această stare de lucruri. Am lucrat cu toţii în ţări străine, am fost angajaţi în operaţiuni speciale, sub acoperire, din acelea care îţi dau coşmaruri pentru tot restul vieţii… Acum fiecare dintre noi îşi are o meserie la vedere, pentru a putea acţiona nestingherit. Eu sunt şofer de taxi, altul e recepţioner de hotel, unul e bucătar, altul muzeograf, frizer, grădinar, poştaş, comis-voiajor, agent de asigurări, avem chiar şi un angajat la pompe funebre. Meserii de joasă condiţie, care ne permit o conspirare mai eficientă. Ne reunim perio­dic, aici, în vila mea din mijlocul pădurii, schimbăm informaţii, culegem date despre oamenii influenţi, le vânăm slăbiciunile şi viciile ruşinoase, pentru a-i demasca în faţa opiniei publice şi a-i înlătura definitiv din viaţa noastră, a-i trimite într-un loc, departe, de unde n-ar mai putea face nici un rău… Vrem să curăţăm ţara noastră de cancerul care o roade. Aţi putea să vă alăturaţi nouă. Sunteţi o figură importantă şi, dincolo de scepticismul editorului dumneavoastră, oamenii nu v-au uitat, vă citesc şi vă respectă. Vă puteţi „reabilita” în ochii lor, dacă nu prin literatură, printr-o… activitate în folosul comunităţii.

Îl ascultam consternat. Simţeam că mă prăbuşesc în abis, fără nici o şansă. Eram chiar la fundul gropii, firească încununare a unei aventuri iresponsabile.

- Eu nu particip la comploturi! Eu sunt scriitor. Dar nu asta vroiam să spun. De fapt ceea ce faceţi mi se pare lipsit de sens. În locul celor pe care-i doriţi să-i pedepsiţi vor veni alţii, mai lacomi, mai cruzi, mai vicleni. Nu poţi schimba natura umană!

Travis dădu din cap şi zâmbi cu înţeles.

- Ascultându-vă lamentaţiile în maşină, mi-a venit chiar atunci ideea să apelez la dumneavoastră, m-am gândit că e o bună oportunitate pentru amândoi. Eu vă voi furniza informaţii, dumneavoastră le veţi „croşeta” într-o poveste care se va vinde. Aveţi dexteritatea necesară pentru a turna aceste fapte într-o… cum se spune…

- Naraţiune…

- Da. Într-o naraţiune. Veţi câştiga enorm.

- Şi banii îi împărţim?

- Nu mă refer la bani. Eu n-am nevoie de bani. Vreau doar ca aceste lucruri să fie cunoscute şi, mai ales, crezute.

- Mai bine duceţi-vă la un ziar.

- Cum a fost în afacerea Watergate, în care după 50 de ani un alt Bob Woodward să dea publicităţii identitatea lui „Deep Throat”, adică numele meu, numele sursei… Cu ce folos pentru cauză? Aş produce un titlu incendiar, un aşa-zis eveniment care să intre, rapid, în aceeaşi moară a ştirilor de senzaţie, oferind satisfacţie unui grup de persoane setoase de revanşă sau publicului mediu statistic, care vrea scandaluri şi execuţii spectaculoase pentru a-şi alunga plictiseala... Nu, a merge la ziar ar însemna să umflu aceeaşi gogoaşă, să particip la acelaşi joc vicios, să rămân prizonierul sistemului. Eu nu vorbesc despre dezvăluiri punctuale urmate de arestări, anchete, jurăminte pe Biblie, condamnări şi scrâşnet de zăbrele. Răul e mult mai adânc ca să poată fi înlăturat prin sentinţa unui tribunal. Eu vorbesc despre un proces de educaţie. Despre un avertisment. Despre un tribunal al conştiinţei. Trebuie să deschidem ochii oamenilor. Să-i scoatem din starea de letargie în care trăiesc.

- Chiar dacă va dura mai mult timp? Un an, doi, zece? Doar nu vă aşteptaţi ca nişte scrieri romanţate, nişte poveşti de capă şi spadă să fie luate în serios, să-i facă pe cititori să gândească altfel, să acţioneze.

- Nu mă aştept la rezultate imediate, dar indiferent cât ar dura, trebuie să avem un moment declanşator. Veniţi cu mine, domnule Baltazar?...

* * *

M-am trezit după-amiază, târziu, cu o durere îngrozitoare de cap. În jurul meu obiectele pluteau în devălmăşie, îşi pierduseră conturile, se lungeau ca nişte bucăţi de plastilină topită, şi doar ticăitul familiar al orologiului de pe perete şi laptopul licărind intermitent în obscuritatea camerei m-au ajutat să-mi dau seama că sunt acasă. Doamne, oare câte ore dormisem? Ce-am băut de-mi arde creierul?... Am aprins veioza şi după câteva minute în care haosul formelor se mai linişti, mi-am zărit pe colţul mesei manuscrisul, frumos aranjat, pagină peste pagină, ambalat grijuliu într-o husă albăstrie, impermeabilă, din acelea pe care mi le furnizează papetăria olandeză din cartier. Mi-am zărit manuscrisul şi mi-am adus aminte că vroiam să ajung în dimineaţa aceea la editură. Tony mi se păruse cam absent la telefon, făcuse o pauză inexplicabilă când i-am spus că vreau să-i prezint „trufandaua” promisă acum un an. Mă pregătisem să-i savurez reacţia şi am fost nevoit să-i repet numele în receptor, „Tony, mai eşti acolo?”, înainte ca el să consimtă să ne vedem. Va trebui să-i dau telefon să mă aştepte după 7 seara, la biroul său din strada Rozelor, unde stă până târziu, uneori peste noapte… Ce figură şi Filipescu ăsta, mereu mi-a dat senzaţia că îmi ascunde ceva, că frământă nişte planuri şirete, dincolo de mina sa invariabil bonomă. Nu, mai întâi să mă aduc în ordine, să mă spăl, să scap de migrena asta cumplită. O cafea, e tot ce‑mi trebuie acum, o cafea şi un diazepam. Chiar două!

Am dat plapuma la o parte, căutându-mi cu piciorul papucii de sub pat, apoi am tras storurile de la geam. Afară se întunecase de-a binelea. Cam prea repede pentru această vreme a anului. Mi-am luat trusa de medicamente din sertarul biroului şi m-am îndreptat spre bucătărie, târşindu-mi ciupicii de parchet. „Nora!, Nora!”, vocea îmi sună stingher şi cumva ridicol în casa cu desăvârşire pustie. Impetuoasa mea soţie şi pornirile ei nestăvilite. Îmi spusese ceva despre o vizită la maică-sa, ceea ce înseamnă că îmi dăruia câteva ore nepreţuite de singurătate, păcat că trebuia să mi le irosesc cu vizita la editură, dar trebuia să mă ţin de cuvânt, după ce-l sunasem pe Tony.

Am traversat holul spre bucătărie, adulmecând deja mirosul boabelor din râşniţă, dar în ultima clipă am observat pe comoda cu oglindă din preajma uşii din vestibul un pachet masiv lipit cu scotch, de mărimea unei cutii de cizme pentru doamne, şi un bilet deasupra. Era scrisul Norei. „Vezi că ţi l-a adus un comisio­nar, la prânz, din partea unui oarecare Travis. Mi-a spus că ştii tu despre ce este vorba. Sper să-ţi aminteşti când te vei trezi.”

O sudoare rece îmi broboni fruntea. Am ridicat pachetul, era destul de greu, părea să aibă nişte cărţi înăuntru sau naiba ştie ce. M-am întors în camera mea, încercând, febril, să smulg fâşiile de scotch, enervându‑mă că nu vroiau să cedeze. În sfârşit, reuşii să le tai cu o foarfecă. Mă uitam la grămada de CD-uri şi casetele video împrăştiate pe plapumă şi nu înţelegeam ce caută acolo. Printre discuri, am găsit un plic cu un fel de listă, o descriere a ceea ce cuprindea pachetul. Mi-am pus ochelarii şi-am început să silabisesc, tremurând, în lumina leşinată a veiozei: secretul asasinării lui J.-F. Kennedy; cifrul conturilor elveţiene ale lui Ceauşescu; înregistrarea operaţiunii eşuate a eliberării ostaticilor americani din Teheran; revelaţiile dosarului Roswell; criza rachetelor din Cuba în rapoarte clasificate; filmul negocierilor de la Malta, niciodată difuzate, dintre Bush şi Gorbaciov; banca ocultă a Vaticanului, creditori şi debitori; mărturii incomode despre „defecţiunea Gordievsky”; înregistrarea convorbirii telefonice dintre ruşi şi comandamentul american, în timpul căreia Moscovei i-au fost transmise coordonatele buncărului lui Dudaiev, liderul rebelilor ceceni; agenţii sexuali ai KGB-ului şi ai Securităţii române; adevărul despre „Experimentul Philadelphia” din 12 august 1943; stenogramele distruse cu interogatoriile membrilor lojei P2; Alain Greenspan şi „lunea neagră” de pe Wall Street, o investigaţie independentă; biografia lui Matthias Warnig, director executiv în proiectul Nord Stream, fost agent de legătură al premierului rus, în perioada activităţilor sale la Dresda...

Încet-încet, evenimentele unei nopţi terifiante, pe care nu-mi aminteam să o fi trăit vreodată, începură să-mi revină în lumina conştiinţei, ridicându-se la suprafaţă ca aşchiile unei epave: grimasa dispreţuitoare a lui Filipescu, misterele taximetristului cu ochelari fumurii (de ce-o fi purtat ochelari de soare în toiul nopţii?), pio­leţii scăpărând de-a lungul şoselei spălate de ploaie, haita de câini de la vila din pădure, camera înţesată cu dispozitive electronice şi rafturi de cutii zincate, Emma Stănculescu, plutind, spectral, printre oaspeţii din salonul lui Hristu Zonidis, ceremoniile lugubre ale unor bărbaţi şi femei cu măşti şi pelerine lungi, descriind cercuri magice în jurul unui sacerdot păgân, pipa neagră a lui Corado… Şi cuvintele imprimate pe plic: „Acesta-i doar începutul!”.

M-am trântit în pat cu faţa în sus, strângându-mi între palme tâmplele sfâşiate de o durere violentă. Nu mi‑am recunoscut vocea. Nu era strigătul meu. Din tavan mă privea o figură spartă în mii de monitoare.

1