„Raportul Tismăneanu” şi criticii săi (Iluzia anticomunismului. Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu)

Dacă ar trebui să rezum, într-o formulă lapidară, natura volumului despre care scriu aici aş spune că el loveşte, ca să spun aşa, într-o umbră, luînd textul „Raportului final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România” (mai cunoscut sub numele de „Raportul Tismăneanu”) drept ceea ce, în esenţă (nu însă şi în aparenţă), acesta nu este (şi nici nu şi-a propus să fie): o cercetare ştiinţifică, în sensul complet al termenului. Atît coordonatorii, cît şi participanţii la volum se războiesc, în fond, cu o himeră: asemenea lui Don Quijote, care vedea uriaşi în locul banalelor mori de vînt, ei iau drept analiză istorică ceea ce, în fond, nu este, decît un – foarte amplu, e adevărat – probatoriu.

Ceea ce nu înseamnă – mă grăbesc să o spun – că cei ce critică „Raportul” nu au, în multe locuri, dreptate sau că „Raportul” însuşi este scutit de impurităţi. Le voi enumera imediat, şi pe unele şi pe celelalte, nu înainte, însă, de a reaminti că dosarul acestei discuţii este neobişnuit de consistent. În pofida a ceea ce afirmă coordonatorii în introducere (că antologia lor „s-a născut ca reacţie la dezbaterea publică anemică şi săracă în conţinut intelectual din jurul Raportului de condamnare a comunismului din România şi din jurul întregului demers care a însoţit producerea şi promovarea acestui act”; p. 5), luările de poziţie pro- sau împotriva documentului nu au lipsit şi nu au fost nici „anemice”. Exemplul controversei amicale – găzduită mai multe numere la rînd de „Observatorul Cultural” – dintre dl. Caius Dobrescu (apărător al demersului care a generat „Raportul”şi al „Raportului” însuşi) şi – dacă nu mă înşel – dl. Ciprian Şiulea, unul din coordonatorii prezentei cărţi, este, din acest punct de vedere, elocvent, dar nicidecum singurul. Nu mai insist (deşi ar merita).

Contribuţiile strînse în volum sînt foarte inegale atît în privinţa acuităţii observaţiilor critice pe marginea „Raportului”, cît şi a judecăţilor de ansamblu şi a corectitudinii unor interpretări de amănunt. Textul dlui Daniel Barbu şi cel al dlui Dan Ungureanu sînt, din acest unghi, simetrice. Despre eseul dlui Ungureanu nu am a spune decît că neglijenţa cu care este, pe alocuri, scris şi expresiile cu totul improprii pentru ţinuta unei asemenea cărţi (ca, bunăoară – să mă ierte cititorii – repetatul cuvînt „nasol”) nu sînt egalate decît de superficialitatea analizei şi enormitatea unor afirmaţii, surprinzătoare – ca să nu spun mai mult – prin incultura lor istorică, din partea unui absolvent, fie şi de literatură comparată, al unui masterat la Paris IV-Sorbona, cu studii aprofundate de antropologia religiei la École Pratique des Hautes Études (autorul vorbeşte – nu dau decît două exemple – despre „tradiţia democratică” [sic!] a Ungariei, Slovaciei şi Poloniei pînă la 1990 şi de... absenţa democraţiei din ţările occidentale după 1945, la p. 265, neezitînd, pe pagina următoare, să caracterizeze „Raportul Tismăneanu” drept „o rescriere a istoriei de pe poziţia învingătorului”, asemănîndu-l cu... tratatul lui Mihai Roller, din 1948!; nu mai amintesc de elucubraţiile debitate despre decretul din 1967 privitor la interzicerea avorturilor!). Dl. Daniel Barbu are, în schimb, perfectă dreptate atunci cînd observă contradicţia de principiu atît a „Raportului”, cît şi a actului de condamnare a comunismului, izvorîtă din trecerea sub tăcere a sprijinului activ acordat fostului regim de către mulţi dintre criticii săi de acum şi, pe de altă parte, din popularea principalelor instituţii ale statului, definitorii pentru natura intranzitivă a acestuia (armata şi justiţia) cu exact aceiaşi oameni, dar cu roluri schimbate: nu represiv (ca ieri), ci democratic (astăzi). Prezentînd comunismul românesc ca şi cum acesta ar fi existat în afara persoanelor cu care a fost contemporan, „Raportul” exonerează – scrie dl. Barbu – „atît statul, cît şi societatea românească în ansamblul său de responsabilitatea politică pentru faptele constitutive, represive şi productive ale unui regim pe care nu ar fi făcut (atît statul, cît şi societatea) decît să-l suporte de la o mare distanţă etică şi împotriva propriei voinţe” (p. 72). Autorul intuieşte foarte exact adevărata natură – politică – a documentului şi are, de asemenea, dreptate să remarce că ţinta „Raportului” a fost aceea de a adăuga un supliment de legitimitate unei autorităţi instituită prin vot democratic, scoţînd comunismul românesc „de pe terenul oricărei dezbateri de societate”, pentru a-l aşeza „în spaţiul aseptic şi limitat al controversei academice” (p. 78). Eu mă întreb, însă, cum ar fi putut avea loc, alt­fel, la noi, condamnarea comunismului, în circumstanţele pe care le cunoaştem prea bine? Sigur că, în mod normal, acest lucru ar fi trebuit făcut de alţi oameni, organizaţi ca o alternativă a defunctului regim, chiar în timpul existenţei acestuia, cum s-a în­tîmplat în ţările unde s-a putut înfiripa o rezistenţă (disidenţă) anticomunistă, care a  preluat, în 1989, puterea. În România, ştim însă cum au stat lucrurile şi, după părerea mea, bine e că actul condamnării comunismului a fost posibil chiar şi aşa, în ciuda faptului că el pare a-i fi scos de sub incidenţa responsabilităţii pe mulţi dintre actorii de frunte ai regimului trecut. Pe de altă parte – ca să continui cu acest aspect – este important ca această condamnare să nu rămînă doar simbolică: ea trebuie să se prelungească prin cuvenitele reparaţii, sub toate formele, făcute celor care au suferit de pe urma comunismului sau memoriei lor, căci altfel, fără aceste necesare urmări, ea rămâne doar o pură gesticulaţie.

Nu întîmplător am făcut aceste precizări (de altfel, banale): este evident că „Raportul final” nu poate fi separat de actul simbolic al condamnării comunismului, a cărui bază documentară o constituie şi că, pe de altă parte, el nu trebuie judecat (cum bine face dl. Barbu) decît prin prisma a aceea ce este (ca şi condamnarea comunismului): ca un document politic, nu ştiinţific. De aceea, „recomandarea expresă” făcută autorilor de coordonatorii prezentului volum „de a rămîne în cadrul unei analize a documentului din perspectiva standardelor academice clasice” şi „de a evita opţiunile ideologice prea accentuate” este o ţintă, după părerea mea, greşită (deşi, cum voi încerca să arăt mai departe, oarecum explicabilă). În ciuda faptului că se bazează pe o amplă investigaţie în arhive şi este compus ca o naraţiune de tip istoric, „Raportul” (sau, cum am mai spus, probatoriul) nu este, în esenţa sa, o cercetare ştiinţifică, ci un text politic, iar critica sa, ca a oricărui document de acest gen, nu poate fi, pînă la urmă, decît (implicit) ideologică, oricît de „accentuată” sau puţin „accentuată” ar fi ea. Nu mi se pare, de aceea, deloc întîmplător, că, atunci cînd analizează „Raportul”, unii dintre autori amestecă fără să vrea imputările de ordin ştiinţific cu cele de ordin ideologic. În acest fel procedează, de pildă, dl. Alex. Cistelecan, atunci cînd se îndoieşte retoric de relaţia de consecuţie existentă între ideologia marxistă (comunistă) şi crimele regimului comunist din România (ceea ce – să mă ierte autorul – mi se pare o eroare lamentabilă) (p. 112-113), imitat de dl. Ovidiu Ţichindeleanu, care consideră că nu comunismul, ci totalitarismul ar fi trebuit condamnat prin „Raport” (p. 258), textul acestuia fiind incriminat, tot de domnia sa, drept „eurocentric” şi „capitalocentric” – ambele „pe cît de puternice, pe atît de primitive” (p. 257). Cea mai explicit ideologică este însă critica dlui Ciprian Şiulea, care, ca şi dl. Daniel Barbu, intuieşte exact natura politică a documentului. Nu înţeleg, de aceea, din ce motiv deplînge domnia sa faptul că „Raportul” ratează analiza serioasă a realităţilor comuniste (sigur că o ratează, pentru că nici nu şi-a propus aşa ceva), deşi îi semnalează „perspectiva accentuat ideologică” (p. 223)? Dl. Şiulea mai reproşează autorilor textului că nu au oferit „o interpretare pe cît posibil riguroasă, comprehensivă şi nesubiectivă a regimului comunist” (p. 220), făcînd aluzie la afilierea lor faţă de o „ideologie anticomunistă primitivă”, specifică tranziţiei din România (p. 220), o sugestie care este soră bună cu afirmaţia – la fel de nedreaptă – de la p. 241, referitoare la caracterul „primitiv din punct de vedere intelectual”, demagogic şi propagandistic al actului de condamnare a comunismului din România.

Mai nuanţat decît analiza dlui Şiulea, eseul dlui Michael Shafir enumeră minusurile ştiinţifice – în primul rînd conceptuale – ale „Raportului”, căruia i se impută că nu a reuşit să treacă de pragul „istoriei”, rămînînd un document al „memoriei” (ceea ce, după părerea mea, nu constituie, din partea unui asemenea text, o scădere gravă – dimpotrivă! – ţinînd cont de specificul său), în timp ce intervenţia dlui Adrian-Paul Iliescu, judecînd „Raportul” din acelaşi unghi, îi constată „dezertarea” de la datoria de a fi prezentat „o analiză profundă” şi o „explicaţie serioasă a comunismului” (p. 161). Aceeaşi perspectivă scientistă de analiză a „Raportului” subîntinde şi analiza dlui Florin Abraham, ale cărui observaţii sînt, din acest unghi, pertinente, dar, cum se spune, nu neapărat „în chestie”.

Pînă la urmă, toate aceste contradicţii în felul în care este apreciat „Raportul” (şi, implicit, actul pe care acesta trebuia să-l justifice) se datorează însăşi ambiguităţii textului (şi, nu mai puţin, modului în care a fost gîndit întregul demers al condamnării comunismului). Solicitaţi să adune probe în vederea unui proces imaginar cu un verdict ştiut dinainte (cum bine observă dl. Andrei State), membrii Comisiei Prezidenţiale au fost puşi, inevitabil, în situaţia de a întreprinde o vastă anchetă, care are mari asemănări cu o cercetare de tip istoric, dar – acest lucru trebuie să se înţeleagă bine – nu se confundă, în întregime, cu ea. Ceea ce ambele au în comun nu trece de faza documentării (proprie oricărui probatoriu), al lucrului cu fonduri de arhivă şi al aranjării rezultatelor investigaţiei în forma unei naraţiuni, cu o interpretare implicită. Nici o anchetă, oricare ar fi aceasta – mai ales una judiciară – nu se poate dispensa de astfel de operaţiuni, care se întîlnesc cu cele specifice demersului de recuperare a trecutului. Deosebirea dintre acesta din urmă şi „Raportul Tismăneanu” (la care au lucrat, să nu uităm, şi destui istorici) este, însă – nu pot să nu o repet – esenţială fiind tot una cu diferenţa – pe care istoricii o ştiu prea bine – dintre judecată şi comprehensiune. Ele nu se exclud, dar a doua o depăşeşte, în mod evident, pe prima deopotrivă în „sus” şi în „jos”: prin înălţimea şi orizontul perspectivei şi, în al doilea rînd, prin adîncimea pînă la care poate ajunge înţelegerea unei probleme (ambele direcţii dînd măsura completitudinii şi a subtilităţii unei cercetări istorice). Cînd este vorba de un trecut atît de apropiat precum comunismul, cu implicaţii afective atît de profunde, este, într-un fel, inevitabil ca judecata istorică şi conotaţiile sale moral-dihotomice să aibă, pentru o vreme, întîietate. Acesta este stadiul primar, elementar şi brut al unei anchete istorice, întotdeauna foarte vizibil şi proeminent, ori de cîte ori cercetarea şi rezultatele ei influenţează direct prezentul. În această etapă, deosebirea dintre istorie şi un tribunal corecţional este minimă (doar nu degeaba vorbim, adeseori, de „judecata istoriei” sau de „tribunalul istoriei”, fără să ne dăm seama, întotdeauna, de unde vine asemănarea). Ambiguitatea „Raportului” de aici provine, iar dl. Gabriel Andreescu, spre deosebire de mai tinerii şi mai puţin experimentaţii domniei sale confraţi de volum, a sesizat-o, cu acuitatea sa obişnuită, foarte limpede atunci cînd s-a aplecat asupra logicii acestui document (p. 57-58 şi passim), a cărui incertă „identitate de gen” a fost observată, la fel de corect, şi de dl. Andor Horváth (p. 129). Aceeaşi perspicacitate se cuvine salutată şi în cazul dlui Andrei State, care se întreabă, şi pe bună dreptate, „de ce mai era nevoie de simularea expertizei «imparţiale» a unui grup de specialişti”, pentru formularea unui verdict prestabilit (p. 202).

„Raportul” nu ţine însă loc de istorie (din acest punct de vedere, temerea dlui Cistelecan că istoria perioadei comuniste se va face, de acum înainte, numai în funcţie de directiva acestui document este – şi ea – absolut nefondată). Cu adevărat, istoria României în cele aproape cinci decenii dominate de partidul comunist va începe abia de aici, cînd acest stadiu preliminar, inevitabil dihotomic şi parţial al retrospecţiei, care este cel al judecăţii, va fi depăşit, ceea ce a şi început, deja, timid, şi încă foarte puţin vizibil, să se petreacă.

_____________

Iluzia anticomunismului. Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu. Volum coordonat de Vasile Ernu, Costi Rogozanu, Ciprian Şiulea, Ovidiu Ţichindeleanu, Editura Cartier, 2008.

1