Adam Michnik - „Mărturisirile unui disident convertit”

În luna iunie a.c., cunoscutul scriitor şi eseist polonez, Adam Michnik, opozant de marcă al regimului comunist, se va afla în România cu ocazia apariţiei unui nou volum al său de eseuri, intitulat „Mărturisirile unui disident convertit”. Cartea va fi lansată pe 15 iunie la Chişinău (unde autorul se va afla pentru prima dată (!), având programată şi o prelegere la ULIM), pe 17 iunie la Timişoara, pe 18 iunie la Craiova, pe 19 şi 20 iunie la Bucureşti, la Colegiul Noua Europă (unde va avea loc o dezbatere cu participarea lui Emil Hurezeanu şi Vladimir Tismăneanu) şi, respectiv, în cadrul Târgului de Carte Bookfest 2009. Mai multe despre acest eveniment important – în următorul număr al Contrafortului. Deocamdată, vă propunem, cu titlu de avanpremieră, câteva fragmente dintr-unul din textele de bază ale cărţii, tradusă de Sabra Daici şi  aflată în pregătire la Editura Polirom.

Adam Michnik (n. 1946), istoric, jurnalist și politolog polonez. Arestat pentru prima oară la 18 ani. În 1966 este exclus din universitate și condamnat la trei ani de închisoare. Fondator al KOR (Comitetul de Apărare a Muncitorilor) și consilier al Solidarității. Animator al revistei clandestine „Krytyka” și al Universității volante, discipol al lui Leszek Kołakowski. Este închis, din nou, după lovitura de stat militară din 13 decembrie 1981. În 1982, PEN Clubul francez i-a decernat Le Prix de la Liberté, iar în 1984 New School for Social Research (New York) i-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa. Redactor-șef al cotidianului „Gazeta Wyborcza”. De același autor, la Editura Polirom au mai apărut Scrisori din închisoare și alte eseuri (1997) și Restaurația de catifea (2001).

Problema

Lui Leszek Kołakowski

În biografia spirituală a intelectualului polonez apare înscrisă o problemă. Funcţionând de ani buni între statul totalitar comunist şi Biserica catolică ierarhică, intelectualul polonez e pus în postura de a reflecta asupra şansei şi pericolului care rezultă de aici, ambele prezente în proporţii egale în condiţia sa. Poate fi un funcţionar loial al instituţiei oficiale a statului – atunci îşi va regăsi dilemele în cărţile lui Janusz Reykowski1 şi Jan Szczepański2; se poate defini drept catolic – atunci descrierea lumii alegerilor îi este adusă de eseistica lui Jerzy Turowicz şi Tadeusz Mazowiecki. Dar poate fi şi între aceste lumi, un intelectual cu orientare libertină3, care s-a rupt de statul totalitar, dar care – în ciuda simpatiei pentru Biserică – nu se defineşte drept catolic. Pe mine mă interesează exact acest intelectual – resimt o afinitate cu el şi un fel de comuniune spirituală. Cred şi că îi înţeleg natura problemei: unii îl acuză de părăsirea corăbiei, ceilalţi îl suspectează de intenţii manipulatoare ticăloase.

El, în schimb, meditează, caută puncte de orientare, îşi reconstruieşte identitatea. Şi urmăreşte cu atenţie cuvintele şi faptele maeştrilor săi, unul dintre ei fiind Leszek Kołakowski.

I

Mă gândesc, uneori, că a înţelege dilemele spirituale ale intelectualului nostru înseamnă deopotrivă a cuprinde şi a descrie spaţiul desfăşurat între opera cardinalului Wyszyński şi cea a lui Witold Gombrowicz; înseamnă a vedea crescând în acest spaţiu marea operă a lui Ioan Paul al II-lea, a lui Czesław Miłosz şi Zbigniew Herbert, precum şi a lui Leszek Kołakowski. Pentru că ceea ce are valoros cultura poloneză a apărut la întretăierea marilor ei drumuri istorice, la întâlnirea spiritului creştin cu cel libertin, în conflictul ideilor şi lumilor care se confruntă şi se îmbogăţesc reciproc. Dacă această teză conţine chiar şi un grăunte de adevăr, merită să ascultăm cu atenţie vocile criticilor contemporani ai intelectualităţii poloneze.

Ei spun: intelectualul polonez renunţă la etosul său libertin, se dezice de autenticitate în favoarea identificării cu Biserica catolică, preschimbă drapelul roşu al revoluţiei proletare în steguleţul alb-galben papal.

Sunt secondaţi de voci din partea Bisericii: intelectualul e impulsionat de motive pragmatice sau chiar josnice – dorinţa de a face din Biserică un instrument al acţiunii politice îl direcţionează către lumea instituţiilor catolice.

Oare aceste acuze şi suspiciuni sunt absurde? Nu, nu sunt. Contextul face ca intelectualul nostru să fie expus exact acestui gen de ispite şi nu o dată să îi cadă victimă. Împărtăşim, prin urmare, temerea că, dintr-un libertin şi un anticlerical care nu a avut niciodată legături cu aparatul totalitar al puterii, el se poate transforma într-un apologet al viziunii clericale a ordinii colective. Va fi o pierdere importantă pentru ordinea pluralistă a culturii poloneze şi un câştig îndoielnic pentru chestiunea creştină. Biserica are, de obicei, destui apologeţi; de lipsa duşmanilor nu se poate plânge, dar critici binevoitori şi prietenoşi are foarte puţini.

Renunţând la individualitate în favoarea identificării cu doctrina catolică şi ierarhia bisericească, intelectualul polonez săvârşeşte o „a doua trădare a intelectualilor” – aşa afirmă criticii. Căci dacă participarea la comunismul totalitar a fost „prima trădare a intelectualilor”, în urma celei de-a doua, Polonia începe să se preschimbe într-o ţară cu o alcătuire specific bistratificată: faţadei totalitare a comunismului i se opune o bază organizată în genul unui conservatorism ierarhic. Cultura sucombă în cleştii dihotomiei politice. Are loc o anumită iranizare a Poloniei: societatea civică, formată în cursul revoluţiei conservatoare, poartă un război rece civil cu statul modernizării autocrate. Statul va fi guvernat de un aparat de conducere totalitar, iar societatea civică de clerul catolic. Va învia stereotipul creat în primii ani ai secolului nostru, un stereotip naţional-democrat la origine, îmbinând xenofobia naţionalistă cu un tip aparte de catolicism care reuşeşte să combine ura şi minciuna din viaţa publică cu cultivarea virtuţilor evanghelice din viaţa privată. Nimeni nu-l va numi astăzi „ruşine naţională”; nimeni nu descifrează pericolul pe care-l reprezintă pentru cultura naţională. Din învăţătura lui Ioan Paul al II-lea rămân fraze goale, din ideea „Solidarităţii” – simboluri maculate de minciună. Polonia se scufundă în naţionalism provincial şi în apele tulburi ale unei uri întunecate, tribale.

Aşa sună prorocirea. O aud adesea, din ce în ce mai des. Atât de des, încât merită să o notez şi să reflectez o clipă asupra ei. (…)

VII

În văzduhul Poloniei sovietizate se înălţau în continuare turnurile bisericilor catolice. Deasupra Bisericii catolice se menţinea marea personalitate a Primatului Stefan Wyszyński. Ce gândea acest om despre comunism?

Vedea esenţa nefericirii poloneze în conflictul „creştinism-ireligiozitate”. „Pentru ca acest conflict să nu ne găsească nepregătiţi – nota în jurnal – trebuie să câştigăm timp să întărim forţele necesare apărării poziţiilor divine”. În acest fel gândea cu siguranţă orice episcop catolic. Primatul Poloniei a mers mai departe – a considerat o necesitate „refacerea structurii socio-economice”. Era pregătit să susţină programul reformelor, însă „ateismul îngust programatic constituia aici un obstacol”. Evident, era conştient şi de alte obstacole, cum ar fi „procesele represive, distrugerea vieţii sociale dezvoltate, lichidarea partidelor şi a sindicatelor libere”. În orice caz, ateismul marxiştilor îi apărea ca principal pericol. Biograful Primatului, Andrzej Micewski, rezumă astfel argumentele acestuia expuse în discuţia (din ianuarie 1953) cu reprezentantul guvernului, Franciszek Mazur: „În opinia Primatului, marxismul s-a ridicat pe pământ protestanto-anglican, dar a fost utilizat pe pământ ortodox. Acest fapt i-au insuflat, printre altele, duşmănia faţă de catolicism. Calea poloneză a marxismului ar necesita revizuirea relaţiei cu catolicismul. Apare aici obstacolul reprezentat de vicisitudinile secolului al XIX-lea, când era la modă lupta masoneriei cu Biserica şi a filosofiei individualiste cu religia. Nu există o legătură necesară între ateism şi marxism, cu atât mai puţin între ateism şi noul regim. […] Ateismul marxismului întârzie refacerea socială şi realizarea bunăstării. Lupta împotriva Bisericii îi îndepărtează pe cei mai buni oameni, iar în viaţa socială introduce schematismul şi nepăsarea”.

Aşa îi vorbea Primatul reprezentantului puterii comuniste. Nu avem motive să ne îndoim că vorbea sincer. Oricum, în spatele acestor cuvinte exista şi un gând tactic – dorea să frâneze politica distrugătoare de represiune faţă de Biserică. Observând sovietizarea progresivă a Poloniei, Primatul şi-a întărit convingerea privind „legătura specială dintre Biserică şi Popor”. În această situaţie neobişnuită, Biserica – fiind singura instituţie independentă – trebuia să preia funcţia reprezentantului real al poporului şi a apărătorului identităţii naţionale. Pentru milioane de polonezi, Primatul era conducătorul poporului; era – în acea epocă de interregnum specific – interrex. Era simbolul rezistenţei poloneze.

Şi din această perspectivă le repeta polonezilor: apăraţi tradiţia poporului aflată în pericol, păstraţi credinţa catolică a taţilor voştri, strângeţi-vă în jurul Bisericii. Numai aşa – credea el – îşi pot salva polonezii identitatea. Şi se ruga pentru Polonia, amintind destinul ei istoric: „În ziua recunoştinţei pentru victoria de la Hotin, o singură Biserică din Polonia îşi înalţă rugăciunile către Dumnezeu, care ne-a apărat prin dreapta sa. Care dintre marii patrioţi se gândeşte astăzi la acel eveniment? Şi totuşi, poate că el a decis dezvoltarea ulterioară a culturii în Europa centrală (...).

Îţi mulţumesc pentru forţa credinţei care s-a bazat pe forţă. Îţi mulţumesc pentru idealismul sublim, care a purtat neamuri întregi pe câmpurile de bătălie şi i-a jertfit pe aproape toţi fiii multor familii. Mulţumesc pentru puterea pe care ai revărsat-o în aripile husarilor. Le aud cântecul şi simt suflul victoriei. Cu toţii să Îţi cânte Ţie, Tată al Popoarelor. Iar când mulţumesc pentru trecut, Te rog, nu uita de bătălia pe care o purtăm astăzi pentru ca Polonia să nu fie invadată de perversitatea străină, de brutalitatea materialistă, de orgoliul şi îngâmfarea prosteşti. E o forţă îngrozitoare, care învinge, prostindu-i prin teamă chiar şi pe cei mai viteji şi mai buni. Aminteşte-Ţi de poporul Tău, căruia îi eşti Tată şi Domn”.

Scriind aceste cuvinte în timpul detenţiei, Primatul formula emoţiile polonezilor chinuiţi. În ciuda temerilor cardinalului, o mare parte din opinia poloneză exact aşa se gândea la Dumnezeu şi la patrie.

Din acest mod de gândire despre Polonia subjugată şi despre religia catolică, Witold Gombrowicz a făcut obiectul reflecţiilor sale critice.

VIII

„Polonia de astăzi – nota Gombrowicz în 1953 – este ca o bucată de pâine uscată, care, cu un pârâit, se rupe în două: partea credincioasă şi partea necredincioasă”. Totuşi, linia de demarcaţie este trasată de atitudinea faţă de comunism, şi nu faţă de credinţă. Gândirea poloneză e imobilizată, paralizată de comunism. „Aşadar şi la catolicism avem voie să ne gândim astăzi doar ca la o forţă capabilă să opună rezistenţă, în timp ce Dumnezeu a devenit pistolul cu care ne dorim să-l împuşcăm pe Marx. Aceasta este taina sfântă care-i face pe masonii încercaţi să-şi plece capetele; care a alungat glumele anticlericale din foiletoanele laice, care îi dictează poetului Lechoń strofe emoţionante către Maica Domnului, le redă profesorilor socialist-ateişti nevinovăţia emoţionantă din vremea primei împărtăşanii şi, în general, săvârşeşte minuni la care filosofii nici nu visau”.

Rugăciune de mulţumire pentru victoria de la Hotin? Gombrowicz vedea aici pur şi simplu simbolul zădărniciei. Descria cu entuziasm adunările festive din emigraţie, la care „intonând Rota4 şi dansând cracoviana”, erau lăudate colectiv izbânzile armatelor poloneze şi barzii5 morţi, Wawel şi Chopin, Copernic şi Constituţia de la 3 mai, îndeplinind în acest fel datoria patriotică. „Eu însă – scria Gombrowicz – resimţeam acest ritual ca pe unul demonic, slujba naţională mi se părea ceva diabolic de sarcastic şi răutăcios de grotesc. Căci, slăvindu-l pe Mickie­wicz, ei se înjoseau pe sine, elogiindu-l pe Chopin arătau exact faptul că nu s-au maturizat pentru Chopin, iar delectându-se cu propria cultură, îşi dezvăluiau primitivismul”.

Ce are doamna Kowalska în comun cu Chopin? – întreba maliţios Gombrowicz. „Datorită faptului că Chopin a scris balade creşte chiar şi cu un vârf de cuţit importanţa domnului Powalski? Asediul Vienei poate spori chiar şi cu un dram faima domnului Ziębicki din Radom?”

E un nonsens. Fiecare e responsabil de propria persoană, fiecare ar trebui să fie mândru de sine şi să se ruşineze de sine. Nimeni nu-i va judeca pe polonezi în funcţie de Sobieski şi Chopin, ci în funcţie de ceea ce fac în prezent. Şi ce fac? Sunt paralizaţi în forma polono-catolică, semn al imaturităţii, simbol al zădărniciei, fugă de existenţa creatoare. De aceea, deasupra vieţii poloneze din emigraţie se înalţă spiritul spitalului – pacienţilor li se oferă doar mâncăruri dietetice. „De ce ar trebui zgândărite rănile? De ce să sporim severitatea cu care ne-a miruit viaţa şi, de fapt, n-ar trebui oare să ne purtăm frumos din  moment ce am luat-o pe coajă? ... Aşadar, domină aici toate virtuţile creştine, bunătatea, umanitatea, mila, respectul pentru om, măsura, modestia, decenţa, echilibrul, raţiunea şi tot ce se scrie e în primul rând binevoitor. Atâtea virtuţi! Nu am mai fi atât de virtuoşi, dacă ne-am ţine mai bine pe picioare. N-am încredere în virtutea celor care nu au reuşit, în virtutea născută din nevoi ...”

Luciditatea cu care privea Gombrowicz nu însemna proclamarea unui război spiritual împotriva catolicismului. Îi era străină – sublinia el – atmosfera campaniei lui Boy6 împotriva „ocupaţiei negre”. Polemiza cu o anumită variantă a catolicismului, care pricinuise „pagube însemnate evoluţiei poloneze, pentru că s-a redus la noi la dimensiunea unei filosofii mult prea simple şi mult prea blânde, pusă în serviciul vieţii şi al nevoilor ei imediate”. Acest chip al catolicismului era reprezentat tradiţional de ierarhia bisericească din Polonia şi el era chipul catolicismului străin autorului lui Ferdydurke. Totuşi, evenimentele istorice i-au dezvăluit lui Gombrowicz şi alte laturi ale catolicismului. În contextul războaielor şi revoluţiilor, al misticilor politice şi credinţelor totalitare, fusese relativizat puternic idealul omenirii progresiste şi iluminate, umaniste şi raţionale. Sigur, sunt nişte valori demne de respect, dar cel mai important – nota Gombrowicz – este ca „celălalt să nu mă muşte, scuipe şi chinuiască”. Aici s-a produs întâlnirea cu catolicismul: în presimţirea copleşitoare a „iadului” conţinut în natura umană, în „teama de dinamismul excesiv al omului”. Pe Gombrowicz îl despărţea de Biserică proiectul unei gândiri umane care vedea catolicul ideal ca pe cineva „care crede, vrea să creadă şi nu permite să se apropie de el alt gând decât cel pe care dogma nu îl pune la index”. Încerca totuşi să răstoarne această perspectivă: „Întrebarea pe care le-o pun catolicilor nu este „în ce Dumnezeu cred?”, ci doar „ce oameni îşi doresc să fie?”. (…)

Avea dreptate Gombrowicz? Şi ce însemna, în esenţă, propunerea lui?

Pentru cardinalul Wyszyński era evident că, în conflictul cu ateismul comunist, trebuie întărită unitatea poporului care opunea rezistenţă. Căci comunismul era pentru el un sistem care destramă poporul, un sistem al violentării şi torturării poporului de către o putere străină, în care polonezii „trăiesc permanent ca nişte vite”.

Pentru Gombrowicz, comunismul era un sistem de subordonare a omului colectivităţii, de unde – demonstra el – rezultă că „principalul mod de luptă împotriva comunismului este întărirea individului împotriva maselor”.

Diferenţele nu sunt nici aparente şi nici banale. Cardinalul Wyszyński vroia să consolideze modelul cultural polonez – pentru el reprezenta sursa forţei poloneze. Gombrowicz vroia să demaşte şi să deconstruiască acest model („forma poloneză”) – pentru el era sursa slăbiciunii polonezilor. Pentru cardinalul Wyszyński, Henryk Sienkiewicz era „hatmanul fără buzdugan” al polonezilor, mentorul lor în spiritul slujirii „lui Dumnezeu şi a Patriei”; pentru Gombrowicz, Sienkiewicz era negarea profunzimii catolicismului, era „ca o femeie care se îngrijeşte de curăţenia gândurilor şi faptelor nu pentru a-i fi plăcută Domnului, ci pentru că instinctul o asigură că asta place bărbaţilor”. Pentru cardinalul Wyszyński, Sienkiewicz era întâiul „general” care mobiliza tineretul polonez să lupte pentru libertate şi cel care deştepta conştiinţa poporului; pentru Gombrowicz, Sienkiewicz era cel care „înfrumuseţa istoria”, „simplifica oamenii”, „îi hrănea pe polonezi cu friptura iluziilor naive”, „adormea conştiinţa, înăbuşea gândurile, frâna progresul”.

Să ne întrebăm, aşadar, astăzi, când îl numim pe cardinalul Wyszyński Primatul Mileniului, când locul de frunte al lui Witold Gombrowicz în panteonul literaturii poloneze este indiscutabil, să ne întrebăm, deci: care dintre ei a avut dreptate?

IX

Aleksander Wat, poetul şi probabil autorul celei mai profunde răfuieli poloneze cu comunismul, era de părere că Gombrowicz fusese total inutil rezistenţei antitotalitare. Temeiul pentru popor – spunea el – au fost nu revoltele, ci „desprinderea de duşman, respectiv catolicismul în masă, exact cel parohial, obscurantist, catolicismul polonez în atâtea cazuri obscur, care s-a purificat şi s-a adâncit „în catacombe” găsindu-şi într-adevăr păstorul în persoana primatului Wyszyński. Acest catolicism a făcut sufletul polonez impenetrabil pentru magia „ideologiei” şi pentru biciul praxis; nu literaţii revoltaţi, nu revizioniştii au realizat Octombrie polonez, ci – concomitent cu sfărâmarea puterii şi unităţii stalinismului – rezistenţa psihică constantă, continuă, neînduplecată a poporului catolic”.

Wat a formulat această idee în 1965 sau puţin mai târziu. Declaraţia a fost finalul drumului lung şi dificil pe care l-a străbătut de la comunism la adevărurile credinţei catolice. Era totuşi o descriere corectă a realităţii?

Cardinalul Wyszyński acorda cea mai mare importanţă noţiunii de „comunitate naţională”. Spunea că această comunitate s-a ridicat din „aburii sângelui fiilor pământului polonez”; că poporul este întărit nu de divizări, ci de „dragostea comună unică pentru Maica Patrie, care ne hrăneşte la sânul ei şi pe care noi avem uneori obligaţia de a o hrăni cu ... propriul  sânge”.

Gombrowicz, în schimb, îi întreba pe polonezi: „dacă vi s-ar spune că pentru a rămâne polonezi trebuie să renunţaţi la o parte din valoarea voastră umană, adică veţi putea fi polonezi doar cu condiţia să deveniţi mai slabi ca oameni – mai puţin capabili, mai puţin înţelepţi, mai puţin nobili – aţi accepta un asemenea sacrificiu pentru menţinerea Poloniei?” Căci – continua el – aceste valori „au caracter absolut şi nu pot fi condiţionate de nimic – cel care spune că doar Polonia îi poate asigura raţiunea sau nobleţea, renunţă la propria raţiune, la propria nobleţe”.

Altfel spus: în conflictul cu comunismul, lui Gombrowicz nu îi era suficientă retragerea intelectuală în sfera tradiţiei naţional-religioase. Această ramă i se părea prea strâmtă, în schimb formaţia polonezului-catolic – stearpă cultural, incapabilă de a pune o diagnoză corectă realităţii, incapabilă să apere necondiţionat valorile fundamentale. Atunci când cardinalul Wyszyński consolida unitatea comunităţii naţionale ameninţată de ateismul comunist, când Aleksander Wat înălţa laude spiritului parohial şi obscurantist al poporului, care opunea rezistenţă în creuzetul totalitar, atunci Witold Gombrowicz nota cu aprobare diagnoza pusă stării gândirii polonezilor de unul dintre corespondenţii săi din ţară: „Doamne, Polonia asta e visul sumbru al unui nebun! Întuneric, sufocare, nesiguranţă şi plictiseală. (…) Mă amuză atât de tare această Polonie nouă, fiindcă, adevărul fie spus, cel mai mult a prins la noi epoca saxonă şi ea ne-a marcat cel mai tare. Poporul este neinstruit, naţionalist, scandalagiu, primitiv, leneş, arţăgos şi imatur, şi , şi peste toate astea a fost inoculat comunismul de la Kremlin. Abia acum o să li se învolbureze toate în cap!” (…)

Totuşi, recitind astăzi blasfemiile lui Gombrowicz, trebuie să avem permanent în minte contextul în care au fost rostite. Pamfletele lui Gombrowicz pe tema intelectualităţii poloneze erau în primul rând un act de neacceptare a laţului totalitar şi a consecinţelor lui distrugătoare. Lumea problemelor poloneze i se ivea ca un câmp al conflictelor între cei care optau pentru ruşinea slujirii comunismului şi cei care alegeau cu disperare vieţuirea stearpă în rezistenţa egală cu slujirea necugetată a stereotipurilor naţional-religioase.

X

Să trecem peste faptul că era o diagnoză simplificată. Mai bine să reamintim concluziile lui Gombrowicz. La apogeul stalinismului, el le adresa colegilor-intelectuali un îndemn caracteristic: „Fariseilor! Dacă v-a devenit necesar catolicismul, atunci încumetaţi-vă să fiţi mai serioşi şi încercaţi să vă apropiaţi sincer de el. Frontul comun să nu fie doar politică. Pur şi simplu sunt pentru ca orice s-ar întâmpla în viaţa noastră spirituală, să se întâmple în cel mai profund  şi mai onest mod. A venit momentul ca ateiştii să caute o nouă înţelegere cu Biserica”.

Dar cum percepea cardinalul Wyszyński atitudinea intelectualităţii în acei ani? Era de părere – îl cităm după Micewski – „că, până acum, Polonia nu a avut, de fapt, o intelectualitate catolică. Sferele instruite s-au supus întotdeauna relativismului mental şi moral. Acest lucru e vizibil mai ales în momentele de răscruce, când intelectualitatea dispare de pe câmpul bătăliei pentru idealul catolic”.

Intelectualitatea – afirma Primatul – îi impune clerului cerinţe mari, dar personal e absentă. Aversiunea faţă de comunism nu o împiedică să îndeplinească comenzile ideologice; să scrie broşuri antibisericeşti. Intelectualitatea simte că „doar Biserica” poate salva Polonia, dar ea nu se află în acea Biserică. Intelectualul vine la Biserică pentru „fiori politici”, dar nu trăieşte prea mult în har. Iar harul este forţa principală a Bisericii.

Ce acord neaşteptat de păreri! Cardinalul Wyszyński, constructorul ordinii catolice în Polonia, şi Witold Gombrowicz, destructorul libertin al formei poloneze, îi luau în nume de rău intelectualului polonez atitudinea plată din punct de vedere spiritual şi superficială din punct de vedere politic faţă de Biserică. Astăzi, când conflictul pe tema relaţiei „intelectualitate-Biserică” a revenit, merită să acordăm atenţie celor două tipuri de critică. Nu sunt oare ele o formulă diferită a aceleiaşi acuze – „a doua trădare a intelectualilor”? (…)

XI

Vin, deci, la Biserică – chiar dacă sunt condus de imperativul moral al lui Kant – nu pentru a fi de partea puterii, ci pentru a fi de partea dreptăţii. În acest caz, trebuie să dau mărturie despre adevăr. În faţa Bisericii, de asemenea.

Trebuie să spun atunci ceva despre modul în care mă raportez la blasfemiile lui Witold Gombrowicz. Şi la învăţăturile moral-patriotice ale cardinalului Stefan Wyszyński.

Despre Gombrowicz îmi este uşor să vorbesc. Nu împărtăşesc opinia lui Wat, că cei de felul lui Gombrowicz „pot doar să frâneze dezvoltarea lăstarelor tinere” ale culturii independente, renăscânde în cleştii comunismului totalitar. Cred exact opusul: Gombrowicz – repet aici cuvintele lui Jerzy Jarzębski – patronează generaţia care se apăra împotriva atotputerii Doctrinei şi Instituţiei, este catalizatorul atitudinilor de revoltă”; Gombrowicz patronează atitudinea de rezistenţă împotriva ficţiunii oficiale a vieţii culturale. El este cel care a provocat la luptă curată şi onestă „ceremonialul polonez al pigmeizării naţionaliste” (Miłosz); opera lui este un îndemn neîncetat la sinceritate şi curaj spiritual, un apel permanent la depăşirea propriilor limite, la o existenţă autentică şi creatoare împotriva „mutrei” poloneze şi a „poponelului” polonez.

Ce ar fi cultura contemporană poloneză fără Gombrowicz? Ce ar fi fără sarcasmul diabolic şi inteligenţa infernal de subtilă? Ar fi o cultură infirmă, o cultură cu jumătate de creier şi de inimă amputate. Căci punând sub semnul întrebării toate certitudinile, Gombrowicz „nu se îndoia de un singur lucru: de durere, şi acea durere străină restabilea realismul lumii” (Miłosz).

Dar oare proiectul spiritual al lui Gombrowicz putea deveni un proiect general valabil? Biserica lui „interumană” putea înlocui Biserica universală? O asemenea întrebare - formulată într-un mod cât se poate de evident de greşit – poate conduce la întrebarea privind funcţia Don Quijoţilor sarcastici în contextul culturii poloneze periclitate. Îi sunt oare necesari?

Mi se pare foarte probabil ca Biserica catolică să fi fost nevoită să fie aşa cum a fost: oarecum parohială şi oarecum obscurantistă. Nu numai că nu putea fi cu siguranţă gombrowicziană, dar şi Jerzy Turowicz pesemne că apărea în ea ca un novator periculos. Şi poate că exact o asemenea Biserică – împietrită în statornicia şi tradiţia sa – ar fi putut salva societatea poloneză de sovietizarea spirituală. Ce rezultă de aici pentru intelectualul polonez?

Intelectualul trebuie să-şi păstreze loialitatea elementară faţă de poporul său lovit. Intelectualul nu are voie să se ascundă în spatele „concepţiilor” atunci când se comite o crimă. Dar nu are voie nici să renunţe la nobleţea fundamentală.

Iată că Witold Gombrowicz era solidar cu poporul său în rezistenţa împotriva presiunii totalitare, iar crimei îi spunea pe nume: crimă. Trebuia totuşi să se revolte împotriva formei culturale a rezistenţei poloneze, dacă vroia să se arate loial propriei conştiinţe artistice. Faţă de arhimodelul polonez şi catolic al conştiinţei naţionale avea o poziţie ambivalentă. Ar fi putut să fie altfel?

__________

1.  Janusz Reykowski (n. 1929) – psiholog polonez cu o activitate extrem de bogată şi semnificativă, membru al PUMP (1949-1990); în anii ’80 s-a angajat în cercetări din domeniul psihologiei politice, fiind fondatorul acestei discipline în Polonia; a participat la „Masa Rotundă” din 1989 din partea guvernului;

2.  Jan Szczepański (1913-2004) – sociolog polonez; lucrările sale sunt dedicate teoriei şi istoriei sociologiei,  precum şi cercetărilor asupra transformărilor structurii sociale; deputat în Seimul Poloniei Populare şi membru al Consiliului de Stat (1977-1982);

3.  Libertinism – mişcare spirituală cu rădăcini în Franţa sfârşitului de secol al XVII-lea, militând împotriva catolicismului şi normelor tradiţionale de comportament;

4. Cântec patriotic pe versurile poetei Maria Konopnicka; a candidat la titlul de imn al Poloniei;

5. Cei trei barzi romantici ai Poloniei – Adam Mickiewicz, Cyprian Norwid, Juliusz Słowacki;

6. Tadeusz Kamil Marcjan Żeleński, pseud. lit. Boy (1874-1941) – scriitor, cronicar, eseist, traducător din literatura franceză, critic literar şi militant social polonez.

Traducere din poloneză de Sabra Daici

1