Adam Michnik la Chişinău

Revista Contrafort și PEN Clubul din Republica Moldova, cu sprijinul decisiv al Institutului Polonez de la București (director Jaroslaw Godun), l-au adus pe Adam Michnik la Chișinău. Moldova era, probabil, singurul stat din Europa pe care Michnik – celebru disident anticomunist și intelectual de excepție - nu-l vizitase până în prezent. Prilejul acestei vizite a fost unul cât se poate de potrivit: lui Adam Michnik i-a apărut o nouă carte în traducere românească, a treia, la Editura Polirom, intitulată Mărturisirile unui disident convertit. Volumul a fost tradus din limba polonă de Sabra Daici – o premieră, întrucât celelalte două cărți ale sale, Scrisori din închisoare şi alte eseuri (1997) şi Restauraţia de catifea (2001), au fost traduse din engleză. Institutul Polonez de la Bucureşti a organizat un adevărat turneu de promovare a cărţii în câteva mari oraşe – Chişinău, Craiova, Timişoara, Bucureşti. Prezenţa lui Adam Michnik, în actualul context politic post şi pre-electoral din Basarabia, mi s-a părut aproape suprarealistă, un dar, o sursă de inspiraţie şi putere. Poate de aceea venirea lui a trezit un imens interes. La Chișinău, Michnik a susținut o prelegere la Universitatea Liberă Internațională, despre disidența poloneză și evoluția țării sale în acești 20 de ani de la falimentul ideologiei comuniste în Europa, a dialogat cu publicul adunat în sala de conferinţe și, în aceeași zi, a participat la lansarea cărții sale de eseuri la Biblioteca „Onisifor Ghibu”, unde au venit scriitori, academicieni, politicieni, cineaşti, ziariști și studenți – un public numeros şi select.

 Adam Michnik a demonstrat și de această dată că este o persoană cuceritoare prin inteligența sa vie, naturală, prin apetitul său pentru nuanțe și curajul formulărilor. Am observat zeci de oameni care își luau notițe la aceste întâlniri cu faimosul polonez și m-am bucurat nespus, pentru că ceea ce a spus Michnik  la Chișinău chiar merită a fi reținut. În cele ce urmează, voi reproduce câteva din însemnările mele pe care le-am făcut la cele două întruniri publice cu participarea lui Michnik, dar și câteva mărturisiri ale acestuia pe care am avut privilegiul să le aud într-un cadru privat. Cu Adam Michnik, un om absolut liber, și de aceea puternic și convingător, cum puțini există printre contemporanii noștri, trebuie să discuți atent și negrăbit.

Despre disidența poloneză

„Ne-am gândit de multe ori care va fi sfârșitul comunismului în Polonia și n-am știut să răspundem. Ne-am temut, recunosc acum, că va curge mult sânge, dar, din fericire, nu s-a spart niciun geam. Totul a decurs pe calea negocierilor și asta pentru că puterea era prea slabă. Am organizat Comitetul pentru Apărarea Muncitorilor și am început construcția propriu-zisă a Opoziției într-un mediu foarte ostil și suspicios, în care fiecare dintre noi trebuia să prindă la curaj și să începem să avem încredere unul în celălalt. Primul pas al acestei schimbări pe care ne-o impuneam, ca un semn al debarasării de frică și suspiciune, a fost că am hotărât să facem schimb de numere de telefon. Ceea ce știam atunci, încă în prima fază, incipientă, a disidenței și a revoltei noastre anticomuniste, era că trebuie să evităm cu orice preț confruntarea pe care ar fi putut să ne-o pună la cale sovieticii (rușii), așa cum au procedat în Budapesta, în ‘56, și în Praga, în ‘68. Ne-am gândit la modelul spaniol de ieșire din dictatură și a fost o soluție bună.”

„În 1988 au avut loc greve și puterea a fost obligată să legalizeze sindicatul Solidaritatea. Apariția unui sindicat independent în acele condiții însemna, în mod clar, slăbirea dictaturii. Asta nu presupunea deloc că o dată cu legalizarea sindicatului teroarea regimului a încetat definitiv. Nu. Aveau loc arestări, interogatorii, intimidări. Am rezistat timp de zece luni în aceste condiții, o perioadă în care sistemul politic din Polonia balansa: era ceva hibrid, și liberalizare, și dictatură. Zece luni de luptă, de confruntare pașnică, până am ajuns în 1989, când mișcarea noastră de rezistență și opunere la regim s-a răspândit la nivelul întregii țări. Mai târziu, raportul de forțe de pe terenul acestei confruntări s-a schimbat în favoarea noastră.”

Câteva simboluri ale luptei

„Primul simbol. Papa Ioan-Paul al II-lea, pontificul de la Roma, cel care a făcut mult pentru Polonia sa și a rostit acele magice cuvinte, rămase în istorie: „Nu vă fie frică!”

Al doilea simbol. Lech Wałesa. Un electrician din Gdansk, care  și-a slujit exemplar țara într-un anumit moment istoric.

Al treilea simbol. Czeslaw Milosz, poet și gânditor polonez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1980.”

Borne pe calea instaurării democrației

„Dictatura pe timpul legii marțiale în Polonia n-a fost la fel ca în Chile. Perestroika, declanșată de Gorbaciov, a fost o gură de aer pentru aripa reformatoare din partid și pentru opoziție. (…)

Rolul fundamental pe care l-a jucat Biserica poloneză în decomunizarea țării, singura instituție care n-a fost sovietizată. Biserica Catolică era un stat suveran într-un stat lipsit de suveranitate. Biserica Catolică a reprezentat o garanție atât pentru putere, cât și pentru Opoziție.

Fără perestroika lui Gorbaciov, schimbările din Polonia n-ar fi fost posibile, la fel cum n-ar fi fost posibile fără participarea Bisericii Catolice. N-ar fi fost posibile nici fără mobilizarea societății, fără sindicatul Solidaritatea. N-ar fi avut loc aceste schimbări dacă în fruntea partidului s-ar fi aflat altcineva decât Jaruzelski, să zicem dacă s-ar fi aflat un Ceaușescu polonez.

Bilanțul celor 20 de ani scurși de la marea schimbare este unul pozitiv. Au fost, acești 20 de ani, cei mai buni din ultimele 3 secole de istorie poloneză.” (…)

„În Polonia de astăzi, liberă, avem câteva probleme maxime, suntem pândiți de câteva pericole, aș spune. Primul pericol este corupția, aproape generalizată (justiția este copleșită/depășită, îmbâcsită de procese care se întind pe ani întregi.) Al doilea pericol: ispita putinismului, adică ispita democrației suverane (mă întreb: ce-i cu formularea asta aberantă și fără sens”?)

Al treilea pericol, unul special, este pericolul de tipul Berlusconi: bani, afaceri, mafie și sex. Controlul absolut asupra mass-media și a tot ce mișcă în țară. (…) Evident că au apărut și bancuri pe aceste subiecte. De pildă: Între putinism și berlusconism, o aleg întotdeauna pe Marilyn Monroe.”

„Și polonezii se întreabă ce facem cu televiziunea publică, o televiziune care e partizană şi mediocră. Ne-am întrebat de multe ori, așa cum ați făcut-o, probabil, și dvs. aici, în Republica Moldova, de ce nu avem o televiziune publică de felul BBC? Deși azi avem legi aproape perfecte ale audiovizualului și, slavă domnului, echipamente performante, nu putem avea încă o televiziune de calitatea BBC. Răspunsul este simplu: pentru că nu avem britanici.”

Despre conflictul cu Biserica

„Nu este un conflict între societatea civilă și Biserică, așa cum pare de la distanță. Este un conflict între o parte a societății şi ceea ce numesc eu integrism catolic, reprezentat pe aripa lui cea mai conservatoare, de Radio Marija. Preotul care conduce Radio Marija nu este un diavol, așa cum s-a speculat în media poloneză, ci pur și simplu este un demagog. Un demagog pe care, trăind în democrație, nu poți să-l interzici. Sigur, va exista întotdeauna o tensiune între statul democratic și Biserica Catolică, pentru că Biserica Catolică susține idei absolute și nu prea se aşază la masa dialo­gului, iar democrația se conduce de un anume relativism, de principii relativiste, care fac posibilă conviețuirea mai multor idei și opțiuni. După părerea mea, Biserica Catolică Poloneză este ultima insulă a catolicismului care nu a fost atinsă de secularizare. Preoții acestei biserici cred că acest val al secularizării nu va atinge Polonia. Eu, dimpotrivă, cred că acest val o va afecta. Aş vrea ca Biserica să fie o instituţie a dialogului, să apere valori absolute într-o lume relativă.”

Despre scoaterea în afara legii a partidului comunist

Întrebare din public, formulată de o tânără studentă, în mod evident inspirată de realitățile basarabene, în special cele de după 7 apri­lie: „N-ați avut tentația la începutul anilor ‘90 să scoateți partidul comunist în afara legii, pentru ca acesta să nu mai renască şi să ajungă din nou la putere, având o biografie criminală, încărcată de păcate?” Răspunsul lui Michnik: „În primul rând, noi nu am avut niciodată până la sovietizare un partid comunist. Prin anii ‘40 existau mai multe partide muncitorești, între care Partidul Unit Muncitoresc Polonez, despre care se spunea, ca o glumă, că nu era nici partid, nici unit, nici muncitoresc și nici polonez. Eu cred că nu trebuie să interzicem partidul comunist. În general, sunt împotriva interzicerii cuiva, dacă acest cineva respectă legile statului democratic.”

Despre moralitate în politică

„Da, trebuie să existe moralitate în politică. Eu sunt unul din cei care pledează pentru moralitatea în viață în general și implicit  în politică, pentru că politica este parte din viața noastră. Sigur că sunt destule formulări antologice vulgare, descalificante despre politicieni, dar nu trebuie să ne conducem de acest clişeu. O politică morală este necesară. Problema este că în politică lipsa de moralitate este la fel de periculoasă ca şi absolutismul moral. Pentru că politica este un domeniu cu propriile sale reguli. Regulile jocului sunt diferite la fotbal şi la baschet. În politică nu sunt aceleaşi reguli ca în jocul cu cărţi, dar un lucru este sigur, că nu poţi să joci cu cărţi false, măsluite. Şi nu ai voie să plăteşti cu bani falşi. În politică funcţionează tot felul de jocuri şi ele nu sunt neapărat lipsite de etică. Însă etica în politică nu poate fi decretată printr-o lege adoptată de parlament. Ea se cultivă cu răbdare şi exigenţă.”

Despre filmul Katyn și cazul Kundera

L-am întrebat pe Adam Michnik, într-o convorbire particulară, ce părere are despre filmul Katyn al lui Andrzej Wajda, un film care m-a cutremurat. Iată comentariul său: „Sunt prieten cu Vajda și trebuie să vă spun că mi-a dat să citesc înainte scenariul viitorului film. Am avut niște sugestii, pe care prietenul meu, constat cu bucurie, le‑a urmat. Și anume, i-am dat ideea să arate că Polonia a fost atacată atât de ruși cât și de nemți – vedeți scena din film când grupuri de oameni se ciocnesc pe un pod, fugind unii de ruși, iar alții de germani, înţelegând, cu oroare că n-a mai rămas un colț liber de pământ polonez. Această dublă agresiune a impus despărțirea multor familii și nevoia unor opțiuni dureroase. Un alt detaliu pe care i l-am sugerat este că e bine să introducă în această construcție filmică și un personaj sovietic pozitiv, pentru a nu fi acuzat de antirusism (acuzație de care, totuși, Vajda nu a scăpat din partea rușilor). Lucru pe care l-a și făcut – vedeți personajul ofițerului sovietic (interpret Andrei Garmaș), care salvează familia ofițerului polonez, arestat de NKVD, prototipul tatălui lui Vajda.” Aceste detalii, pe care mi le-a oferit Adam Michnik, și pe care le fac publice acum, denotă încă o dată inteligența sclipitoare și echilibrul de aur pe care acest om îl întruchipează și îl propagă.

În cazul Kundera, Michnik împărtăşeşte mai curând opinia lui Havel, care spune că este tentat să-i dea dreptate lui Milan Kundera, pentru că respectă mai degrabă cuvântul unui om care a produs o operă incontestabilă, de o mare forță și expresivitate, decât raportul unui milițian cehoslovac. Este un caz foarte greu de judecat, însă nuanțarea nu este niciodată excesivă, pentru că avem de a face totuși cu viața unui om, a unui om foarte talentat, celebru.

Despre lustrație

Michnik, așa cum se știe, are rezerve serioase față de legea lustrației, cea care, mai ales în perioada guvernării fraților Kaczynski, a condus la multe nedreptăți, chiar la un fel de epurare a oamenilor pe criteriul colaborării cu Securitatea. Ar fi trebuit să fie scoși în afara vieții publice aproximativ 700 de mii de oameni din toate straturile societății, observă Michnik. „Democrația este pentru toți, nu doar pentru o parte dintre oameni (nu numai pentru „oamenii noștri”). Sigur, vinovații de crime grave în perioada regimului comunist trebuie judecați, dar în baza unor probe incontestabile. Însă este la fel de grav dacă instituim Arhiva Securității drept criteriu al adevărului. Înseamnă să prelungim într-un fel puterea funestă a poliției politice în condiții de democrație.”

Despre antisemitism în general și despre specificul antisemitismului polonez

„Din păcate, Polonia a participat la Holocaust. E un adevăr ce nu poate fi contestat. Această lecție tristă a fost însușită de majoritatea polonezilor. Cu toate acestea, mai avem elemente de antisemitism. Deși nu prea avem evrei în Polonia după Holocaust, antisemitismul renaște în mod ciudat în timpul campaniilor electorale, sub refrenul arborat de unele partide: „Polonia pentru polonezi”. Există un antisemitism real și unul paranoic, aproape mistic. Antisemitismul real („normal”, „sănătos”, cum se spune oximoronic) este atunci când cineva afirmă: „Michnik este evreu, înseamnă că e un dobitoc.” În discursul  antisemitismului mistic termenii se inversează: „Michnik este un dobitoc, probabil este evreu”.

Despre dialog

O referire la nevoia de dialog între Putere și Opoziție. În 1988, guvernul lui Jaruzelski a acceptat să discute cu Opoziția în cadrul unei Mese Rotunde, care a condus în cele din urmă la organizarea primelor alegeri (parțial) libere de după război, câștigate de sindicatul Solidaritatea în proporție de 99 la sută în camera superioară a Seimului, Senatul. La circa 20 de ani de la acele evenimente, Michnik nu ezită să recunoască rolul important pe care l-a avut Jaruzelski, fostul său inamic, cel care a decretat legea marțială în 1981 în Polonia, interzicând activitatea sindicatului Solidaritatea, întrucât a ferit Polonia de un scenariu sângeros… „Jaruzelski, spune Michnik, a făcut ceea ce nu a fost în stare să facă nici Ceaușescu, nici Jivkov, nici Honecker.”

 M-am gândit aproape imediat la situația de la noi, în care un regim comunist, condus de generalul Voronin (un alt general!), refuză cu obstinație dialogul cu Opoziția și cu societatea civilă, frânând dezvoltarea propriei țări și compromițându-i de acum încolo chiar și ultimele resurse de energie. Dacă Voronin – sau consilierii săi - ar fi persoane cu adevărat instruite și cărora să le pese de destinul Moldovei, exemplul polonez de-acum 20 de ani le este la îndemână. În general, Polonia și lecțiile ei anticomuniste și postcomuniste ar fi trebuit studiate cu mai multă atenție atât de Opoziția democrată, cât și de cei aflați la putere. Nu în ultimul rând, beneficiarii acestei experiențe poloneze ar trebui să fie intelectualii noştri, aflând câte ceva despre limitele compromisului și ale rezistenţei, despre lecţia de demnitate oferită de confraţii lor polonezi. Cei care au salvat practic țara de la dispariție şi au făcut din ea, iată, o locomotivă a „noii Europe.”

Despre împotrivirea la rău

Întrebare: „Noi, în Republica Moldova, de multe ori avem senzaţia că răul triumfă prin complicitatea celor buni. Adică sunt oameni care ar putea să se opună, să spună „Nu”, dar totuşi acceptă să colaboreze. Acceptă să tacă. Acceptă să închidă ochii, chiar dacă se întâmplă lucruri oribile, chiar dacă oamenii sunt maltrataţi, torturaţi şi asasinaţi. Am ajuns la ideea asta în urma evenimentelor din Moldova de după alegerile din 5 aprilie.”

Michnik: „E foarte greu să-i spui unui alt om: luptă, urcă pe baricade, înfruntă deschis dictatura. Ţi-o poţi spune ţie însuţi, însă un alt om are familie, copii. Eu m-aş teme să-l somez să acţioneze. Există o tăcere a conformismului, există şi o tăcere a protestului. Eu cred că nu trebuie să tăcem atunci când vedem că totul merge din rău în mai rău, dar nu este corect să-i spunem cuiva cum să se implice în dezbatere, în polemici, în acţiuni de stradă. De fapt, nimeni nu ştie de ce până luni oamenii tac, iar marţi spun răspicat: „Nu, aşa nu se mai poate!”. Un om, despre care credeam că împărtăşeşte ideile noastre democratice, brusc îşi schimbă comportamentul și declară alte opțiuni. Și invers. De ce se întâmplă aşa? Nu ştim. Sufletul omului este o enigmă. Nu pot fi prescrise rețete de conduită. Îmi amintesc, era prin ’66-’67, stăteam de vorbă cu Bulat Okudjava, eram prieteni. Şi el mi-a spus: „Adam, eu nu mai semnez niciun protest colectiv, mi-ajunge. Dacă voi dori să protestez, o voi face individual, ca scriitor, sau în calitate de poet, sau de cantautor, voi vedea.” M-am gândit că aceasta este opţiunea lui, că trebuie să i-o respect. Sincer să fiu, mă tem de fanaticii anticomunismului.”

Despre Milosz și gândirea captivă

Întrebare: „Czeslaw Milosz în Gândirea captivă descrie mecanismul disimulării mai multor intelectuali, mai multor scriitori în epocă, persoane care au încercat să se adapteze la regimul comunist. El numeşte acest tip de conduită dedublată „ketman”. Aţi trăit tentaţia asta, aţi funcţionat în regim de ketman şi dumneavoastră? Sau aţi fost mereu un rebel, spunând exact ceea ce gândiţi, asumându-vă toate riscurile posibile?”

Răspunsul lui Michnik: „Cartea lui Milosz este cea mai genială carte pe această temă. Am citit-o pe când aveam 17 ani şi cred și astăzi că e la fel de profundă. Dar, mă grăbesc să spun, este o problemă a generaţiilor interpretarea acestei cărți. Pentru generaţia mea, de exemplu, nu mai era nimic asemănător cu fenomenul ketman descris în carte, totul era clar. După cel de-al 20-lea congres al PCUS, mecanismul autocenzurii şi autotorturii, prizonieratul mental s-a mai diminuat. În generaţia mea nu mai erau comunişti ideatici, comunişti convinşi. Cartea lui Milosz este foarte interesantă pentru a-i înţelege pe oamenii oneşti care au acceptat să-şi facă „brainwashing” şi au mers în rândurile mişcării comuniste împotriva logicii evenimentelor. Comuniştii au logica revoluţiei, ei au o altă lege, o altă morală. Era o religie specifică, un fel de credinţă. Comuniştii polonezi ai vremii erau devotaţi Moscovei, lui Stalin, şi se prevalau de victoria acestuia împotriva lui Hitler, care reprezenta întruchiparea răului, uitând că cei doi dictatori au fost aliaţi și au atacat Polonia în 1939.  Pe mine m-a interesat în primul rând faptul cum s-a format acest mecanism al ketmanului. Am scris o carte, oarecum ca o replică și o completare la cartea lui Milosz, numită Din istoria onoarei în Polonia. Este despre patru scriitori şi intelectuali care au spus „Nu” materialismului dialectic. Ei preferă să scrie povestiri istorice, ca de pildă una intitulată Sir Thomas Moore spune NU. Toată lumea înţelegea aluziile la realitatea poloneză. Thomas Moore stă în închisoare şi temnicerii îi cer să abjure, să-şi renege biserica, aşa cum au făcut-o deja alţii, în schimb i se oferă viaţa, se va putea întoarce la familie. Dar el spune NU. Nu pot”. Ketmanul nu este doar un instrument în mâinile comuniştilor, este şi o trăsătură de caracter a unui om care are o gândire dedublată. Pe de o parte, el vede şi înţelege totul, pe de altă parte, el caută interpretări sofisticate, pentru a putea să-şi raţionalizeze propria viaţă sau tactica prudenţei: cum să trăieşti într-un sistem totalitar. Alexei Tolstoi descrie foarte bine mecanismul puterii în romanul Petru I, mai ales că el însuşi era un transfug, a sfârşit prin a deveni o persoană oficială a regimului stalinist. În Polonia am avut o mare dezbatere pe tema vieţii intelectualilor în comunism, unii au spus cu acel prilej că acestea sunt argumente pentru conformişti, carierişti, că nu era nici un fel de „ketman” – ci doar frica, o frică animalică, nimicitoare. Însă Milosz nu afirmă că nu ar fi fost vorba de frică, el spune doar că frica genera rezultate contradictorii, comportamente diferite.”

Ce vom face a doua zi?

Întrebare: „În cazul în care în luna august vine Opoziţia la putere în Moldova, ea va avea o mare problemă. În ultimii 8 ani s-a politizat întregul aparat de stat – executivul, legislativul, administraţia publică locală, audiovizualul, presa. Şi toate acestea nu vor dispărea odată cu venirea Opoziţiei la putere. Se schimbă, de pildă, şeful poliţiei, dar aparatul propriu-zis rămâne şi el poate fi foarte bine utilizat de noua putere împotriva adversarilor săi politici. Există un asemenea pericol?”

Michnik: „Sunt întrebări fundamentale ale oricărei opoziţii care luptă împotriva dictaturii: ce urmează după ce vom da jos tiranul? I-am tăiat capul lui Robespierre, ce facem mai departe? Aparatul are mâinile băgate până la cot în sângele terorii. Mi-amintesc că în 1989 m-am plimbat o noapte întreagă prin Varşovia cu Tadeusz Mazowiecki – primul premier al Poloniei libere -, a ajuns în această funcţie în luna august. Discuţia noastră avea loc în iunie, deja după alegeri. I-am zis aşa: „Tadeusz, am câştigat alegerile, suntem obligaţi să preluăm puterea.” Mazowiecki mi-a spus: „Adam, cum să preluăm puterea, dacă întregul aparat este comunist?” Ei bine, am preluat puterea! Nu sunt mulţumit de tot ce s-a realizat de atunci încoace, dar Polonia a obţinut un mare succes. Întrebarea este, aşadar, ce trebuie făcut „a doua zi”? A doua zi trebuie spus foarte răspicat că e nevoie de o Moldovă liberă într-o Europă unită. Este un proiect pentru toată lumea, nu numai pentru cei care erau în opoziţie cu o zi înainte. Opoziţia vrea democraţie pentru toţi cetăţenii, nu doar pentru sine. Singurul criteriu de evaluare a fiecărui funcţionar va fi loialitatea lui faţă de noua putere. Loialitatea şi competenţa. Apoi, rămâne o chestiune de respectare a legii şi asta este cel mai greu. Pentru că noi suntem obişnuiţi ca legea să fie un instrument împotriva cetăţeanului. E greu să te adaptezi mental la o nouă situaţie. Brusc, e statul meu, e dreptul meu, e legislaţia mea şi chiar dacă mă deranjează unele lucruri în această legislaţie, mai bine să o respect eu, decât ei să nu-i pese de mine. Cu toţii am avut problema zilei „de după”, de după căderea dictaturii: în Spania după Franco, în Portugalia după Salazar, în Grecia după „coloneii negri”. Dacă l-am putea parafraza pe Lenin în acest context, aş spune aşa: „Drumul de la un sistem totalitar spre democraţie nu este o plimbare pe bulevardul Nevski!”