Prestigiul limbii române în Republica Moldova

În toiul dezbaterii lingvistice declanşate de dl V. Mândâcanu cu 20 de ani în urmă, mai mulţi participanţi semnalau nivelul scăzut al limbii vorbite de majoritatea populaţiei din republică. Degradarea limbii era corelată cu lipsa prestigiului şi a statutului limbii române în societate. V. Grebenşcikov, bunăoară, afirma că unii moldoveni nu cunosc cumsecade nici o limbă – nici rusa şi nici româna – şi nu pot să se exprime coerent în nici una dintre limbi. La întrebarea cum putem schimba această stare de lucruri, autorul scria: „trebuie să-şi aducă contribuţia fiecare purtător al limbii! Trebuie să învăţăm a iubi graiul matern. Cine ne va crede că iubim întreaga ţară dacă suntem indiferenţi faţă de limba şi cultura strămoşească”1. Iar V. Postolachi constata că limba, în aspectul ei literar şi armonios, trăieşte mai mult în lumea oamenilor de litere, iar poporul simplu continuă să vorbească o limbă schimonosită, îmbibată de cuvinte incorect folosite. În acest context, autoarea îl cita pe Leons Briedis care scria în 1989: „Toţi ştim că gândirea vine prin grai şi un popor, pierzând capacitatea de a se exprima în limba dată, pierde şi capacitatea de a gândi, de aceea prestigiul limbii materne devine esenţial. A nu cunoaşte limba ta maternă e o piedică în devenirea omului ca specialist în orice domeniu de activitate”2. Tot astfel, şi P. Ababii semnala că „nivelul de degradare a limbii este un rezultat al involuţiei noastre spirituale şi morale” (...) Limba unui popor este valoarea definitorie a existenţei lui. Nimic altceva nu vorbeşte mai elocvent de personalitatea, de integritatea şi de identitatea sa decât starea în care se află limba sa”3. Pentru practicarea productivă a limbii, în expresia ei cea mai îngrijită – literară – e nevoie însă de cultură lingvistică. Concluzia sa era că lipsindu-i sferele vitale de manifestare, limbii îi lipseşte şi prestigiul cuvenit.

Oare în aceşti 20 de ani s-a ameliorat situaţia semnalată de autorii citaţi mai sus? Care e astăzi nivelul limbii vorbite de populaţia majoritară din republică, dar prestigiul limbii române?

Prestigiul limbii

Prin prestigiu în sociolingvistica actuală se înţelege nivelul de respect acordat unei limbi sau unui dialect în comparaţie cu cel acordat unei alte limbi sau unui alt dialect într-o comunitate de vorbitori. În general, în ţările occidentale prestigiul unei limbi este considerat pozitiv atunci când este asociat cu limba vorbită de clasele superioare, de elitele intelectuale ale societăţii, iar prestigiul negativ este asociat cu limba vorbită de clasele inferioare (din punct de vedere educaţional). Acest concept se relaţionează de asemenea cu limba standard, adică cel mai prestigios nivel al fiecărei limbi este considerat cel al limbii standard, al limbii exemplare sau literare. Şi invers, prestigiul negativ ne trimite cu gândul la limba de stradă, la limbajul colocvial, neîngrijit4.

Prestigiul devine perceptibil mai ales atunci când două limbi intră în contact în special în mediile urbane, adică în medii social stratificate, în care există vorbitori de limbi diferite care interacţionează permanent. Pe de altă parte, conferirea prestigiului unei limbi se face pe baza unor factori ce includ o moştenire literară bogată, un grad ridicat de modernizare a limbii, un statut internaţional considerabil sau prestigiul vorbitorilor săi. Dacă o limbă beneficiază de aceste componente/atribute, atunci se va bucura de un prestigiu înalt. În schimb, dacă o limbă nu întruneşte aceste atribute, ea va fi considerată ca având un prestigiu scăzut. De exemplu, vorbitorii de limbă engleză din SUA consideră anumite accente britanice ca fiind asociate cu un prestigiu înalt, etichetând vorbitorul ca fiind foarte educat ori bogat. În Statele Unite, accentul din sud, cel prin care vocalele au o pronunţie prelungită (Southern Drawl), este perceput ca având un prestigiu scăzut, astfel încât mulţi vorbitori încearcă să-şi mascheze accentul.

Să precizăm că există o corelare strânsă între prestigiul unui grup de vorbitori şi prestigiul acordat limbii pe care aceştia o vorbesc. Descrierea prestigiului limbii latine, a lingvistului L. Bauer, exemplifică acest fenomen: „Prestigiul acordat preoţilor, avocaţilor şi celor învăţaţi care foloseau limba latină era transferat limbii în sine. Latina era considerată nobilă şi frumoasă, nu doar gândurile exprimate prin ea sau oamenii care o foloseau. Ceea ce este denumit drept frumuseţe într-o limbă este văzut mai corect ca fiind reflecţia prestigiului vorbitorilor săi”5.

Ideea fundamentală vehiculată în sociolingvistică este că nivelul de limbă prestigios al elitei într-o comunitate stratificată diferă de cel al clasei inferioare (clasa muncitoare, de ex.). Cu cuvintele lui R. McDavid „importanţa limbii ca oglindă a culturii poate fi demonstrată prin diferenţele de dialect în engleza americană.” Altfel spus, modul în care vorbitorii folosesc o limbă denotă statutul lor social, nivelul lor de educaţie şi de cultură.

Voronin  vorbeşte ... moldoveneşte

Acesta e titlul unui filmuleţ disponibil în Internet la adresa

http://www.youtube.com/watch?v=FtTUNdFt4Sk, de fapt crâmpeie din emisiunea NIT din 27 iunie 2008, în care dl preşedinte V. Voronin vorbeşte într-un limbaj suburban, macaronic, oferindu-ne o mostră de limbă „moldovenească”: fragmente de exprimare în română intercalate cu fragmente în limba rusă... Probabil că dl preşedinte vorbeşte despre cultura elementară pe care orice cetăţean trebuie să o manifeste în timpul alegerilor. De acord. Dar cum rămâne cu alt tip de cultură, cea lingvistică? Or, cultura lingvistică/comportamentul lingvistic arată cultura persoanei, capacitatea sa de reflecţie, atitudinea şi respectul său faţă de comunitatea lingvistică din care face parte, cu atât mai mult când e vorba de un preşedinte de ţară...

În alt interviu însă, luat de dl Rudolf Herbert, reporter EuroNews – http://www.youtube.com/watch?v= CQSCPV6v-mQ dl preşedinte  vorbeşte mult mai îngrijit, într-o română exemplară, standard, ceea ce înseamnă că este conştient de schimbarea de registru în funcţie de publicul căruia i se adresează...

Cum rămâne atunci cu cetăţenii simpli ai Rep. Moldova? Să urmărim împreună un alt film intitulat Moldovenească sau română? disponibil la adresa http://www.youtube.com/watch?v=EEHrR6PSr5w

 Din capul locului se remarcă diferenţe de atitudine – deci, de mentalitate – şi de pronunţie între cele două generaţii: adolescenţii de azi şi părinţii lor, persoane mature, care au studiat la şcoală limba „moldovenească”. Cert este că tinerii răspund tranşant, cu curaj fiindcă îşi cunosc mai bine propria identitate decât părinţii lor. Ei se exprimă mai coerent, au un accent firesc, neafectat de limba rusă, sunt spontani, sinceri, autentici... Chiar dacă întrebările uneori sunt formulate anapoda – al cui e Eminescu? cum definiţi limba română? cu ce aţi compara‑o, cu un fenomen al naturii, cu o pasăre? – adolescentul pentru care Eminescu e „un poet al românilor, şi al nostru, deoarece şi noi suntem români” gândeşte româneşte, iar exprimarea sa e coerentă, sinceră, elocventă.

Nivelul mediocru al limbii vorbite la Chişinău sare imediat în ochi în transportul public, la piaţă, pe stradă... Or, o comunitate care nu arată interes pentru prezentul şi viitorul limbii sale, pentru etalarea prestigiului acesteia, nu-şi respectă graiul şi deci, nici proprii cetăţeni.

În cei 20 de ani de legislaţie lingvistică nu s-au făcut studii despre efectul societăţii asupra limbii, despre modul în care contextul social influenţează limba. Or, sociolingvistica studiază tocmai varietăţile lingvistice din perspectiva socială, adică modul cum vorbirea diferă de la un grup la altul, în funcţie de anumite variabile sociale cum ar fi, statutul social, nivelul de educaţie, vârsta, sexul etc., şi cum crearea şi aderarea la aceste reguli este folosită pentru a grupa indivizii în clase sociale. Asta deoarece aşa cum orice limbă variază de la o localitate la alta (dialect sau grai), limba variază şi de la o clasă socială la alta. Pentru a-i imprima acestui studiu mai multă coerenţă, sociolingviştii pornesc de la observarea limbajului în diferite clase sociale. Ei pot determina, prin studiul atitudinilor sociale, dacă o anumită limbă sau un anumit registru al acesteia este considerat prestigios în limbajul de afaceri sau într-un mediu profesional. Ideea de bază în sociolingvistică este că vorbitorii, de fiecare dată când comunică, „aleg”, conştient sau  inconştient, o anumită varietate de limbă/un anumit registru. Alternanţa codului sau comutarea codului6 său este termenul specific care desemnează utilizarea mai multor varietăţi lingvistice în situaţii sociale diferite.

Cod elaborat şi cod restrâns sau limbaj elevat şi limbaj sărac

Sociolingvistul britanic B. Bernstein a propus un sistem de coduri sociale pentru a clasifica tiparele de discurs în funcţie de clasa socială a vorbitorilor7. El susţine că membrii clasei mijlocii şi ai celei superioare (ai elitelor culturale) dintr-o societate au moduri de organizare a discursului fundamental diferite de modurile adoptate de membrii clasei muncitoare. Astfel, codul restrâns este un exemplu de tipar discursiv tipic pentru clasa muncitoare, adică o limbă săracă în vocabular şi simplă în elaborarea sintactică. Acest grup social utilizează limba într-un anume fel, încât de multe ori nu e nevoie să exprime înţelesuri foarte clare şi foarte înalte.

Codul elaborat constituie un tipar discursiv specific claselor de mijloc şi celei superioare, ai căror reprezentanţi vor folosi un registru de limbă superior pentru a avea astfel acces la educaţie şi pentru a avansa în carieră. Unitatea acestui grup social nu este la fel de bine definită, deoarece membrii îşi vor negocia şi dobândi rolurile în cadrul acestei formări sociale pe cont propriu, mai degrabă decât să îşi asume nişte roluri prestabilite.

De obicei, codul restrâns constituie limba non-standard, adică o limbă cu un prestigiu foarte scăzut. Cu toate acestea, în anumite grupuri, cum ar fi cartierele clasei muncitoreşti, este preferată anume o astfel de limbă. Limba standard (limba literară) nu este agreată, deoarece registrul de limbă al clasei muncitoreşti creează o unitate puternică între vorbitorii săi, exprimă mândria de cartier şi solidaritatea de clasă. Pe de altă parte, există şi variaţie în funcţie de vârstă, adică este vorba de nivele/registre ale unui subgrup ai cărui membri se încadrează într-un anumit interval de vârstă. Un exemplu tipic de subgrup este discursul de stradă al tinerilor, al adolescenţilor. Aşa cum tinerii preferă un stil propriu de vestimentaţie, care diferă de „normă”, tot aşa îşi construiesc un limbaj propriu, fie pentru a-şi consolida o identitate culturală proprie şi a se identifica reciproc, fie pentru a-i exclude pe ceilalţi sau a-şi camufla sentimentele de teamă/admiraţie faţă de lumea exterioară.

Ceea ce B. Bernstein numeşte cod elaborat, se învaţă şi se educă treptat... Oricum, adolescenţii de astăzi din Rep. Moldova – cel puţin din zona urbană – vorbesc mult mai îngrijit decât părinţii lor, sunt spontani, au curajul să spună ceea ce gândesc, au o conştiinţă lingvistică mai pronunţată.

Limba proletară sau limba „moldovenească”

Dacă vă amintiţi, limba „moldovenească” a fost concepută din capul locului ca o limbă a clasei proletare, fiind opusă clasei burgheze, deci cu prestigiu redus. Rezumând întregul proces de elaborare a acestei limbi, am putea afirma că din interferenţa premeditată a graiului local vorbit în Transnistria cu limba rusă şi ucraineană a rezultat limba „mold.” literară. Cu mult înainte de constituirea sociolingvisticii ca disciplină independentă, în fosta RASSM noua clasă proletară trebuia să vorbească o limbă simplificată, opusă limbii literare vorbite de „burghezie”8. În consonanţă cu spiritul vremii, adică cu doctrina marxist-leninistă în care era privilegiată clasa proletară, această limbă trebuia să fie cât mai simplă, întrucât muncitorii şi ţăranii nu vorbesc cu subordonate:

„Vo câtevai cuvinte amu despre gramaticî. Numa burjuazia era interesuitî cu aceia ca sî facî ştiinţâli şi cărţâli mai greoaie, ne-nţălesî, rupte de la norod. Noi trebuie sî facem şi aici revoluţie – adică sî facem aşa ca gramatica şi toate ştiinţâle sî fie cu cât mai proaste cu atât mai „democratice” – ca sî fie aprochiete de norodul care n-a avut chip în vremea veche sî ajungî bunătăţâli învăţăturei” (P. Chior 1926, apud Gribincea 2004:57).

La începutul anilor ’20, în fosta URSS, revoluţionarii şi reprezentanţii Jazykfront-ului cheamă la abandonarea limbii literare, „creată de clasele ostile ale trecutului” şi la adoptarea limbii autentice, populare, create de „omul simplu”, muncitor şi ţăran, care „în conversaţie nu utilizează propoziţii subordonate”. În discursul sovietic despre limbă se creează astfel o anumită imagine a poporului şi a limbii sale, „autentica limbă populară” văzută în opoziţie cu altă limbă, cea a clasei antagoniste: burghezia. Ideea principală era următoarea: limba poporului este simplă, deci accesibilă, pe când cealaltă limbă este complexă şi complicată, plină de neologisme şi fraze întortocheate... Cu alte cuvinte, registrul îngrijit – codul elaborat din sociolingvistica actuală – era expulzat din limbă şi etichetat ca limbă a burgheziei. Acest cod restrâns a fost propulsat ca prestigiu, ca nivel oficial al limbii. Astfel, liderii comunişti de astăzi de la Chişinău nu fac altceva decât să fie consecvenţi cu politica lingvistică de odinioară. Atunci, pe vremea lui I. V. Stalin, simplificarea limbii mergea mână în mână cu construcţia/edificarea proletară şi cu corectitudinea ideologică. Astăzi codul restrâns al limbii române sau registrul scăzut de exprimare a multor cetăţeni din Rep. Moldova este propus ca tipar discursiv pentru întreaga comunitate. Doar că fără folosirea limbii standard şi a ridicării prestigiului său nu poate exista nici conştiinţă naţională şi nici stat naţional.

____________

1. V. Grebenşcikov, Sunt un amic al graiului moldovenesc, în „Situaţia sociolingvistică din RSSM reflectată în presa periodică (1987-1989)”, vol. I, Chişinău, Institutul de lingvistică al Academiei de Ştiinţe a Rep. Moldova, 1999, p. 156.

2. V. Postolachi, Două gânduri despre suflet, în „Situaţia sociolingvistică din RSSM reflectată în presa periodică (1987-1989)”, p. 109.

3. P. Ababii, De ce degradează limba moldovenească?, în  „Situaţia sociolingvistică din RSSM reflectată în presa periodică (1987-1989)”, p. 336.

4. A se vedea http://en.wikipedia.org/wiki/Prestige (sociolinguistics).

5. Alte amănunte în http://en.wikipedia.org/wiki/Prestige (sociolinguistics).

6. Ceea ce în engleză se numeşte  code-switching.

7. B. Bernstein, Class, Codes and Control (1971), capitolul despre codul elaborat şi cel restrâns, p. 94-132.

8. „Jamais on n’avait autant parlé de simplicité de la langue que dans l’URSS des années 20 et 30. Hommes politiques, mais aussi écrivains, journalistes, essayistes, enseignants, puis, plus tard, partisans et adversaires du pouvoir soviétique s’engageaient tour à tour dans une bataille à l’enjeu incertain, dans un affrontement dont les termes essentiels étaient simplicité et accessibilité au peuple (prostota, dostupnost’ narodu), sans que l’on sache toujours très bien lequel des deux était la cause ou la conséquence de l’autre. II faut dire que le programme des Bolcheviks en matière de langue était... simple: «Le maximum de marxisme = le maximum de simplicité et d’accessibilité au peuple» écrivait Lénine dans ses notes lors d’une conférence le 8 mai 1917»” (Cf. Seriot 1991:121).

1