A o mie doua noapte

...Iar după ce străjile mă duseseră la Marele Şah, Cerescul, ajuns în faţa tronului, eu lăsai sacii jos. Şi Luminatul mă întrebă:

– Cine eşti, supusule?

– Un hoţ, Luminăţia Ta, un hoţ... Iertaţi, Luminate, un fur..

– Aha, cel cu sulurile....

– Da, Luminăţia Ta, iertaţi, Luminăţia Ta...

– Acolo-s? întrebă Şahul, cu indexul mâinii drepte spre saci.

– Îhî...

– Răstoarnă-le aici, jos, mai zise Marele.

Aşa făcui, luând sacii, câte pe unul, de fund, şi răsturnând sulurile din ele, unele dintre care, ca nişte valuri gălbui, se rostogoliră mai spre tron.

– Să fie iertat, zise Şahul. Să i se dezlege. Dar nu înainte de a-mi povesti, mâine, în a o mie doua noapte, cum a fost, cum i s-a întâmplat...

Anume aşa zise Luminatul: „Mâine, în a o mie doua noapte”, pentru că azi va fi a mie una noapte, în care Şeherezada îi va povesti, îi va tot povesti – până va ajunge chiar la „tot”, astfel că, în sfârşit, crede Marele, va isprăvi şi îi va deveni mireasă, cadână. Iar de nu, pur şi simplu o va... amuţi, o va executa, pe interminabila povestaşă Şeherezada care, iată, până astăzi, de o mie de nopţi la rând, îi deapănă basme, poveşti cu oameni şi peşti, cu... cu de toate, numai să nu zică, –Luminăţia Ta, gata, am isprăvit, putem merge la culcare... Pentru că, în timp ce ea tot deşiră verzi şi uscate, până peste poate, până spre zori, Marele crede, naivul, că, iată-iată, fecioara va mântui şi, după ce o trimite în baia cu petale de trandafiri, Şeherezada îi va veni în iatac, în alcov cu tapiserii mov, în pat cu cerşeaf de mătase, cam răcoros, dar sănătos, şi plăcut lucios, lunecos, în vreme de joc amoros... Numai că Şeherezada nu isprăveşte şi şahul aţipeşte, ba chiar în barba-i stufoasă trage de-a binelea la aghioase... Se trezeşte, se îngrijeşte, şi iarăşi la noapte – la următoarea, – se gândeşte... Şi în noaptea ce vine, a 333-a, sau 444-a, sau 666-a, ori a 899-a, ca şi în cea trecută, a 1000-a, râvneşte ascuns şi reţinut-nerăbdător sfârşitul firului povestirilor şi i se aţâţă şi mai mult pofta împlinirii – de-a fi, în loc tăinuit, doar de el unul şi eunuci ştiut, – să fie cu această podoabă de Şeherezadă, care pe genunchi să-i şadă... Dar în toate nopţile amintite, ca şi în cele dintre ele, povestitoarea nu cunoaşte ostov şi acord final,  încât şahul, pe vechi, adoarme din nou, visând că frumoasa, mustoasa fecioară a isprăvit, dar el încă nu s-a trezit, ca să aibă grijă de ea, pentru a o avea, s-o aducă în pat de crepdeşin, la un intermediar „Amin!”, după care începe jocul divin... Şi-atunci şahul, sperios, tresare în vis, deschide ochii, însă deja afară şi în împărăţie e soare, iar frumoasa povestitoare, Şeherezada, s-a dus la micul dejun, cum se mai spune simplu – la mâncare... Şi iarăşi şahul, ziua întreagă, aşteaptă o nouă înserare, în bază de veche înţelegere-legare, care...– şi aşa mai... depărtare... – şah cam nefericit şi mai că asurzit de nesfârşit povestit, chiar dacă acesta nu e decât tandru şoptit, dar, dragii mei, – e-hei! – să-i tot dai cu depănatul basmelor cu stafii – nopţi o mie, e cam obositor, e cam nerăbdător pentru ascultător şi mai că nu-i iertător... Adică, Şeherezada ţine şahul în... le schah éternel, cum se zice, într-o limbă străină, la jocul de şah, când nu e nici o ieşire, nici o pârtie spre victorie...

Adică, tema noastră e niţel ocolitoare, în modificare, nu frontală, ca cea persană, pentru că, în cazul nostru, Şeherezada nicidecum nu se dă, nu se lasă şi nu-i naşte şahului, în cea mie de nopţi, trei fii, etcetera – nu mai spun, pentru că subiectul îl ştii şi tu...

Amu, cică, vine ce-a de-a mia doua noapte (Şeherezada nu ne mai interesează, o lăsăm la o parte) şi, conform planificării prealabile, din cea de-a mia zi de-a povesti şi auzi, în faţa Şahului este adus hoţul de carte, care să-i povestească întâmplarea, prin care atâtea suluri preţioase şi-au găsit salvarea, după ce mare pojar avea a mistui Biblioteca Emiratului, ca pe cea din nefericita Alexandrie, – luminată urbe care nicidecum nu mai ştie ce ştia, după ce-i pieri în flăcări biblioteca, – s-ar putea spune – istoria, mintea, etcetera. Ce Alexandria?! – lumea, lumea, domnii şi şahii mei, a fost văduvită, – de aia mai e, şi azi, uşor neisprăvită – (şi) din cauza incendiului care a făcut scrum Celebra Bibliotecă...

Şi hoţul de carte – în acest caz, cu cartea, – hoţ involuntar, din întâmplare, dar fapta lui se dovedi, precum înţelese şahul, importantă, mare, poate că chiar fără asemănare... Chiar dacă, iarăşi mă întorc şi zic, – da, din întâmplare. Aici s-ar putea spune chiar cu literă mare: Sfânta Întâmplare! Când răul se întoarse în nepreţuit bine...

Şi hoţul-povestaş începu:

– Luminăţia Ta, acum o săptămână, cam fără dare de mână, ea, săptămâna, pentru că deja flămânzeam, şi mă gândeam ce să mai şterpelesc, pentru ca să vieţuiesc, mă înhăitai – aşa spuse, „înhăitai”, pentru ca şahul să prindă nuanţa părerii de rău a hoţului în faţa lui, Marelui, – cu alţi doi calici, ca şi mine, şi am pornit la căutat – de furat, de mâncat... Astfel că, Luminate, în acea noapte întunecoasă, câinoasă, mai că să dea bruma pe case, eram şi amuşinam cu alţi doi haidăi. Dar i-am pierdut, nu ştiu cum, pe ulicioare, pentru că nişte străji ne cunoscură, ştiau ce poamă suntem şi se luară după noi. Ne-am împrăştiat, trei, câţi eram – în toate cele patru părţi ne-am împrăştiat, pentru că aşa ţi se pare, de frică, – trei inşi pot fugi în patru părţi deodată... Şi iată că, după ce mi s-a părut că am tăiat cozile, o dau spre minaret şi – trag cu ochiul înăuntru, atent, – era beznă, dar, ca mare dar, eu am ochi de pisică şi de gazelă, văd, pe apele Eufratului, velă la trei mile depărtare...

Intru în moschee, adică... Ţipenie!... Dau turul pereţilor, – vreau să-ţi spun, Luminate, că încălţările mi le-am lăsat la prag, după obicei, – şi într-un adânc de moschee – cel dinspre răsărit – o uşă am zărit. Împing – se deschide! Şi e, Mărite Allah, un palat, nu simplu locaş, – poliţe multe, rafturi înalte şi coşuri largi, împletite din papură, toate – cu suluri de papirus, cu plăcuţe de argilă, scrise. Mai pe scurt, bibliotecă sadea... Am priceput, pentru că am ceva ştiinţă de carte, chiar dacă, din păcate,  mai puţin am şi parte...

Ce să spun, Luminate?! Aprinsei opaiţ, văpăiţă, lumânare, chiar şi o făclie! – în faţa atâtor comori, pe papirus, pe luturi, frica îmi dispăru, dar în sinea mea mă gândii – cine, la această oră de beznă, decât un nenorocit de hoţ, poate intra într-o bibliotecă?!... Mai mult aşa, din curiozitate, nu după carte... Şi spuneam, Luminate, – încep eu sub făclie să desfac câte un sul. Ah, Allah! – înscrisuri babiloniene, cu „Ghilgameşul” în frunte, asiriene, egiptene, cu imnurile morţilor şi cele de la Nil, viniete în formă de crocodil, cu cărţile piramidelor şi faraonilor de sub ele... – suluri, vălurele, cu titluri grele care, chiar şi la puţina mea ştiinţă de carte, parcă îmi strigau: „Nu te desparte! Nu te desparte de noi!...”

În fine, clar lucru, am umplut un sac cu suluri rare, nu şi cu argila cea de înţelepciune vorbitoare – plăcuţele ar fi fost prea grele, peste puterile mele... E drept, în ungher văzui o roabă.

– Ce căuta roaba acolo, în bibliotecă?! Se răsti, nedumerit, şahul.

– Iertaţi, Luminate, căci nu era o roabă – roabă, fecioară, adică, ci roabă – tărăboanţă...

– Aha, făcu şahul. Mi-i clar. Zii mai departe despre acea noapte...

– Mai mă gândesc să umplu roaba, tărăboanţa cu suluri, cu tăblii de argilă, cât nu mi-ar fi fost milă, dar m-am gândit la inevitabilu-i hodorogit, cu care aş fi trezit uliţele, de mi-aş fi pus pe urmă străjile... Şi-mi zic să nu mă arăt prea lacom, mai ales că după mâncare mă pornisem, dar nu o găsii şi nu aveam la ce râvni, – zic, mulţumeşte-te cu cât încape în saci, doi, cu suluri ticsite – nu prea greoaie, totuşi... Şi-i umplu pe aceştia, sacii. După care, – arunc unul pe un umăr, celălalt – pe al doilea umăr şi ies din minaret. Eram un fel de catâr al bogăţiilor mai puţin căutate, bogăţii de carte! Noroc, îmi zic, că nu sunt cu aciuatul prea departe, ci chiar în bordeiul meu de sub cetate, aşa că voi fi în stare să-mi duc la capăt fapta, recunosc, Luminate, – rea, afurisită! Dar cum ajung, peste două uliţe, la un alt colţ, dau de doi străjeri! Patrulau, cu suliţa de-a gata. Mă văd, se opresc, ceva se şuşotesc. Apoi unul strigă:

– Hei, omule, ce duci tu în saci?... La această oră, poate numai că draci...

– Hă, hă, hă! făcu cealaltă strajă. Vino mai aproape, zice, şi eu mă apropii, inima mi se face cât un purice, ba chiar – pui, de purice, dar nu mai are încotro s-o apuce.

Mă apropii, ei mă privesc ponciş, neîncrezător.

– Aşadar, ce ai în saci?...

– Să iertaţi... suluri, papirusuri, cărţi...

– Hă, hă, hă, făcu iară una din străji.

– Cărţi, spre zori, pentru chiori?

– Hă, hă, hă!

Eu – mai să leşin, dar ghicind cam ce înseamnă acest hohot tâmpit – „Hă, hă, hă!” – mi-am revenit.

– Ia dă să vedem, zic ei.

Eu pun sacii jos, ei scotocesc, iarăşi se hlizesc, şi-mi fac semn: „Valea!”

Eu îi mulţumesc, în gând, lui Allah, şi pornesc. Dar aud, din urmă:

– Stai, nu ai nevoie de ajutor? făcu, hohotit, din nou, unul din străjeri.

– Nu... nu... mulţumesc, zic, mai mult bombănesc, şoptesc şi o iau din loc, iute pornesc.

Iar din urmă aud:

– Cărturar-căcănar, a făcut pe el. (Iertaţi, Luminăţia Ta, că spun şi de astă mascara...)

– Hă, hă, hă!

Iar eu mă încordez din răsputeri şi ajung la bordei până la zori.

Şi iată-mă în locaşul meu de cârtiţă, la văpăiţă, desfăcând şi citind sulurile. Citesc o zi şi o noapte, apoi încă o zi şi o noapte, iar în a treia zi aflu că, în noaptea trecută, a ars până în temelie întreaga bogăţie, cum ştiţi, Luminate, – ce păcat(e)! – marea regatului bibliotecă a fost scrumuită... Şi, iată, îmi zic, să vin, să întorn măcar o parte din sulurile ca şi cum salvate...

– Hă, hă, hă! făcu şahul. N-ai putut să furi mai multe?...

– Hi, hi, hi! chicotiră cei din jur, sfetnici şi slugi, străjile de la uşă.

– Bu-u-n, zise şahul, căscând. Iată că s-a mai dus o noapte...

– A o mie doua, Luminate! se grăbi să precizeze vel-sfetnicul, reuşind a i-o lua înainte contabilului-mahăr al regatului.

– Lasă... Asta e altă numărătoare... Nu aia cu Şeherezada... Alea rămân aşa cum au fost, fără hoţi, o mie şi una de nopţi...

Uite, aici Luminatul Şah cam greşea: uitase, probabil, că Şeherezada îi povestise şi despre Ali Baba şi cei patruzeci de hoţi... Pentru că eu citisem astea în unul din sulurile ce mi se părea cel mai proaspăt, mai că cerneala încă nu se uscase bine pe el... Dar nu am cutezat să-i arăt Luminăţiei Sale eroarea... Pur şi simplu ieşea, că eu aş fi cel de-al patruzeci şi unulea hoţ... Un hoţ ciudat, – de cărţi... Din întâmplare...

Probabil, pe unul care ştie ceva carte, un atare lucru îl poate măguli. În orice caz, şi Alexandria ar fi fost alta, dacă la marele, la învâlvoratul ei necaz, care i-a distrus completamente faimoasa bibliotecă, cineva – hai să-i spunem pe nume: un hoţ, ca mine, – i-ar fi adus, să-i retrocedeze, doi saci de suluri... Nu credeţi?... Ar fi ajuns vestit, îmi zic, acel fur... Dar cine ştie...

– Hă, hă, hă! se aude hohotind cineva în uliţa prăfuită, care trece şi pe lângă chiţimia mea...

1