Mai bine poet decât politician

E o opţiune congenitală, veţi zice. Nu, este şi o reacţie la realităţile ce ne teleportează în anul 1937. Puţina democraţie pe care o mai aveam a fost şi aceea spulberată. Nu ne simţim acasă. Batem din aripi şi nu putem zbura, nu suntem lăsaţi să trăim cum ne-ar plăcea, ca oameni liberi, oameni normali într-o societate normală. Cine ne taie elanul? Așa-zișii politicieni, puterea politică, mai bine zis. Ea nu asigură, cum ar fi firesc, libertatea cetăţenilor, ci îi îngrădeşte în ţarc, îi ţine cât mai departe de civilizaţie, de bunăstare, le interzice să trăiască în actualitatea valorilor europene. Nu e o erezie oare faptul că puterea comunistă ne-a promis raiul, dar ne dă iadul?

Oare nu-i mai bine să fii poet decât politician? E adevărat că astăzi lumea nu prea are nevoie de poezie.  (În paranteză fie spus: Dar a avut vreodată nevoie lumea, cei mulți, de poezie?) Altele sunt prioritățile acestor vremuri. Știu că în ochii puternicilor zilei, noi, poeții, părem neajutorați, jalnici, lamentabili, lipsiţi de simţ practic, şi suntem priviţi cu dispreţ, dar cu toate astea, îmi spun, tot mai bine poet decât politician. Pentru că e o alegere dezinteresată şi onestă, spre deosebire de politică. Dacă practicarea poeziei, să zicem, mă va compromite (căci condiţia omului de artă se răsfrânge inevitabil şi asupra creaţiei sale), ponoasele le voi trage doar eu, însă politica pe care o practică  politicianul se răsfrânge dramatic asupra întregii ţări. Dacă istoria literară nu-mi va consemna numele - nicio pierdere. Căci anonimatul pe lângă numele pătat de sânge al politicianului e floare la ureche. Aceștia, politicienii, râd batjocoritor de cetăţeni şi de valorile importante ale vieţii! Dacă nu le pasă de oprobriul nostru şi al opiniei publice internaţionale, dar în aceste zile s-a văzut că politicienilor şi guvernanţilor moldoveni puţin le pasă sau nu le pasă defel, ar trebui să se teamă de judecata  istoriei care, se ştie, e mult mai dură. Judecată care nici în mormânt nu le va da pace şi linişte. Din această perspectivă, politicianul care greşeşte va plăti scump, mult mai scump decât omul de rând.

Eu nu cred că puterea va reuşi să ne taie tuturor vârful aripilor. Cu crotale în urechi,  însângeraţi, închişi în colivii de fier, suntem totuşi un depozit de dinamită. Nu contează cantitatea, orice dinamită într-o zi explodează. Pentru asta e făcută. Şi atunci cine, a cui e vina? A celor care au depozitat-o. A puterii actuale. După urzeală şi bătătură.