|
1. Ce trăsătură de caracter vă definește cel mai bine și care a fost cea mai nepotrivită calitate pe care v-au atribuit-o alții?
2. Credeți că e posibil să trăim numai în adevăr, să excludem minciuna?
3. Ați fost vreodată cu adevărat fericit în meseria scrisului?
4. Ce prețuiți mai mult: libertatea umană sau datoria față de patrie?
5. Ce ați dori să discutați cu un scriitor celebru, dacă v-ați întâlni cu el la o casă de creație?
6. Ați încheia un „pact faustic” pentru a crea o operă monumentală?
7. Credeți în Geneză sau în Teoria evoluționistă?
8. Vă deranjează faptul că religiile monoteiste nedreptățesc femeia?
9. Ați accepta să plecați într-o călătorie în spațiu pentru a cunoaște tainele Universului, știind însă că nu vă veți mai revedea părinții, rudele și prietenii?
10. Dacă nu v-ați fi născut în România/Moldova, în ce țară din lume ați fi dorit să trăiți?
11. Dacă ați avea posibilitatea să alegeți, în ce epocă din trecut aţi dori să trăiți?
12. În ce tablou al unui pictor celebru v-ar plăcea să intrați?
13. Preferați un guvern național sau un guvern european?
14. Care este, după părerea Dvs., cea mai mare impostură a lumii?
15. Dacă vi s-ar oferi ocazia, în ce moment al istoriei ați interveni pentru a da un alt curs evenimentelor?
16. Aveți un model pentru femeia perfectă?
17. Ce calități apreciați la un bărbat?
18. Vi s-a întâmplat să jucați în viață „roluri” care nu vi se potrivesc?
19. Ați simțit vreodată nevoia să vă răzbunați pe cineva, să faceți rău cu intenție?
20. Vă place să dați sau să primiți?
21. Care „nebun al lumii” – ne gândim la iconoclaști și reformiști, cei care contribuie la emanciparea spiritului uman - vă este cel mai simpatic?
22. Ce compozitor vă place cel mai mult?
23. De ce își spune omul povești?
24. Vă e frică de singurătate?
25. Ce fel de poezie vă place, sunteţi deschis către mai multe formule poetice?
26. Dacă ați scrie un scenariu de film, cu ce regizor - clasic sau contemporan - ați dori să colaborați?
27. Ați simțit vreodată tentația puterii?
28. Ce personaj nedreptățit, subevaluat din istoria omenirii, ați dori să-l reabilitați?
29. Ce calitate proprie unui alt popor ați dori să o aibă și poporul român?
30. Când scrieți (dimineața sau seara) și ce stimulente folosiți pentru scris?
31. Cu ce vă „hrăniți” îngerul de pe umăr?
32. Ce așteptați, știind că nu va veni niciodată?
33. De ce își pune omul întrebări?
Simona Popescu
1. Sînt reactivă şi intransigentă. Noroc cu scrisul, care pune frînă şi toarce indignarea, intransigenţa pură în altceva. Cît despre calităţile atribuite de alţii... Cred că unii mi-au supraevaluat puterea de a îndura.
2. În adevărul tău, da! Nici nu ai încotro. Nu poţi trişa faţă de tine cu nimic. (Poate n-ar trebui să generalizez.) În ceea ce priveşte „adevărul depresiv” (cum ar spune Gellu Naum) şi opresiv (aş adăuga) al celorlalţi, lucrurile se complică (sau dimpotrivă, se simplifică prea tare!).
3. Într-un fel, tot timpul, cît scriu, sînt într-un nor, mai mult sau mai puţin rarefiat, de fericire. Chiar şi „les affres du style”, vorba lui Flaubert – şi nu numai de stil – ţin de zona asta. Echivalez fericirea cu un soi de luminozitate. Şi incertitudinea şi entuziasmul care preced scrisul sînt, în felul lor, o formă de fericire sălbatică. Ce urmează după ce termini ceea ce ai avut de făcut, asta e altceva. Nici în cazurile fericite, ca să zic aşa, nu mai e vorba de fericire. Este doar ceea ce simte melcul pentru cochilia lui, fluturele pentru aripi. Apoi, interferezi, vrei nu vrei, cu unii-alţii, cititori, prieteni, neprieteni. Poţi fi şi de-a dreptul nefericit, din varii motive, atunci cînd ceea ce faci e înconjurat de ostilitate (se poate întîmpla – şi, paradoxal, poate fi de bine!). Uneori, literatura îţi aduce singurătate, izolare. Important e să transformi lucrurile care te adumbresc în viitoare luminozităţi. Ele pot deveni bune prilejuri de a-ţi explica, de a-ţi continua, de a-ţi amplifica mesajul. La mine funcţionează foarte bine. Orice mă răneşte devine o sursă de energie şi creativitate. E vorba, probabil, de un instinct de regenerare, ca la scoici, salamandre sau ca la cele vegetale, aproape toate, începînd şi sfîrşind cu minunata iarbă.
4. Nu am nici o datorie faţă de patrie. Dar am o datorie faţă de mine, în care intră şi o datorie faţă de matria/patria mea. Datoria asta poate face parte, uneori, din chiar ceea ce numim libertate. Înainte de orice, însă, sînt un cetăţean al lumii. Am o datorie faţă de lume (îi datorez mult). O datorie de onoare.
5. Nu stau de vorbă cu oamenii după gradul lor de celebritate. Pe mine nici nu mă interesează asta. Sînt autori cunoscuţi cu care n-aş avea chef să vorbesc nimic şi autori mai puţin cunoscuţi cu care aş avea de vorbit o grămadă.
6. Nu. N-aş avea nici o satisfacţie, n-ar fi întru totul a mea „opera cea monumentală”! Şi-apoi, nu mă atrage monumentalul, ăăăăă… arta monumentală. Cît despre pact, am aceeaşi slăbiciune ca Faust: pentru tinereţe...
7. Întrebarea e prea tranşantă. Cred în amîndouă exact în acelaşi timp!
8. Nu m-am gîndit la asta. Dar dacă mă gîndesc... Mai bine, nu! Prima poezie pe care am citit-o la „Cenaclul de Luni” se numea Dumnezoaica. În Exuvii am scris despre nişte zeităţi care mă încîntau. De pildă, aztecul Ometeotl, „muma zeilor, tatăl zeilor”, cu fustă de stele, închis în temniţă de peruzea. Sau zeiţa Nu Wa, care, de singurătate, a făcut din lut, după propriul chip, o fetiţă pe care a numit-o Jen, adică om!
9. Nu. Dar dacă nu aş avea familie, şi mîine!
10. În actuala Republică Moldova. E un loc bun, ca şi România, ca să-ţi iei revanşa faţă de soartă, faţă de condiţia umană. La polul opus ar fi, cred, pentru un creator, Elveţia.
11. Depinde cine aş fi în epoca aleasă... De fapt, cel mai potrivit pentru mine e chiar timpul în care trăiesc. E multă creativitate în jur. E mult de admirat. Nu fac parte din categoria plîngăcioşilor, care văd doar decădere şi declin. Ele sînt o continuă fatalitate şi, altfel, o veşnică provocare.
12. În Grădina deliciilor a lui Hieronymus Bosh. Aş avea ce cerceta, chiar dacă eu nu m‑aş vedea. Dacă ar fi să mă văd, aş intra într-un tablou de Edward Hopper (personajele lui n-ar mai fi, în felul acesta, atît de singure). Mi-ar plăcea şi într-un colaj suprarealist. Sau s-o ţin de mînă pe Frida din Cele două Frida (Las dos Frida). Dar asta e o întrebare la care aş răspunde pe zeci de pagini! Atunci cînd a apărut Exuvii, aş fi vrut să pun ca ilustraţie pentru copertă un tablou al unei suprarealiste cehe, Toyen. Tabloul se numeşte The Sleeping. Cred că în română ar merge Cea care doarme. E o fată care stă cu spatele şi ţine o plasă pentru fluturi într-o mînă. De fapt, nu are un corp propriu-zis, pluteşte. Şi nu sînt fluturi în jurul ei. Fluturii sînt într-un alt tablou al lui Toyen, într-un insectar uriaş pe care îl fotografiază un domn pe marginea prăpastiei, undeva într-o zonă polară.
13. Păi, avem şi guvern european! Eu zic că se vede!
14. Una mare de tot? Dacă e mare, e fascinatorie. Dacă e fascinatorie, nu mai contează că e impostură...
15. Mi-ar fi greu să aleg între a salva lumea de comunism sau de nazism. Nu aş putea interveni de două ori, vă rog?!
16. Femeia perfectă? Pe mine perfecţiunea mă sperie şi, adesea, plictiseşte.
17. Ca şi în cazul femeii, demnitatea (care e şi sursa altor calităţi, de altfel).
18. Nu cred că mi se potriveşte rolul de profesor. Îl joc pentru că nu am încotro. Totuşi, uneori îmi aduce mari bucurii.
19. Să fac un rău cu intenţie, nu. Stau de vorbă în mintea mea cu unii care m-au dezamăgit. Port cu ei un fel de dialoguri imaginare, reparatorii, care nu mai sînt posibile în realitate. Încerc să limpezesc lucrurile pînă la capăt, măcar aşa. Să mă limpezesc pe mine. Nu pot trăi în încîlceală morală. Uneori, e necesar să spui şi public ce ai de spus, nu doar în monologul tău interior. Poate părea o formă de răzbunare. De fapt, e o necesitate obiectivă. În privinţa asta, eu am o credinţă de copil sau de primitiv. Cred că răul pe care-l faci se întoarce la tine. Şi mai cred că există o răzbunare a sorţii, la care lucrează timpul (şi poate nu doar el).
20. Îmi place să dau lucruri la care ţin. Trebuie să am mare grijă. Nu sînt pentru toată lumea. Unii văd doar preţuri, nu mesaje (un cadou, pentru mine, înseamnă mesaj). Cadourile mele preferate sînt cele de la fetiţa mea. Le face singură din materiale la îndemînă (cutii, pene, culori, mărgele). Îmi place să primesc scrisori, semne de simpatie sub formă de bileţele, e-mailuri, desene, cărţi, jucării mici. Ultimul cadou de care m-am bucurat a fost o cutie cu căluţi de mare verzi, din hîrtie, făcuţi de prietena mea Brânduşa. Sînt nişte foarte frumoase piese de origami, iar căluţii de mare sînt o emblemă a mea.
21. Toţi.
22. Cum să-l aleg pe unul? De pildă, ca filozofie a compoziţiei, cel mai apropiat de, să zicem, Lucrări în verde ar fi Carl Orff, creatorul Carminei Burana.
23. E o vorbă: „poveşti de adormit copiii”. Omul îşi spune sau spune poveşti, pentru ca să adoarmă „fiara bătrînă” din el şi să lase curat „sufletul fîntînă”. Ca să se trezească copilul din el, nu ca să adoarmă. Cînd copilul era copil (aşa începe o poezie a lui Peter Handke) e una, cînd copilul este adult, e alta... De aici, schimbarea de sens a poveştii...
24. Există singurătatea bună şi cea rea. Ca scriitor, am mare nevoie de singurătate. Face parte din procesul creaţiei, ca să zic aşa. Dar nu mi-aş afla rostul într-o singurătate stearpă... Ca om, îmi ajunge familia şi îmi ajung cîţiva prieteni. În timp, am ştiut să îndepărtez falşi amici cu care îmi pierdeam vremea cu prea mare generozitate. Mai bine cîştig timpul cu necunoscuţi.
25. Îmi place poezia deschisă mai multor formule poetice!
26. Dintre români, deocamdată cu niciunul. Dintre străini... Cu cineva ca Fellini, pentru amestecul ăla de nostalgie, tristeţe şi bucurie, vitalitate. Asta ca să mă opresc la un singur nume!
27. Da, cînd am fost şefă de clasă (cred că se zicea „comandantă”) în şcoala primară, în clasele mici. Apoi mi-a trecut total. N-o făceam pe şefa, jucam rolul învăţătoarei. Ea făcea naveta de la Braşov la Codlea, orăşelul meu natal. Uneori, întîrzia sau chiar lipsea. Ţineam eu orele în locul ei. Toată lumea mă asculta. Era o putere cu care făceam fapte bune. Nu mă dădeam mare. În general, mi se pare detestabil să te dai mare. E ceva de om mic.
28. Mulţi minori sînt nedreptăţiţi. Uneori, cînd mă aflu în marile muzee ale lumii, mă atrage într-o sală, mai tare chiar decît pictura unuia celebru, tabloul vreunui minor. Şi în literatură, uneori, subevaluaţii sînt fascinanţi. Mi se pare exemplar, de pildă, ce au făcut avangardiştii, în frunte cu Breton, pentru ei. Ce om mare, acest Breton care a ştiut să scoată la suprafaţă bijuterii ascunse de umbra unor monumente masive (uneori, funerare)... În literatura română, mi se pare nedreptăţit Ion Budai Deleanu, pe care îl consider un mare poet. Nu-l găseşti mai niciodată pe lista celor care dau nume de poeţi români importanţi. În general, îmi plac mai puţin frecventaţii, subevaluaţii care fac deliciul cunoscătorilor. Sau deconcertanţii...
29. Seriozitatea germană sau japoneză. Rafinamentul francez. Patriotismul american. Perseverenţa olandeză. Mîndria spaniolă. Melancolia rusă. Hărnicia chinezilor. Magia africană.
30. Scriu mai mult în prima parte a zilei. Beau multă cafea. Şi mănînc ciocolată.
31. Cu de toate!
32. Dacă ar fi să mă compar cu un alchimist, aş spune că aştept să apară aurul, ştiind că, deşi nu va apărea niciodată, voi cîştiga ceva cu mult mai preţios. Cei care ştiu cîte ceva despre alchimie înţeleg despre ce vorbesc...
33. Întrebările sînt şi ele parte dintr-o sofisticată, inefabilă alchimie.
Vasile Ernu
1. E mai uşor să vorbeşti despre trăsăturile proaste decât despre cele bune. Suntem un amestec straniu de lucruri bune şi proaste. Obsesia mea cea mare e legată de teama de a nu fi ignorant faţă de celălalt.
2. Nu. Ar fi groaznic să trăim doar în adevăr. E ca şi cum am trăi după nişte algoritmi matematici. Până şi PC-urile care „trăiesc” după astfel de algoritmi mai dau erori, mai apar viruşi în sistem. Adevărurile culturale sunt nişte convenţii pe care din când în când le „aruncăm în aer”. Minciuna este parte a „jocului”. Până şi limba are sens doar în măsura în care are capacitate să mintă.
3. Nu am conştientizat. Nu pot vorbi de o extaziere aparte în faţa unui text. Am fost extaziat mai degrabă de textele unor scriitori pe care-i ador.
4. Ambele sunt nişte constructe „ideologice” destul de vagi. În ciuda acestui fapt, constructul „libertatea umană” îmi sună mai familiar şi mai pe gustul meu.
5. Mai există „case de creaţie”? Dacă prin zona noastră „mai există”, atunci o întâlnire cu Gogol ar fi posibilă. Am tare multe întrebări să-i pun. De exemplu: de ce naiba nu a scris şi-n „ucraineşte”?
6. „Operă monumentală”, „pact faustic”.... ambele-mi sunt destul de străine. Cred că ceea ce numim noi „marea literatură” este un gen literar. Fiecare ne asumăm anumite genuri literare pe care suntem capabili să le scriem.
7. Sunt două cărţi excelente, dar scrise în genuri diferite. Pentru ambele am respect. Ambele au jucat (şi încă mai joacă) un rol imens în modul nostru de interpretare a lumii. Ca om al modernităţii, mi-e greu să-mi imaginez lumea actuală fără teoria evoluţionistă. Scoaterea acestei teorii din manualele şcolare mi se pare ceva monstruos. Am un mare respect pentru spaţiul religios, însă a umple şcolile cu icoane, a înlocui evoluţionismul cu ortodoxismul bigot mi se pare o mare prostie.
8. Dacă ar fi doar religia monoteistă cea care o nedreptăţeşte! Orice formă de nedreptate trebuie sancţionată. Mai ales, nedreptatea pe care o producem noi înşine.
9. Nu sunt un mare admirator al „naturii”. Mă interesează acest subiect numai în măsura în care este un produs pur cultural. Tot ce e „cultural” este fascinat, tot ce e „natural” îmi displace. De ce să mergi „în spaţiu”, să pierzi atâta timp când poţi citi cărţile oamenilor care au mers în mii de „spaţii şi galaxii”.
10. Eu nu m-am născut nici în Moldova, nici în România, ci în URSS, pe care-l consider unul dintre cele mai ambiţioase şi tragice proiecte politice şi culturale. Tragedia şi suferinţa, entuziasmul şi nebunia acestui proiect fascinează şi lasă răni foarte adânci. În ce ţară mi-ar plăcea să mă fi născut? Poate în una latino-americană, unde există la fel de multă nebunie.
11. În general, îmi plac epocile marilor transformări. Eu sunt copilul unui Imperiu, un copil al perestroikăi şi am fost martorul căderii unui mare imperiu şi al unui întreg regim politic. Nu pot să spun că nu mi-a plăcut. Astfel de epoci au ceva fascinant şi tragic. Sunt foarte curios dacă actuala criză va produce ceva similar. Nefericirea este mult mai productivă decât fericirea.
12. Nu-mi place să mă văd pictat.
13. Eu sunt propriul meu stat. Guvernele politice sunt pentru a le chestiona şi critica. Vaga impresie e următoarea: cu cât guvernele devin mai „globale” şi rupte de electorat, cu atât ele se transformă mai mult în guverne tehnocrate. Adică aceşti băieţi cu costume scumpe uită că politicul nu este o chestiune tehnică, ci una pur umanistă. Când apare o criză majoră, ei cred că a apărut o problemă tehnică. Scot un manual de instrucţii tehnice şi decid chestiuni pur tehnice. Ei nu mai deosebesc criza politică (din care face parte şi cea economică) de defecţiunea unui frigider sau maşini de spălat.
14. Ultima mare impostură este cea în care trăim acum. Criza economică de care ni se tot vorbeşte nu este una economică, ci una care are cauze pur politice. Criza economică este un efect al unei profunde crize politice. Elita mondială nu vrea să recunoască acest lucru şi atunci ne spun (exact ce spuneam mai sus) că e vorba de o defecţiune tehnică. Cauzele: nu era bine unsă maşinăria. De aceea trebuie să-i salvăm pe cine? Evident că pe cei care au produs această fraudă imensă. Paradoxul e următorul: cu cât ai produs mai multe pierderi, cu atât eşti mai „salvabil”, iar cu cât ai produs mai puţine pierderi, cu atât eşti mai vinovat, vei plăti mai mult şi nu ai nici o şansă să fii „salvabil”. Astăzi, asistăm la impunerea unui „adevăr unic”: sistemul actual nu are alternativă. Aşa că suntem nevoiţi să ascultăm predica de tip nou: „capitalism cu faţă umană”. Parcă am mai auzit predica asta şi într-un alt regim. Marea masă, cei care plătesc din greu imensa fraudă a elitei în loc să se revolte, îi imploră pe aceştia să le acorde încă un credit. Iar elita „binevoitoare” le face această ultimă „concesie”. Pun pariu că Stalin ar fi fascinat de un astfel de sistem.
15. Sunt un „erou al vremurilor noastre”. Sper ca această criză să fie cu adevărat profundă. Cu cât va fi mai profundă, mai radicală, cu atât va fi mai bine pentru toată lumea. Avem nevoie ca pământul să se cutremure sub noi, ca elita mondială să simtă cum fuge terenul de sub picioare, ca să apară întrebări cu adevărat noi. Avem nevoie de speranţă, de alternativă, de regândirea unor noi proiecte politice.
16. Nu. Însă am în minte două femei pe care le ador: Anna Ahmatova şi Marina Ţvetaieva. Când marii intelectuali sovietici ai perioadei staliniste au fost ameţiţi, „li s-au luat minţile”, au visat frumos sau urât, au făcut diverse compromisuri şi au avut diverse temeri şi obsesii, cele două femei exemplare au dovedit că poţi să fii lucid şi să nu-ţi pierzi capul. Nebunia stalinistă şi imensa suferinţă prin care au trecut nu le-a îngenuncheat. Atâta demnitate şi luciditate vezi foarte rar.
17. Verticalitate, demnitate şi asumarea responsabilităţilor.
18. Da. Din păcate, uneori facem aceste „roluri” stupide...
19. Nu-mi place răzbunarea, însă a face rău cu intenţie uneori pare tentant.
20. Să dau, fireşte.
21. Îmi plac cei trei „nebuni” care au speriat modernitatea: Marx, Nietzsche, Freud.
22. Recent, m-am îndrăgostit de Şostakovici (de operă, dar şi de destinul lui tragic).
23. E cea mai veche formă de a comunica şi de a vorbi. Este singura artă care nu s-a transformat şi a păstrat o anumită constanţă. Dacă muzica şi arta vizuală au trecut prin transformări radicale, naraţiunea, literatura şi-au păstrat o anumită liniaritate. De exemplu, Bach nu ar pricepe nimic din muzica dodecafonică, iar Michelangelo nu l-ar putea înţelege pe Duchamp. Însă un Eschil, un Dante ar putea citi fără probleme pe orice scriitor contemporan, fiindcă literatura, „povestea” n-au trecut prin rupturi majore decât accidental.
24. Nu, fiindcă e singura stare autentică.
25. Acum sunt la faza în care aş asculta la nesfârşit versuri citite de Brodsky. Iosif Brodsky recitând din propriile versuri sau din versurile preferate ale lui Osip Mandelstam sau Anna Ahmatova.
26. Uf... dintre ruşi - Gherman (seniorul), dintre români - Porumboiu, dintre americani - Tarantino.
27. Da, dar nu a depăşit niciodată spaţiul meu locativ de 68 m2.
28. Andrei Platonov, poate cel mai important scriitor rus al secolului XX care a fost subevaluat şi total nedreptăţit de istorie şi de „industria” culturală. În aceeaşi situaţie se află şi Varlaam Şalamov, cel care a scris despre Gulag înaintea tuturor. A făcut-o mult mai bine şi mai semnificativ chiar decât Soljeniţîn. Sunt cei mai nedreptăţiţi scriitori ai secolului XX.
29. Asumarea propriei condiţii.
30. Am nevoie în primul rând de linişte şi să am uşa închisă de la birou. Stimulente: cărţile scriitorilor preferaţi.
31. Nu mă pricep la îngeri. Mai ales că am auzit că nu au sex şi sunt apolitici. Îngerii sunt nişte banali birocraţi celeşti. Nu-mi plac birocraţii.
32. Pierderea e a lor nu a mea...
33. Întrebarea este cea mai bună metodă de stimulare a gândirii.
Valentina Tăzlăuanu
1. Cea mai ingrată, loialitatea. În ce priveşte nepotrivirile, alţii de asta şi există ca să-ţi atribuie defecte.
2. La modul ideal este posibil, de ce nu? „A trăi în adevăr”, răsfăţul filozofilor…
3. Fericită, nu cred. Este totuşi o stare prea specială care se asociază greu cu meseria noastră.
4. Pentru mine aceste două lucruri nu se exclud neapărat. Mă întreb însă dacă libertatea ta ca individ nu poate fi resimţită şi ca datorie? Patria ca o sumă de datorii-libertăţi individuale, n-ar fi un lucru minunat?
5. În nici un caz despre reţeta celebrităţii sale.
6. Cu siguranţă, n-aş ajunge chiar atît de departe.
7. Nu pot spune nici măcar dubito, ergo… Sînt două registre în care (am putea să) existăm şi care se intersectează undeva…
8. Bineînţeles. Dar haideţi să fim sinceri pînă la capăt. Nu este o atitudine care ţine doar de religie, ci şi de gradul de civilizaţie.
9. Ştiu că, mai devreme sau mai tîrziu, voi pleca într‑o … călătorie. O facem cu toţii cînd vine momentul. Nu sîntem chiar aşa de siguri că vom putea afla şi Taina sau tainele cu această ocazie. Oricum, cerul cu stele rămîne deasupra noastră, ispitindu-ne.
10. Dar… m-am născut aici!
11. Aş prefera mai curînd viitorul.
12. Nu mi-am pus vreodată această problemă. Nu sînt genul…
13. Un guvern normal, de ţară normală.
14. Pretenţia de a accede la divinitate. Sau, în alţi termeni, credinţa în posibila ei perfecţiune.
15. Este o întrebare care ar trebui adresată… titanilor dacă, prin atavism, s-ar fi transmis oamenilor obişnuiţi cîte ceva din rasa lor.
16. Nu am modele de acest fel. Poate am avut cîndva, în adolescenţă, cînd mă ataşam de vreun personaj literar…
17. Integritatea şi bunul simţ. Aş adăuga că nu apreciez deloc ceea ce-i caracterizează în mare măsură, trăsătura de caracter cea mai dezagreabilă cu putinţă: egoismul.
18. Ca toată lumea. Dar mi-ar plăcea să cred că în fiecare dintre aceste cazuri am fost mai mult sau mai puţin conştientă de inadecvarea la situaţie. Am totuşi oarece legătură cu teatrul…
19. Cu intenţie, niciodată. Dar oameni sîntem…
20. Fără nici o ipocrizie, chiar îmi place să dau. Cred că este plăcut şi să primeşti. Recunosc, însă nu am avut de multe ori ocazia să încerc acest sentiment.
21. Shakespeare.
22. Acum n-aş spune că am un compozitor preferat. Ascult şi aud zilnic în casă tot felul de muzică. Inclusiv, compoziţiile electronice ale fiului meu.
23. Ca să nu uite că este om.
24. Am fost din copilărie prietenă cu singurătatea. Încă n-am uitat-o definitiv.
25. Există prea multă poezie bună ca să te lipseşti cu bună ştiinţă de plăcerea de a o gusta în toată diversitatea ei.
26. Este puţin probabil să scriu un scenariu de film. Cu atît mai puţin, nu am motive să mă lansez într-o colaborare măcar şi imaginară cu un mare regizor.
27. Nu, deloc. Experienţele mele în „ale puterii” au fost complet nesemnificative.
28. Chiar nu mă simt în stare să răspund la această întrebare.
29. De a se aduna laolaltă pentru o lucrare. Pentru orice lucrare. Se pare că „individualismul sălbatic care a modelat sufletul păstorului trac” (observaţia îi aparţine, dacă nu mă-nşel, poetului Dan Botta) este încă o moştenire de nedepăşit pentru noi.
30. În general, dimineaţa. Cel mai mare stimulent al meu este să am în minte o idee (sau, şi mai bine, cîteva), atunci cînd mă aşez la computer, pentru a nu bîjbîi.
31. Cu iluzii.
32. Momentul cînd voi scăpa de probleme.
33. Pentru că îl plictisesc de moarte răspunsurile de-a gata cu care este asediat din pruncie pînă la adînci bătrîneţi, cînd ajunge să ştie că… nu ştie nimic.
Bogdan Ghiu
1. Obstinarea (care poate ţine loc chiar de destinare). Dezinteresarea.
2. Nu, din moment ce însăşi ideea de adevăr este concepută (şi folosită), cel mai adesea, ca o minciună.
3. Întotdeauna când scriu sunt fericit. De-aia scriu.
4. Libertatea umană faţă de orice fel de patrie.
5. Ocolesc scriitorii celebri şi nici nu cred că aş avea unde să-i întâlnesc. Eu nu-i caut! Dar dacă totuşi aş da undeva peste unul şi aş avea chef să stau de vorbă cu el, l-aş întreba, cel mult, ce mănâncă, ce bea, de unde se aprovizionează şi cine l-a învăţat. Dacă e în formă, cum se menţine. Dacă e gras, cum se suportă.
6. Nu văd cu cine aş putea să închei un astfel de pact. Diavolul a murit! Este om, deci nu are decât puterea minciunii.
7. Cred în divinitatea evoluţiei nesfârşite a omului, în facerea lui continuă (chiar dacă infinit intermitentă) de către el însuşi, împreună.
8. Religiile monoteiste nedreptăţesc omul. Îl asasinează, prefăcându-l „dialectic” în nimic şi strivindu-l cu o măreţie şi cu o misiune străine.
9. Nu. Adevăratele taine nu ţin de cunoaştere, ci de creaţie.
10. De ce aş vrea să mă fi născut în altă parte, când tot de o ţară ar fi vorba?
11. Oriunde şi oricând este „aici şi acum”, cu oameni. Deci la fel, indiferent, pasionant. Poate că în Olanda lui Descartes şi, apoi, a lui Spinoza. Dar numai pentru apropierea de aceste personaje fabuloase, care par inventate, nu pentru locul ca atare.
12. „Dejun pe iarbă” de Manet. Sau mi-ar plăcea să fiu urechea tăiată, eliberată, emancipată, din autoportretul bandajat al lui Van Gogh.
13. Un guvern naţional de nivel european. Dacă s-ar putea, „aş prefera să nu”, vorba lui Bartleby: niciun fel de guvern!
14. Patriile, ţările, epocile, guvernele. Mai exact, aşa-zisele diferenţe dintre ele.
15. Într-un moment precis, să zicem, convenţional ales, şi neîncetat repetat, în care însă, tocmai, nu aş fi putut face nimic. De exemplu, momentul arhetipal al ascensiunii la putere a lui Hitler prin vot.
16. Evident! Madame Bovary, pentru că nu doreşte decât să se lase păcălită. Am şi cunoscut-o, de fapt, nu o dată.
17. Nepăsarea.
18. Chiar şi în momentul de faţă joc un rol, care nu ştiu cât mi se potriveşte. Dar nu în asta constă viaţa? Concret, de mai multe ori mi s-a întâmplat să fiu angajat şi, de câteva ori, chiar şef. Oribil! Detest ambele capete ale sabiei puterii.
19. Zilnic. În special pe cei pe care nu i-aş vedea dacă nu s-ar arăta.
20. Da.
21. Pe cei inventaţi. Personajul meu preferat, în vremea din urmă, este Bartleby, al lui Melville. Adevăratul om pragmatic, cum îl califică Deleuze. Un autentic reformator, încă neînţeles.
22. Pe momente. Acum evoluez în Messiaen.
23. Ca să adoarmă şi să se trezească la viaţă în vis, singurul loc unde poate avea puteri, unde poate face ceva.
24. Nu. Pentru că nu e cineva anume. Dar singurătatea este greu de atins. Nu există singurătate.
25. Poezia-întrerupere, oprire, trezire, dar şi poezia-acompaniament (flux, ambient). Prima, mai mult. Poezia întotdeauna profetică. Adică poezia-articulaţie invizibilă, nicicând dată.
26. Adevăraţii regizori nu colaborează cu nimeni, îşi scriu scenariile singuri, fac totul. Ar putea – şi mi-ar plăcea – să facă cineva un film după un poem de-al meu, după două versuri. Greenway, de exemplu.
27. Doar împotriva puterii. Şi se cheamă mânie.
28. Charles Sanders Peirce, al cărui pragmatism a fost nu atât subevaluat (dimpotrivă!), cât deformat, deturnat, falsificat, transformat, dezastruos, în contrariul său. Căci ce înseamnă, de fapt, a fi pragmatic? Nu, aşa cum s-a ajuns să se spună, a realiza acţiuni care, cu costuri minime, să producă beneficii cât mai mari, ci a anticipa semiotic, prin semne, mental, intelectual-moral, consecinţele propriilor tale acţiuni nu numai asupra celorlalţi, ci şi asupra ta însuţi. Altfel spus, negarea, preîntâmpinarea istoriei ca sumă de „externalizări negative” ale lipsei de adevărat pragmatism. A prefera, în prealabil şi mai presus de orice, mai degrabă să nu. Refondare, reimaginare a „Americii”, ca punct de fugă fără de care însăşi noţiunea de lume nu este posibilă, practicabilă.
29. Seriozitatea. Banalitatea voioasă. Pasiunea detaliilor bine, amplu, cosmic planificate.
30. Scriu tot timpul, dar mai ales dimineaţa foarte devreme. Cu cafea, ţigări, e-mail, linişte. Tăcerea ca drog.
31. Cu furie.
32. Dreptatea.
33. Pentru că are răspunsuri.
Leo Butnaru
1. Primo: deschiderea spre altul, altruismul, spiritul de responsabilitate, perseverenţa. Secundo: desconsideraţia (în loc de simpla indiferenţă) faţă de cei declaraţi „clasici în viaţă” şi „atinşi de geniu” pe aici, prin Interriverania.
2. Timpurile eticismului utopic au trecut sau, probabil, încă nu au venit. Puterea banului, politica, ignoranţa, însăşi societatea sunt primii adversari ai adevărului. Iar bietul om e sub toate acestea deodată, ca şi sub vremi...
3. Probabil, un părelnic – da. În naivităţile debutului, când, elev fiind, mi-am văzut publicate versurile în ziarul „Tinerimea Moldovei”, sau când am luat în mână cartea-mi de debut. O mai fi fost şi alte fulguraţii ale iluziei necesare (prima mea carte publicată în dreapta Prutului, încheierea romanului memorialistic „Copil la ruşi”...), căreia i se poate spune şi beatitudine. (Fericirii îi prefer sinonimul Beatitudine, deoarece are drept component un alt element noţional important: atitudine.)
4. Datoria umană faţă de o patrie liberă sau care trebuie să ajungă astfel.
5. Aş prefera să fie un celebru compatriot al lui Dante, cu care să discut despre Tomaso Marinetti şi despre neorealismul italian, dând şi scurte raite prin „Ghepardul” sau nuvelistica lui Dino Buzzati cel din marginea „Deşertului tătarilor”.
6. Am răspuns în nuvela „Ziua mâniei se amână”, publicată chiar în „Contrafort” (Nr. 1-2, 2008). Reţin doar un mic extras din acel text: „– Cum adică?... Ce fel de alt sens?... V-am spus: cu ajutorul meu veţi fi în stare să scrieţi romanul ce va declanşa apocalipsa... – Crezi tu că aş fi în stare să merg la aşa ceva? Vade retro, Sathana! ţipă omul scrisului, adică – Piei, Satano! – în latină fiind spus, pentru că, trebuie să precizăm, discuţia dintre oaspetele tenebros şi literatul carpatin se ţinea anume în latină, deoarece Diavolul nu cunoştea româneşte, pe când compatriotul nostru se descurca de minune şi destul de viu în moarta limbă a antichităţii lumii. Avea doar unele dificultăţi în a găsi termenii ce ţineau de computeristică, pe aceştia folosindu-i în engleză, limbă cunoscută, bineînţeles, şi Diavolului...”
7. Încerc să cred în Întemeietorul de întemeieri, care putea fi chiar Libertatea din care să se... autoizvodească şi însuşi Magnum ignotum (Marele necunoscut), autorul Genezei. Dar, dincolo de toate astea – acelaşi Magnum misterium....
8. Nu. Pentru că tot mai multe femei emancipate au trecut la... mono-ateism.
9. În acest moment, da, aş accepta, fiindcă părinţii mei sunt deja în ceruri, ocrotiţi de tainele universului şi ar fi posibil să-i revăd. Cine ar declina o astfel de ocazie?... Dar dacă părinţii îmi mai erau pe pământ, bineînţeles că răspunsul ar fi fost: nu.
10. În Statele Unite ale României.
11. În draga mea antichitate dintr-un secol viitor, precum spune un vers de Nichita Stănescu.
12. În pânza lui Heinrich Zille (1858-1929), numită în original „Singende Kinder”, ce reprezintă un grup de copii nostim de simpatici ce cântă cu extraordinarul entuziasm al inocenţei şi uitării de sine! (Probabil, mai sunt încă sub impresiile romanului memorialistic „Copil la ruşi”, pe care l-am editat anul trecut. Dar remarcaţi şi ce nume are pictorul: Zille!)
13. Chiar de la bun (rău!) început sau – până la urmă, toate guvernele se ticăloşesc. Să sperăm că cel european – mai puţin, totuşi...
14. Comunismul în variantă ruso-sovietică, dar şi în oricare alta – cubaneză, nord-coreeană, moldo-transnistreană...
15. Aş fi propus declanşarea procesului de la Nürnberg chiar în clipa în care se decidea semnarea pactului Ribbentrop-Molotov. Stalinismul şi acoliţii săi trebuiau şi ei închişi în boxa călăilor.
16. Nu există aşa ceva. De aceea mă gândesc, în general, la femeia simpatică, atrăgătoare şi inteligentă, ca să nu mai vorbim – vorbind, totuşi, – de fidelitate etc.
17. Bărbăţia în tot ce face şi apără.
18. Poate că doar episodic. Cei cu Oscar-ul nu le-ar fi luat în seamă.
19. Vreodată, posibil să fi simţit această necesitate, însă nu să şi fac rău cu intenţie. Însă, mai totdeauna, intuiţia mi-a spus să-mi las răufăcătorii în seama Providenţei. Şi Aceasta m-a răzbunat echitabil, scoţând din ecuaţie respectivele personaje clevetitoare. Cu atât mai mult astăzi intenţia de a mă răzbuna mă plictiseşte, plus că cei care mi-au făcut rău sunt personaje mărunte-mărunţele, inclusiv – ...mărunte de boi, cocoţate pe tocuri de 10 cm., ca pe coturni – paiaţele antichităţii. Scârbavnice împeliţări. În continuare, cred în Providenţa care mă va apăra şi îmi va face dreptate.
20. Să dăruiesc – da, să dau – mai puţin; să primesc daruri – parcă da.
21. Nu am idoli. Ţin la mai multe personalităţi, inclusiv la Lautréamont, autorul iconoclastului poem „Maldoror”. Simpatizez şi naivii, dar perseverenţii alchimişti, numai nu înaintea babilonianului care a caligrafiat pe miile de tăbliţe din argilă prima capodoperă a lumii, Epopeea lui Ghilgameş, în care a murit şi prietenul meu Enkidu, cu care am îmblânzit fiare, rătuindu-le, distrugând capcane...
22. La acest capitol sunt de asemenea... politeist: Mozart, Bach, Beethoven, Mendelson, Greg, Schopin, Schuman, Enescu (rapsodiile), Arvo Part (genial compozitor estonian, contemporanul nostru; ascultaţi „Spiegel im spiegel” – „Oglindă în oglindă”!)... Si câţi alţii care ar merita să fie pomeniţi aici!...
23. Ca să înfrunte sau să reformuleze realitatea, percepţia acesteia. Şi – ca „să se atingă” de eternitate, să se „familiarizeze” cu ea.
24. Nu. Dacă e vorba de cea a studiului, creaţiei, meditaţiei, muzicii, poeziei, „conectării” la propriul subliminal şi la misterul cosmic.
25. Înainte de toate, orice poem în care există, nedisimulat, vibrant-unduitor, „stropul de eternitate” – precum a fost numită metafora. Am fost şi rămân captivat de poezia italiană, franceză, spaniolă, greacă, niponă, cea a autorilor din America Latină. Preţuiesc mult şi creaţia avangardiştilor ruşi – Hlebnikov, Maiakovski, Mandelştam, Pasternak (în tinereţe), Harms, Krucionâh, Bahterev, Poplavski etc.
26. Cu Luchino Visconti cel din „Moarte la Veneţia” (după nuvela omonimă a lui Thomas Mann). Iar scenariul ar avea de motto următorul micropoem: „E de neimaginat ca/poetul claustrofob/alias faustofob/să nu aibă imaginaţia de a scrie/şi poemul:/Moarte în lift...”
27. De la patruzeci de ani încoace, doar puterea asupra propriilor texte literare şi, prin ele, asupra propriei mele existenţe.
28. Un personaj colectiv: poporul român.
29. Demnitatea şi fantastica dragoste de carte. Eu unul cred în ceea ce spunea Francis Bacon acum mai bine de patru sute de ani: Knowledge itself is power (Cunoaşterea de sine e putere).
30. În juneţe, scriam şi ziua, şi seara, chiar şi nopţile. Consumam cafea, fumam, uneori aveam la îndemână un pahar de vin roşu. De vreo cincisprezece ani, însă, scriu dimineţile, nu fumez, beau doar ceai, iar pentru a mă re-declanşa în munca scrisului fac plimbări de 3-5 kilometri. Apoi, drept stimulente, mai folosesc şi muzica, şi pictura, şi... ne-citirea istoriilor literare, ca să nu mai vorbim de atât de bizara presă curentă.
31. Am scris o carte „Iluzia necesară” care, mai apoi, a împrumutat titlul şi unei antologii. Uneori, îngerul de pe umăr, amator de hrană spirituală, „îmi răsfoieşte” – cu atenţie, dar şi cu un surâs enigmatic – anume iluziile necesare...
32. Mai demult, scrisesem şi aceste versuri: „Mie multe lucruri mi se întâmplă cu mare întârziere, / în timp ce altele în genere nu mi se întâmplă...” Prin urmare, „aştept” şi unele lucruri importante spre care corbul lui Poe îşi croncăneşte dizgraţiosul Nevermore!
33. Recent, am publicat o carte care se intitulează „Răspund, deci exist”. Cu acelaşi efect, s-ar fi putut numi: „Întreb, deci exist”. Însă volumul amintit e al cincilea în preocupările mele pentru interviu, dialog, şi am zis – basta! Nu mai întreb pe nimeni. Pe mine, însă, mă tot voi ispiti în continuare, inclusiv: De ce îşi pune omul întrebări? Simplu: pentru că nu are nişte răspunsuri şi, bineînţeles, le caută. În sfânta, biblica sa naivitate ce pendulează între: Deşteptăciunea... deşertăciunilor şi deşertăciunea... deşteptăciunilor... Cam aceasta e „filosofia” existenţei noastre.
Liviu Antonesei
1. Toleranţa, probabil. Într-o perioadă, alţii mă taxau drept intolerant, dar le-a mai trecut. Sau mi-a mai trecut!
2. Acesta este un ideal, unul foarte nobil, doar că adesea ar putea provoca răni insuportabile. Din fericire, nu trăim într-o lume ideală.
3. Cînd efectiv scriu, sînt fericit, întotdeauna. După ce termin, mă mai liniştesc!
4. E simplu. Singura valoare omenească efectivă este libertatea.
5. Depinde cine ar fi – aş discuta cu fiecare despre ce ştie mai bine, în afara scrisului ca atare, pentru că în privinţa asta nu se poate face transfer de competenţă. Deci, aş discuta cu Miller despre femei, cu Poe despre alcool, cu Dostoievski despre jocurile de noroc, iar cu Borges despre cărţi şi biblioteci.
6. Cu siguranţă, nu! Aş spera că se poate şi fără.
7. Sînt un om credincios. Cred în Geneză, într-o geneză, dar nu neapărat în versiunea naivă din Cartea Facerii.
8. Cred că mai mult le deranjează pe ele! Dar nici mie nu mi se pare ceva foarte uşor de acceptat. În zona creştină, anglicanii sînt singurii care încearcă să rezolve asta.
9. Nu trebuie să pleci de pe pămînt ca să încerci să afli tainele Universului, ba nu e nevoie nici măcar să ieşi din casă. Pe pămînt, călătoresc însă destul de mult, pentru că am şi eu micile mele curiozităţi. Cînd eram copil, visam la asemenea călătorii, siderale, acum, mă lasă rece.
10. Polonia, mai precis Cracovia. Sau Creta. Mă simt un fel de polonez care nu ştie limba paternă.
11. Dacă ar fi vorba de Polonia, în epoca Solidarnosc şi a Legii Marţiale. Dacă e Creta, în epoca minoică desigur. Dacă aş fi condamnat tot la România, pe la începutul secolului trecut.
12. În Lecţia de anatomie! Cred că nu în rolul autopsiatului!
13. Pentru mine, orice guvern nu e decît un rău necesar. Probabil însă că unul european ar face mai puţine tîmpenii decît guvernul Boc, dar şi decît cele ce l-au precedat în ultimele sute de ani!
14. Cred că este o competiţie uriaşă, încă neîncheiată şi de neîncheiat pînă la sfîrşitul umanităţii. Deocamdată, se bat, cu şanse egale de succes, comunismul, fascismul şi fundamentalismul religios.
15. Să ne ferească Dumnezeu să putem face asta! Pur ipotetic, ar fi fost interesant să trăiesc „noaptea S.R.-ilor”, de partea social-revoluţionarilor desigur, să am staff-ul bolşevic prins în ambasada Germaniei şi, în loc să aştept să se facă dimineaţa, ca să-i duc pe Lenin şi comilitonii săi la tribunal, să-i căsăpesc pur şi simplu! Imaginaţi-vă o lume în care Revoluţia din Octombrie nu s-a întîmplat!
16. Doamne păzeşte! În primul rînd, sînt o structură eminamente democratică! Al doilea, nu cred să existe ceva mai periculos decît o femeie perfectă!
17. Bărbăţia, deci un amestec cumva alchimic şi foarte rar de curaj, fermitate şi toleranţă.
18. Desigur! Am fost, de pildă, demnitar al statului român de tranziţie. Cînd eram foarte tînăr, afişam o mină sumbru-romantic-melancolică, deşi eram plin de viaţă şi energie!
19. Poate cu multă, multă vreme în urmă. În ultimii aproape 30 de ani, de cînd m-am apropiat de buddhismul tibetan, cu siguranţă nu.
20. Îmi place foarte mult să dăruiesc. Se îmtîmplă însă uneori ca unele daruri primite, de la anumite persoane dragi, să-mi provoace o plăcere la fel de mare.
21. Istoric, Buddha, Iisus, Ganddhi. Dintre cei în viaţă, Lech Wałesa, Adam Michnik şi Dalai Lama.
22. Pergolesi. Cum a compus puţin, îl alătur pe Bach, oricum preclasicii.
23. E ca în 1001 de nopţi, trăim cît povestim, sîntem povestiţi, sîntem în poveste.
24. Nu. Cum să-mi fie frică? Mă socotesc un „singuratic cordial”!
25. Da, sînt democratic şi în această privinţă. Însă am, uneori, un fel de fixaţii – vreo şapte ani, m-a vrăjit Mallarmé. De foarte multă vreme, recitesc, traduc, mă gîndesc la René Char.
26. Cu Cristian Mungiu sau Corneliu Porumboiu. Îi şi cunosc.
27. Da. Dar cînd am simţit-o, am şi părăsit-o! Tocmai o exercitam.
28. Nu ştiu. Cred că istoria e, dincolo de aparentele ei nedreptăţi, în mod fundamental dreaptă.
29. Nu sînt esenţialist, deci nu cred în psihologia popoarelor, ci în explicaţii mai terne, de natură socio-istorică. Dacă accept însă jocul, „continuitatea în efort” nemţească, „precizia” elveţiană, „comportamentul musculos” american.
30. Articolele le scriu oricînd, adesea dimineaţa, literatura mai degrabă peste noapte. Beau tot timpul cafea şi fumez. În ultima vreme, alternez cafeaua cu ceaiul verde şi, spre seară, mai las ţigările şi trec la shisha, narghila. Am adoptat, deci, o conduită ceva mai sănătoasă, că am ajuns dublu bunic deja!
31. Îngerul meu e foarte de treabă, se hrăneşte el din mine cît poate! Nu e foarte pretenţios, cum vedeţi!
32. Cred că nemurirea, în sensul său cel mai fizic!
33. Ca să se păstreze viu pînă ce moare de tot!
Constantin Cheianu
1. Un cineva din mine se simte obligat mereu să ia atitudini faţă de viaţă şi oameni, un altul ştie că oamenii nu pot fi schimbaţi şi că totul e deşertăciune, iar un al treilea vrea să le fie pe plac cât mai multor oameni. Acesta din urmă ajunge să fie nefericit din cauză că primul este considerat de unii un ins hain şi veninos.
2. Axiomatic, nu putem trăi doar în adevăr, tot astfel cum nu putem trăi doar în minciună…
3. Aş compara starea cu un orgasm mereu întârziat.
4. Mă simt îndatorat faţă de patrie numai în măsura în care trebuie să o oblig să-mi asigure libertatea umană.
5. Dacă aş avea vreo 25 de ani, poate mi-ar folosi o discuţie. Fiindcă am de două ori mai mult, ştiu (aproape) totul despre scris, numai că asta nu îmi este de mare folos.
6. E o chestie de „blat” la mijloc şi eu prefer o înfrângere cinstită unei victorii cu un asemenea preţ.
7. Cred mai mult în ultima decât în prima.
8. Da, mă deranjează.
9. În spaţiu, nu. Aş pleca oriunde pe pământ pentru o femeie, un om, o întâmplare care mi-ar clătina fiinţa.
10. În orice ţară liberă.
11. Dacă aş putea, aş schimba ceva în mine, nu în epoci.
12. Pot să „intru” uşor în muzica unui compozitor, mai puţin într-un tablou. Poate din cauză că muzica îmi lasă mai mult spaţiu pentru imaginaţie şi libertate.
13. Un guvern european.
14. Biserica.
15. Cu nimic nu putem devia traiectoria generală. Istoria nu este modelată de evenimente, ci de natura umană.
16. Femeia exaltă în noi două dimensiuni, cea biologică şi cea a simţirilor elevate. Fiindcă mă simt provocat doar de simbioza celor două, modelul meu aşadar ar trebui să fie o combinaţie între femeia angelică şi o cumplită perversă.
17. Curajul intelectual.
18. Se întâmplă mereu, dar pe durate scurte. O oră, o seară.
19. Nu. Poate din cauză că nu mi-au făcut nici un rău mare oameni care au contat cumva pentru mine. Micile răutăţi provocate de oameni mici nu m-au motivat prea tare în acest sens.
20. Să primesc.
21. Luther, Nietzsche.
22. Nu am unul preferat, îmi plac pasaje, fragmente, lucrări din toţi marii clasici.
23. Pentru a uita de infirmitatea esenţială de care este marcat, aceea a unui spirit altoit pe trup.
24. Nu. Da.
25. Sunt puţin receptiv la poezie.
26. Cu Fellini din epoca lui „8 şi jumătate”, cu Tarkovski din „Oglinda”, cu Mihalkov din „Piesă neterminată pentru pian”, cu Liliana Cavagni din „Portarul de noapte”.
27. Niciodată, din păcate.
28. Nu îmi vine nici unul în minte.
29. Echilibru.
30. Doar dimineţile. Cafea tare, rece, înghiţită rapid ca o pastilă amară.
31. Cu promisiuni.
32. Conştiinţa că am reuşit să-mi forţez limitele.
33. Pentru a uita de răspuns.
Vladimir Bulat
1. Perseverenţa. Lipsa de fair-play.
2. Adevărul e o dimensiune metafizică mai degrabă, nu o categorie comportamentală, cum este minciuna. Da, putem să trăim în adevăr, dacă interioritatea noastră e pregătită pentru înţelegerea şi respectarea neabătută a acestuia.
3. Îmi place să scriu, mereu o fac cu plăcere. Dar fericirea e în altă parte.
4. Amândouă sunt la fel de importante, şi sunt indisolubil legate între ele.
5. Şansa pentru mine de a întâlni un scriitor celebru la o casă de creaţie e mică, căci nu frecventez aşa ceva. Îmi face însă plăcere să mă întâlnesc cu un scriitor foarte editat şi premiat în Rusia, Vladimir Lorcenkov. Omul e din Chişinău. Şi discut cu el, evident, politică! Deoarece proza i-o cunosc, nu vreau să-l tachinez în privinţa „procesului de creaţie” etc., ci vreau să ştiu ce gândeşte despre „groapa” ontologică numită Republica Moldova. Amândoi suntem de acord că mai rău decât atât nu se poate...
6. NU. Diavolul nu merită să pună stăpânire pe sufletul meu, dacă Dumnezeu nu îmi îngăduie „facerea” unei scrieri geniale... înseamnă că acea genialitate care nu e de la El, şi prin urmare, nu mă pasionează.
7. Sunt prea matur să mai am astfel de dileme. Le-am tranşat demult aceste lucruri. Prea-frumosul acestei lumi, inclusiv fiinţa umană, este creaţia supremă a lui Dumnezeu.
8. La o lectură mai atentă a Noului Testament luăm aminte că femeia este proslăvită şi cinstită, nicidecum nedreptăţită. Ar fi o impietate în primul rând împotriva Maicii lui Dumnezeu... În al doilea rând, în spiritul creştinismului autentic, a fi bărbat nu înseamnă nimic mai mult decât să ajungi la statura măreţiei lui Hristos. Dar acest lucru este valabil şi pentru femei. În egală măsură. Căci în Rai nu există astfel de neînţelegeri, cârcoteli lumeşti. Printre sfinţi sunt şi femei, deloc puţine. Să nu uităm că un model de bază al monahismului răsăritean este Sfânta Maria Egipteanca. A se citi biografia ei scrisă de un patriarh al Constantinopolului... şi se va înţelege cât de „misogin” e Răsăritul creştin.
9. Cea mai mare taină a Universului este omenitatea lui Hristos! Noi îl avem printre noi, şi nu avem nevoie să părăsim tot ce ne este drag pentru a petrece împreună întru El. Altă taină nu mă preocupă, căci şi asta va rămâne nedezlegată până la finele acestei fugare existenţe lumeşti.
10. Undeva în nord, poate în Norvegia sau Islanda, unde se mai diminuează din toropeala şi delăsarea latină, care ne face „călduţi”. Acolo, probabil, poţi fi „fierbinte”(prin contrast), cum îi şede bine unui om care e chemat să priceapă cât mai multe din câte viaţa îi pregăteşte, şi i le oferă.
11. A iconoclasmului bizantin, secolul VIII, când s-au consumat cele mai complexe discuţii şi dezbateri teologic-filosofice asupra rostului şi funcţiei imaginii creştine. Dar şi asupra menirii omului-Hristos.
12. Mi-ar fi plăcut să fi pictat eu Meninele lui Velasquez, prin urmare – să apar în rolul „autoportretului” artistului. Acolo s-a cam spus tot despre sensul picturii laice.
13. Preferinţele le las pe seama politicienilor, analiştilor, guvernanţilor. Pledez pentru bunăstarea tuturor, şi pentru garanţii sociale. Ambele tipuri de guvernare pot fi fatale, dacă sunt îndreptate împotriva necesităţilor şi confortului omului. Corect ar fi ca omul să conteze, căci titulatura nu e decât lozincă, pancardă, logo, brand...
14. Comunismul în versiunea sa sovietică, dar nici cea românească nu s-a lăsat mai prejos.
15. Nu mă simt un personaj al istoriei mari, mă străduiesc măcar în propriii ochi să ies cât mai onorabil.
16. Maica Domnului, şi femeile care plecau de la mormântul gol al Mântuitorului, spre a vesti tuturor Învierea lui! Am meditat prelung la bucuria şi mâhnirea din sufletele lor, la „balanţa” care mereu se clatină, basculează, iar lucrul acesta mi se pare apogeul perfecţiunii.
17. Capacitatea de a iubi, de a fi onest, fără a folosi cuvinţelul „dacă”, consecvenţa, diplomaţia, verticalitatea.
18. Poate că am fost ferit de aceste ipostaze, zic eu, penibile...
19. Răzbunarea e de fapt o neputinţă. Frustraţii se răzbună mereu.
20. Mai de folos este de a da, decât a lua, căci nimic din ce e al nostru nu ne aparţine de fapt. Ne amăgim cu lucruri neesenţiale, cum e această dihotomie.
21. Niciunul, căci ambii se amăgesc, trăiesc din iluzia unor biruinţe pe care nu le stăpânesc. Eu nu cred în „emanciparea spiritului uman”. Ne e Platon inferior? Sau poate Kant?
22. John Cage mă intrigă mereu, iar prin asta mă face să-l consider printre preferaţi. Câtă energie irosită, pentru idei atât de puţine!
23. Ca să se poată auzi mai bine. În tăcere e ca şi în detenţie...
24. Omul nu e singur niciodată, dacă crede în prezenţa lui Dumnezeu; Mântuitorul e mereu alături, în preajmă. Or, asta e o taină şi ea.
25. Nu înţeleg experimentul poetic. În rest, poezia ori există, ori e versificaţie mai bine sau mai puţin bine ticluită.
26. Cu Federico Fellini, se înţelege. Dar şi cu fraţii Coen.
27. Puterea rugăciunii, da. Puterea politică e ambiţie cu termenul expirat.
28. Preotul de la ţară. Care era şi duhovnic, şi dascăl, şi bun gospodar, şi tată iubitor, şi păstor la caprele zvăpăiate.
29. Solidaritatea necondiţionată.
30. Scriu cu egală dăruire la orice oră de zi sau noapte. Când îmi vine cheful. Mă deprimă să alcătuiesc ceva din obligaţie sau silit de la spate. Iar „stimulentul” cel mai eficace este mintea limpede... Niciodată însă nu strică un pahar de vin roşu, sec.
31. Cu recunoştinţa că există!
32. Cum poţi şti asta? Cine te poate încredinţa de contrariul?
33. Pentru că este viu, pentru că ştie să se frământe, să sufere că este imperfect, că are multe de învăţat, de redresat, de aplecat urechea la cei care sunt mai buni decât el. Când încetează să se autochestioneze, decade, şi nu mai perseverează, drumul său este spre niciunde. Stă pe loc o vreme, apoi – se întâlneşte cu hăul.
Alte răspunsuri la Chestionarul „Contrafort” vom publica în numerele viitoare ale revistei.
|
Inapoi la cuprinsul numarului