|
Vladimir Maiakovski. Eu şi Napoleon: [poeme]. Trad. de Leo Butnaru. Ed. Ideea Europeană, 2008.
În 1924, Osip Mandelştam îl includea pe Maiakovski printre poeţii care sunt daţi „nu pentru ziua de ieri, pentru cea de mâine, ci pentru totdeauna”. Iar Marina Ţvetaeva, la doi ani după moartea colegului său, susţinea că este vorba despre un autor care nu e al secolului în care apăru, scriind: „Cu repezile sale picioare, Maiakovski trecu departe de contemporaneitatea noastră şi, undeva după vreo cotitură, ne va aştepta încă multă vreme”. Deja în timpul dezgheţului poststalinist (1956), în epoca reevaluărilor axiologice şi mai justelor tipologizări ale valorilor, Boris Pasternak considera că: „Vremea l-a ascultat şi făcu întocmai precum rugase el. Chipul i-i zugrăvit „în iconostasul veacului”.
Ruboko Sho. Libelula ce-a-nvăţat zeii iubirea: [tanka erotice]. Trad. de Leo Butnaru. Editura Fundaţiei Culturale „Poezia”, 2008.
În varianta sa originală, volumul este intitulat Nopţile Komachii sau Timpul Cicadelor, fiind alcătuit din 99 de texte. Cele mai multe poeme sunt rodul unei dragoste dramatice dintre doi amanţi răzleţi, aflaţi unul de celălalt la, aproape, o sută de ani (crono-distanţă)! Vorba e că poetul Ruboko Sho (980-1020?) fusese cuprins de o pasiune mistică (de altfel, nu atât de rară şi în spaţiile europene, nu doar în cele orientale) faţă de colega sa Ono-no Komachi (834 – 880), poetă şi doamnă de curte care, un veac şi ceva până la el, fondase tradiţia poemului din cinci rânduri, tanka.
|
Inapoi la cuprinsul numarului