Femei încarcerate – când istoria devine istorisire (fragmente)

Suferinţa ca dar

Felul în care femeile au supravieţuit închisorilor politice din România este imposibil de explicat. Totuşi, anumite lucruri pot fi înţelese. Înainte de toate, motivaţiile lor, aşa cum reies din propriile mărturii, au un puternic fundament etic. A nu ceda sub tortură şi a nu-ţi trăda familia, prietenii, cunoscuţii sau binefăcătorii este, pentru martorele detenţiei politice româneşti, o chestiune de imposibilitate morală: „da io cum să spun de naşu Drăgoi, de popa Constantinescu…” – întreabă retoric Elisabeta Rizea – „Naşu Drăgoi m-a cununat şi popa Constantinescu m-a binecuvântat atunci, la maşină, când veneam din puşcărie” (Nicolau, Irina şi Niţu, Theodor (eds.), Povestea Elisabetei Rizea din Nucşoara. Mărturia lui Cornel Drăgoi, consemnată şi editată, cu o prefaţă de Gabriel Liiceanu, Bucureşti, Humanitas, 1993, p. 78). Dintre cele două posibilităţi: a colabora sau a nu colabora, a doua este văzută drept soluţie firească, în acord cu legile nescrise ale lumii, în vreme ce prima este considerată accidentală, deviantă, o excepţie malefică.

De asemenea, pentru cele mai multe dintre ele, durerea pierderii complete, a torturii permanente, este suportată ca un preţ plătit de bunăvoie, pentru a-i ocroti pe cei dragi, preluându-le acestora presupusa vinovăţie sau posibila persecuţie. Nu numai Lucreţia Jurj crede că i s-a dat darul mesianic de a purta suferinţa unui întreg neam, a unei întregi familii (v. Jurju, Cornel şi Cosmin Budeancă (eds.), „Suferinţa nu se dă la fraţi”. Mărturia Lucreţiei Jurj despre rezistenţa anticomunistă din Apuseni (1948-1958), Cluj, Editura Dacia, seria „Remember. Literatură şi totalitarism”, 2002). Şi pentru Elisabeta Rizea suferinţa este un destin implacabil, care merită asumarea întregii dureri: „da mai hodinisem şi eu doi ani, nu mai luasem bătaie doi ani, şi am putut suferi” (Nicolau şi Niţu, 1993, p.78) – povesteşte ea cu seninătate despre momentul în care bătăile regulate şi torturile au reînceput. La rândul său, Aniţa Nandriş-Cudla este convinsă că numai puterea lui Dumnezeu i-a păzit de moarte în lungii ani de deportare în Siberia, pe ea şi pe copiii ei: „şi am cunoscut că puterea lui Dumnezeu e foarte mare şi te poate ajuta.” (Nandriş-Cudla, Aniţa. 20 de ani în Siberia. Destin bucovinean, Bucureşti, Humanitas, 1991, p. 126). Trebuie să luăm în considerare faptul că atât Lucreţia Jurj şi Elisabeta Rizea, cât şi Aniţa Nandriş-Cudla şi alte supravieţuitoare ale încarcerării politice sunt susţinute de o credinţă profundă în Dumnezeu şi că se roagă, postesc, sărbătoresc Crăciunul, Paştele şi urmează obiceiurile creştineşti pe tot parcursul rezistenţei şi al detenţiei lor, oricât de dificile şi de vitrege ar fi condiţiile. Ele cred cu tărie că dreptatea şi pedepsirea nelegiuiţilor nu vor întârzia, acestea decurgând direct din necesara intervenţie a divinităţii.

Din acest punct de vedere, puterea lor de îndurare se înrădăcinează într-un mecanism de dislocare a agresorului. În loc să-şi considere agresorii vinovaţi de crime îndreptate direct împotriva lor, cele mai multe supravieţuitoare din această categorie îi consideră mai întâi vinovaţi împotriva lui Dumnezeu, de unde întreaga tematică a răzbunării sau a judecăţii devin chestiuni de justiţie divină, mutându-se la un cu totul alt nivel. Foarte des, martorele sunt sigure că Dumnezeu însuşi îi va pedepsi pe torţionari. De pildă, când află că supraveghetorii care o trimiseseră în închisoarea polară fuseseră chiar ei condamnaţi pentru furt, Aniţa Nandriş-Cudla este sigură că asistă la un act de justiţie divină. Elisabeta Rizea se încredinţează aceleiaşi explicaţii în legătură cu Ion Băncescu, care îi refuzase utilizarea unui anumit depozit. Tot ea invocă judecata dumnezeiască pe capul celor care i-au făcut rău, după cum mama ei aruncă un blestem pe capul lui Cârnu, care aproape că îi omoară fiica în bătaie. Acest aspect particular constituie o parte foarte importantă a rezistenţei femeilor în închisorile comuniste, unde comuniştii îmbracă – în înţelegerea pe care ele o dau istoriei imediate – pielea unor diavoli pământeşti. Torţionarii sunt caracterizaţi adesea ca „brute”, dar mai ales ca oameni care şi-au pierdut sufletul şi, odată cu el, calitatea umană minimală. Cu alte cuvinte, atacul nu se îndreaptă, în gândirea lor, doar împotriva unui regim politic, ci împotriva răsturnării unei ordini dumnezeieşti, înalt supra-umane. Oameni versus neoameni, viaţă versus moarte, îngeri versus diavoli, Vârsta de aur versus Apocalipsă – iată numai câteva dintre perechile contradictorii cărora li se ataşează înţelegerea comunismului în mărturiile invocate.

Despre îngeri şi demoni

Spre deosebire de mărturiile de mai sus, în mărturia Lenei Constante ne confruntăm cu o perspectivă ateistă. Şi ea simte inutilitatea oricărei opoziţii individuale: „scenariul fusese scris. Personajele trebuiau să-şi spună rolurile. Al meu era secundar.” (Constante, Lena. Evadarea tăcută. 3000 de zile singură în închisorile din România, Bucureşti, Humanitas, 1992, p. 69). Dar pentru ea, acel colectiv „cu toţii”, din mărturiile Elisabetei Rizea sau ale Lucreţiei Jurj nu mai are niciun înţeles, după cum devine incertă identificarea şi separarea „îngerilor” de „demoni”: „conştiinţa mea orbise. /…/ Nu voi fi o eroină. Am răspuns da.” (1992: 69-70). Abia aici, în această istorisire, descoperim o viziune de interior asupra diferenţelor comportamentale dintre deţinuţii-bărbaţi şi deţinuţii-femei. Cele mai multe dintre femeile care ajung în închisoarea politică (cam 75 de procente, apreciază Lena Constante) sunt – după expresia acesteia – ascultătoare faţă de regulile agresorului („de frică, din disperare, din apatie nervoasă, din lipsă de imaginaţie, din dorinţa de a capta bunăvoinţa forţei sau pentru a-ţi păstra un minimum de sănătate fizică”– 1992:128-129). Câteva dintre ele sunt „ revoltatele, neascultătoarele” – dintre care cele mai multe sunt legionare. A treia categorie o alcătuiesc „informatoarele”, dar Lena Constante consideră această categorie ca fiind „neglijabilă” printre femei, datorită lipsei lor de implicare politică: „majoritatea femeilor pe care le-am cunoscut erau tot atât de „politice” ca şi mine” (1992:129). Este interesant de văzut că, în relatarea ei despre penitenciarul Miercurea-Ciuc, Lena Constante este cât se poate de critică faţă de colegele ei de celulă, pe care le vede ca pe o masă amorfă şi pasivă. Chiar şi aşa, în cea mai rece lumină cu putinţă, ea le recunoaşte solidaritatea. Pe de altă parte, pentru Lena Constante iertarea creştinească nu este un răspuns plauzibil la crimele detenţiei (ale căror efecte se văd cu adevărat abia după eliberarea din închisoare, cum aflăm din pagini cutremurătoare scrise de Lena Constante sau consemnate de editorii Lucreţiei Jurj). „Religia iertării greşiţilor” nu poate avea nimic în comun cu imposibilitatea acordării iertării în cazul victimelor Gulagului şi al torţionarilor lor: „noi toţi, cei care am suferit în carnea, inima şi spiritul nostru, suntem foarte departe şi pe drept cuvânt, de iertarea călăilor” (Constante, Lena, Evadarea imposibilă. Penitenciarul politic de femei Miercurea-Ciuc 1957-1961, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1993, p. 88).

Chiar şi la acest nivel, cele mai multe dintre mărturiile femeilor sunt diferite de cele ale bărbaţilor: suferinţa femeilor în detenţie, sub bătaie, tortură, interogatorii inumane este justificată de majoritatea victimelor ca reacţie creştinească, şi nu ca rezistenţă politică ori ideologică. Spre deosebire de mărturiile anilor ’80 despre comunismul românesc, unde foarte frecvent autorii converg – implicit sau explicit – către ideea unui comunism înstăpânit pe veci, a unei ratări definitive a şansei naţionale la libertate şi democraţie, a unei naţii „de mămăligă”, în aceste relatări care consemnează întunericul absolut al umanităţii lovite de istorie, comunismul este înţeles – până la un anumit punct – ca un sinistru accident istoric pe cale de a fi remediat, răsturnarea lui fiind percepută în termeni de iminenţă. Desigur, acest sentiment se transformă cu timpul în speranţă tot mai firavă, dar în cele mai multe relatări constituie atmosfera de fond şi alimentează atitudinea umană anticomunistă.

1