Ideologii postmoderne (Radu Andriescu, Paralelisme şi influenţe culturale în lirica română actuală)

Volumul lui Radu Andriescu Paralelisme şi influenţe culturale în lirica română actuală reprezintă o investigaţie temerară în peisajul poeziei de azi sub dublu aspect: al apartenenţei la paradigma postmodernă şi al contextualizării acestei paradigme într-un sens mai amplu, internaţional, cu referire la poezia americană (depistarea unor eventuale influenţe) şi la cea rusă (trasarea unor paralelisme).

Atunci când abordezi problema postmodernismului există mereu capcana de a te împotmoli: termenul de postmodernism are o serie de corelative (deja în capitolul I, cu rol de prefaţă, intitulat Trei feţe ale poeziei postmoderne, criticul şi istoricul literar de la Iaşi ia în discuţie trei termeni: postmodernism, generaţie, noua paradigmă), e departe de a exista o unitate de păreri cu privire la definirea termenului (termenilor), multiaspectualitatea lui, perioada vastă de timp pe care o traversează etc.

În afară de prefaţa amintită mai sus şi de concluziile finale, având şi un rol vădit complementar şi exemplificator, cartea e alcătuită din trei capitole – materia propriu-zisă. Primul este dedicat problemei postmodernismului şi, în speţă, poeziei postmoderne româneşti. Al doilea tratează poezia americană – aşa-numita poezie a limbajului, – care a proliferat în anii ’70-ʼ80, odată cu activitatea optzeciştilor români. Al treilea capitol este dedicat fenomenului poetic rusesc din anii ’60-ʼ80 (trei mişcări – metarealismul, conceptualismul şi prezentismul – sunt luate în colimator pentru a fi dezbătute în contextul influenţelor şi al paralelismelor nu numai vizavi de poezia română, dar şi de cea americană).

În capitolul I, cu nuanţări reluate în Concluzii, sunt enunţate câteva idei noi, pe care le vom comenta pe parcurs fără a le detaşa în mod special.

Postmodernismul reprezintă o relaţie între elementele sale de stil şi cele ideologice. Pot prevala unele sau altele, în funcţie de aria geografică în care se produce sau de perioada istorică pe care o cuprinde. Cercetătorii înşişi pot scoate în evidenţă un aspect sau altul. Radu Andriescu acreditează ideea că discutarea planului ideologic este mai productivă.

Postmodernismul românesc (şi nu numai) a devenit în fond un factor de mobilitate. Prin caracteristicile postmoderne, uneori asumate, alteori dezvoltate inconştient, cultura română nu şi-a pierdut vitalitatea, a reuşit să iasă din tipare şi să se sincronizeze cu unele mişcări literare universale într-o perioadă dificilă, de relativă izolare, chiar dacă sincronizarea a fost pentru optzeciştii români, cei care au aplicat şi au promovat conceptul, un proces sui-generis.

Poeţii din anii ’90 şi 2000, chiar dacă şi-au negat apartenenţa la principiile optzecismului românesc şi, implicit, la ale postmodernismului, trebuie înglobaţi în aceeaşi paradigmă primitoare a poeziei postmoderne române.

Acestea sunt tezele principale anunţate în volum cu privire la poezia română actuală ce acoperă un răstimp de două decenii şi jumătate (aproximativ 1980-2005).

Radu Andriescu nu e preocupat de o abordare exhaustivă a termenului de postmodernism şi a sinonimelor sale, de altfel imposibil de realizat în limitele unui capitol, ci face mai degrabă, selectiv şi aici, o trecere în revistă a unor opinii preţioase, cu trimiteri frecvente la surse. De exemplu, i s-a părut necesar să dezbată termenul de antropocentrism, propus de Alexandru Muşina în calitate de alternativă celui de postmodernism. Sunt ştiute motivele invocate de Muşina împotriva unui termen şi cele în favoarea altuia (nu le voi repeta aici). Este o ocazie pentru Radu Andriescu de a readuce în prim-plan tema sincronizării literaturii române, în special a optzeciştilor – obiectul central al investigaţiilor sale – cu literaturile din ţările occidentale mai evoluate. Chiar dacă nu încearcă nici să respingă, nici să accepte termenul de antropocentrism, cercetătorul ieşean punctează câteva lucruri: el este înclinat să creadă că cultura, literatura americană au avut un impact asupra postmodernilor români, cel puţin în varianta extrem de mediatizată, a scriitorilor lunedişti. Pe de altă parte, în lipsa unei societăţi postindustriale şi a unei informări directe, optzeciştii nu s-au sincronizat cu scriitorii americani care activau în perioada similară a anilor ’80, ci cu altă generaţie, în special cu cea din anii ’50-ʼ60, cu beatnicii (Allen Ginsburg) sau biografiştii (Robert Lowell) ş.a. Ideea se demonstrează şi prin faptul că, în România, această literatură postmodernă americană a circulat începând cu anii ’70. Au fost editate mai multe antologii de poezie americană (cea a lui Ion Caraion din 1979 sau a lui Mircea Ivănescu din 1986, mult îndrăgită şi de mine). A fost tradus studiul consistent al lui Serge Fauchereau (1974). Drept sprijin, este citat şi un poem al lui Lowell din Life Studies (preluat din studiul lui Fauchereau via Gheorghe Crăciun). Totodată, Radu Andriescu ţine să facă o precizare că în timp ce postmodernismul american a apărut şi a evoluat spre unul de factură ideologică, cel românesc a fost unul de stil. Este una din tezele imanente ale cărţii.

Sunt câteva contribuţii esenţiale care te ajută să înţelegi mai bine fenomenul poetic optzecist, rolul lui jucat între moderni şi neomoderni şi cei de după optzecişti, care se revendică a fi (cu totul) altceva, desolidarizându-se de optzecişti şi pretinzând a fi kilometrul 0 al scriiturii.

Secţiunea despre istoricul postmodernismului românesc îi readuce, superfluu, printre precursori pe un Scavinschi sau Pralea, care îşi află locul doar la un fel de Kunstkamera a literaturii române.

Studiul lui Radu Andriescu relevă şi o serie de probleme cu caracter particular, tangenţiale celor centrale. Comentând antologia de texte teoretice ale scriitorilor optzecişti, efectuată de Gheorghe Crăciun, Radu Andriescu remarcă aproape eufemistic: „Contribuţiile publicistice care vin din răsăritul ţării sunt, cantitativ, neînsemnate” (p.53). Afirmaţia e cu atât mai valabilă pentru estul estului. Tinerii autori optzecişti din Moldova, Liviu Antonesei, Nichita Danilov, Mariana Codruţ ş. a., de altfel importanţi în cadrul paradigmei, nu participă la dezbateri, manifestând total dezinteres faţă de conceptele la modă.

În capitolul despre postmodernismul românesc, Radu Andriescu încearcă să răstoarne câteva din trăsăturile considerate imuabile ale poeziei postmoderne româneşti, declarându-le fie mituri, fie caracteristici specifice ale scriitorilor din cadrul Cenaclului de Luni de la Bucureşti. Când vorbeşte despre tendinţa optzeciştilor de a submina metafora, cercetătorul crede că nici măcar la lunedişti (drept modele servind Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei şi Florin Iaru) nu se produce o abandonare a metaforei. Sunt citate fragmente în care metaforismul e la fel de virulent ca în poezia lui Arghezi. Discuţia alunecă lejer în analize ample şi subtile ale creaţiei lui Cărtărescu sau Coşovei.

Lui Nicolae Leahu, autorul unei definiţii sintetice a poeziei postmoderne româneşti, exprimată în baza procedeelor stilistice, Radu Andriescu îi impută tocmai faptul că cercetătorul de la Bălţi „trece în revistă nişte elemente de suprafaţă … fără a face referinţă la motivaţiile de profunzime pe care ar trebui să le aibă (sic!) orice proiect prospectiv” (p. 67). După cum am spus, specificul postmodernismului poetic trebuie căutat în ideologia sa, abordabilă din punctul de vedere al diferenţelor, nu în stilistica difuză şi eteroclită. Ideologia este foarte importantă în cadrul unei mişcări literare chiar atât de slab conturată stilistic cum este cea a postmodernismului românesc. Ideologia e cea care te ajută, la început, să-ţi aperi domeniul, apoi să ripostezi în cazul unui atac „din exterior”.

Radu Andriescu nu e interesat de stilistica postmodernismului, nu operează pe text decât spre finalul cărţii, el demontează miturile înrădăcinate ale curentului. Prin demitizările efectuate, tabloul foarte pestriţ al postmodernismului pare a se fărâmiţa şi dilua în continuare. Mircea Cărtărescu este suspectat de faptul că poetul Cărtărescu îl substituie pe teoretician în lucrarea sa Postmodernismul românesc (1999), reducând postmodernismul poetic la poezia proprie. Unele teze ale analistului Cărtărescu trebuie privite cu mare prudenţă, cum ar fi aceasta: „Moartea, nebunia, suferinţa sunt teme discreditate de mult în întreaga poezie a lumii”. Radu Andriescu invocă două antologii americane de poezie: The New American Poetry (1960) şi Postmodern American Poetry. A Norton Antology (1994), în care „suferinţa şi moartea nu sunt teme străine” (p. 76).

Un alt mit dezminţit este cel al înlocuirii eului individual creator (descins din eul supraindividual, geniul romanticilor) cu mitul grupului generaţionist. Radu Andriescu este de părere că mutaţia a funcţionat într-o fază incipientă, mai ales în perioada poemelor lungi, aluvionare, aglomerate de colecţii întregi de obiecte ale lui Mircea Cărtărescu şi ale altor poeţi, ca mai apoi scriitorii să-şi etaleze personalitatea. Demonstraţia îl are tot pe Cărtărescu în vedere, atunci când se afirmă că scriitorul individualizat se produce plenar, până la epuizarea unui gen literar. Bunăoară, autorul Totului, după ce atinge apogeul poeziei sale în Levantul, o abandonează,  excelând în proză şi devenind autorul Orbitorului, „prozatorul cel mai important al generaţiei” (p. 83).

E abordată în treacăt şi problema eterogenităţii postmodernismului, de care a fost acuzat postmodernismul în calitatea lui de concept extrem de inconsistent, adevărat nisip în mişcare. Nu se insistă prea mult asupra subiectului. E menţionat doar aportul Magdalenei Ghica (alias Magda Cârneci) în calitatea sa de teoretician al poeziei din epocă. Alături de modelul postmodern al poe­ziei româneşti, ea pomeneşte de unul neoexpresionist, dar şi de o posibilă combinaţie între acestea două, din care a rezultat o poezie a ascezei, practicată de însăşi Magda Cârneci. Acolo am avut poemul enciclopedic al lui Cărtărescu, aici avem poemul sobru.

Nu voi comenta capitolele despre poezia americană şi cea rusă. Sunt pentru specialişti. Le-am citit doar ca să mă informez.

Fie că e vorba de prima secţiune a cărţii în care autorul trece grăbit prin meandrele terminologice, fie că e vorba de părţile în care se apleacă asupra literaturilor americane şi ruse, cartea seamănă a curs universitar dedicat tinerilor filologi. Un curs util, mai mult decât strict informativ, în sensul că nu adună doar teoriile deja exprimate, ci şi adaugă o serie de reevaluări, incită la polemici.

____________________