Gîndirea captivă şi dilemele compasiunii (Czeslaw Milosz, Gîndirea captivă)

Am răsfoit doar prima ediţie în limba română a Gîndirii captive de Czeslaw Milosz (Humanitas, 1999), crezînd că ştiu totul despre gîndirea şi lumea totalitară şi grăbindu-mă să citesc alte cărţi, despre lumea liberă. Lectura, peste un deceniu, îmi arată, desigur, că mă înşelam. Apărută în 1953, Gîndirea captivă a fost tradusă în mai multe limbi, a avut parte de prefeţe şi postfeţe scrise de filosofi şi scriitori notorii (Karl Jaspers, de exemplu), a fost o carte-cult citită clandestin în spaţiul comunist pînă în’ 89 şi recitită oficial după, şi a devenit o carte clasică, de referinţă, pentru orice încercare de a înţelege totalitarismul comunist. Deşi cartea are o consistentă istorie a receptării ei globale, nu există vreun model al receptării, şi poate nici limite, în schimb, în spaţiile postcomuniste există un cadru al receptării: atitudinea individuală şi/sau colectivă faţă de trecutul comunist, care justifică şi reeditarea cărţii acum, în colecţia Zeitgeist, coordonată de Vladimir Tismăneanu, colecţie care „invită la luciditate şi responsabilitate”, publicînd cărţi despre „ideile-forţă” care au animat destinele oamenilor.

„Cum poţi trăi şi gîndi în ţările stalinismului?” este întrebarea la care a încercat să răspundă Gîndirea captivă. Milosz recunoaşte cochetarea sa cu puterea comunistă de la sfîrşitul anilor ’40, cînd a fost parte a maşinăriei sale administrative şi propagandistice, ocupînd înalte funcţii la ambasadele Poloniei de la Paris şi Washington, iar acest flirt ideologic îi serveşte drept temei pentru a transforma experienţa personală într-o experienţă socială/supraindividuală: „doar pentru că un timp îndelungat am cîntărit argumentele pro şi contra pot scrie această carte” (p. 20). Milosz consideră acceptarea Noii Credinţe (el face parte dintre autorii care au considerat comunismul o religie seculară) similară cu efectul pastilelor Murti-bing pe care le iau personajele suferinde de un „nesaţ” filosofic şi în căutare neîncetată a rosturilor existenţei dintr-un roman bizar, Nesaţul, al scriitorului polonez, St. I. Witkiewicz. Cei care iau pastila Murti-bing nu mai sînt sensibili la întrebările metafizice, dar nu-şi uită nici vechea personalitate. La fel şi în intelectualii care aderă, după îndelungi sfîşieri, la Noua Credinţă, există concomitent vechea şi noua fază. Autorul descrie ipostazele dedublatului, raţionările nesfîrşite ale intelectualului prins între mrejele „Occidentului putred” şi cele ale Noii Credinţe, făcîndu-le deseori să pară, în acel context, la fel de valide, oferind astfel o descriere aproape intimă a mecanismelor capitulării intelectualului şi a convieţuirii lui cu puterea şi o înţelegere, din interior, a modului de a gîndi în sistemul totalitar. Raţionărilor dedublante urmează comportamentul dedublat numit Ketman - o actorie cotidiană practicată pe scară largă, a cărei descriere Milosz a găsit-o în cartea Religions et philosophies de l’Asie centrale de Gobineau. Ketmanul permite să exprimi orice mărturie de credinţă care place adversarului şi să recurgi la orice fel de tertipuri pentru a-l înşela ca să nu dezvălui adevărul cînd nu mai e posibil să păstrezi tăcerea, metode care îl umplu pe cel ce practică Ketmanul de o mîndrie şi satisfacţie superioară, căci persiflează fiinţa neinteligentă şi „îşi realizează sinele în pofida a ceva” (p.99).

Partea cea mai tulburătoare a cărţii o constituie cele patru portrete de scriitori, colegi sau chiar prieteni ai lui Milosz, autorul descriindu-le rătăcirile intelectuale şi politice din Polonia interbelică (de obicei, dreapta naţionalistă şi antisemită), experienţele de război (adesea eroice) şi adaptarea la regimul comunist. Astfel, Alfa sau moralistul a căutat întotdeauna demnitatea şi puritatea morală în sine şi în personajele sale. Intrarea în partid însemna pentru el nu diminuarea, ci sporirea obligaţiilor morale, dar astfel a ajuns să-şi exprime compasiunea doar în cadrul permis de cenzură. Beta este nihilistul născut din „iubirea înşelată faţă de lume şi faţă de oameni”. A fost la Auschwitz şi din „teamă de neadevăr” (p.142) îşi îndrepta scrisul spre depistarea absurdului şi a ticăloşiei semenilor. Fiind o „rană iritată”(p.143) din cauza lumii dezvrăjite, a întrezărit în ţara sa, aflată sub dominaţia Noii Credinţe, posibilitatea de a transforma lumea în una mai bună şi s-a întors din exil. Furia de care era stăpînit a servit perfect propagandei: scria articole veninoase consacrate „Americii capitaliste”, chemînd la distrugerea duşmanilor care se împotrivesc lumii noi. Dintr-un îndrăgostit al lumii dezamăgite a ajuns, cu ajutorul partidului, o „zdreanţă” şi o „bestie”, ipostază pe care nu a putut-o suporta şi drept urmare a recurs la soluţia lui Maiakovski. Gamma sau robul istoriei a fost ispitit de „taina” literaturii dar, ca să‑şi potenţeze talentul de a cărui micime era conştient, şi l-a pus în slujba demonului numit istorie, ajungând astfel să scrie nesfîrşite povestiri à la russe, despre lupta cu nemţii. În schimbul povestirilor corecte, a devenit „directorul conştiinţelor” pus să vegheze ca literatura să se dezvolte pe linia trasă de partid. Pentru a nu-şi pierde privilegiile era condamnat să scrie - un chin pentru el, căci înţelesese că necesitatea istorică lipsea de sens literatura care trebuia să fie doar un număr de pagini corecte ideologic. Delta e un talent ieşit din comun şi cu o imaginaţie inepuizabilă, pentru care nu existau graniţe între fantezie şi adevăr. Madona cu pruncul şi Lenin deveneau în poezia lui ceva deosebit şi ireal, el însă avea disperată nevoie de mulţimile de adoratori şi de un mecena care să-l scoată din aburii alcoolului, obligîndu-l să scrie. Statul comunist, cel mai generos mecena de care a avut parte trubadurul, l-a folosit din plin pînă în momentul cînd a fost lansat „dezideratul luptei împotriva spontaneităţii procesului creator”, după care Delta „a păşit în ţinutul umbrelor vii, folosite atît cît au fost necesare” (p. 207). Milosz a considerat aceste patru personaje ca fiind reprezentative pentru grupurile de scriitori care în perioada stalinizării puteau fi întîlniţi în toate ţările Europei de Est, iar textul său ca fiind un „studiu de grup”.

Departe de a fi doar o cronică a anilor stalinişti, Gîndirea captivă e o carte despre pasiuni şi ambiţii, care sînt, probabil, partea întunecată sau chiar „mizeria” literaturii. Toate cele patru personaje s-au întors din Occident unde, fie emigraseră, fie rămăseseră după război, iar patriotismul lor e în întregime explicabil, căci „unde în afara ţării sale ar fi putut găsi cititori ai cărţilor scrise în limba maternă?” (p. 144), sau pentru că „simţea că se transformă într-un biet refugiat obişnuit” (p. 203). Scriitorii vroiau să-şi publice operele, aveau nevoie de cititori şi aveau nevoie de limba maternă ca să aparţină comunităţii care o vorbea, comunitate văzută ca o promisiune a „nemuririi” lor literare. Nevoia de certitudine că ceea ce fac ei lasă o urmă (în mintea cititorilor) îi împiedica să vadă teroarea din societatea care le oferea sensul şi certitudinea.

Citind Gîndirea captivă, nu am putut evita compasiunea şi mila pentru toţi cei numiţi Alfa, Beta, Gamma, Delta şi care căutau cu orice preţ să-şi publice operele, să aibă cititori, să fie incluşi în manuale (cine şi-a dorit vreodată să fie scriitor şi nu a dorit să aibă cititori să arunce primul cu piatra...). Nu am putut evita compasiunea şi mila pentru toţi cei care au învăţat să fie prudenţi, căci au văzut cum unii au căzut în prăpastie din cauza unui articol scris prea impulsiv, pentru scriitorii ale căror gesturi de eroism constau în mutarea virgulei şi intercalarea lui „şi”, pentru cei care trebuiau să aplaude noua estetică mohorîtă ca să poată să reziste pe ascuns prin cultură, pentru cei care au atins culmi ale abilităţii şi acuităţii psihologice ca efect al vigilenţei interioare la care îi condamna minciuna...

O asemenea empatie e riscantă: „pătimirea” mea împreună cu Alfa, Beta, Gamma sau chiar Delta, atît cît e posibilă prin intermediul lecturii, nu subminează oare gestul condamnării crimelor comunismului la care obligă etica (nescrisă) a neuitării? Se pare că mă aflu în situaţia celui care, încercat de o anumită compasiune, trebuie să condamne chiar obiectul compasiunii. Dar oare chiar trebuie condamnaţi toţi acei Alfa, Beta, Gamma şi Delta din epocă, pentru că, orice s-ar zice, nu ei au fost satrapii-comisari care vînau fiinţe nevinovate, înfundîndu-le în închisori, ci doar scriitori? Ne pare rău de drama lor, dar ce să facem cu participarea, chiar dacă indirectă, prin legitimare simbolică, la crimele săvîrşite de alţii (acei comisari-satrapi) în numele doctrinei? Totuşi, oare obligaţia de a condamna comunismul nu e cumva doar o aliniere la îndemnurile venite din spaţiul public, de la noii directori de conştiinţe? Îndrăznesc să afirm că acest „trebuie” e o obligaţie etică a mea, pe care se cuvine să o realizez în pofida compasiunii, ca exigenţă morală care mă încearcă (distincţia dintre etică şi morală serveşte totuşi la ceva!). E o obligaţie etică pe care o dictează contextul: contextul (politic) al acestui text şi, totodată, contextul de existenţă al Contrafortului: statul autoritar şi comunist. Obligaţia mea de a condamna comunismul de oriunde, în toate ipostazele sale, inclusiv cele intelectuale, are un scop: vreau ca acest regim să fie înlocuit de unul care ar respecta drepturile şi libertăţile individuale. În acest context (diferit de spaţiile postcomuniste, unde nuanţele în procesarea moştenirii comunismului ar fi posibile), relativizarea şi compasiunea ar avea efecte adverse, căci ar putea justifica perpetuarea opresiunii şi abuzurilor.

Însă indiferent de loc şi spaţiu, personajele Gîndirii captive ar putea avea parte de reproşul cititorilor tulburaţi de destinele lor, cărora însă nu le vor scăpa neobservate jumătăţile de măsură cu care au operat acei scriitori captivi: dacă strania instituţie a literaturii promite ceva fiinţei pe care o numim „scriitor”, atunci ea cere respectarea necondiţionată a imperativului care deschide dar şi închide gura scriitorilor: „totul sau nimic”. Sau, fără a formula reproşuri, vom rămîne cu o tristeţe mută: ei, cei mandataţi să administreze sensurile primite de-a gata şi să vadă că ceea ce pare a fi un răspuns e doar un pretext pentru alte întrebări, au eşuat să vadă că unicul sens rezervat lor era căutarea sensului, fără certitudinea de a-l fi găsit vreodată.

1