|
( Urmare din numărul precedent)
III. Prinţesele războinice
„Nu numai că munca femeilor este continuă, dar şi definiţia acesteia suferă permanent schimbări” (Bill Copeland)
„Motivul pentru care există prea puţine femei în politică este acela că îţi ia prea mult timp ca să fardezi două feţe” (Maureen Murphy)
Azi, chiar dacă femeile au dreptul la vot în majoritatea ţărilor, prezenţa lor în funcţii înalte rămâne una modestă, nelipsită de anumite focalizări care să le cimenteze credibilitatea ca lideri (orice femeie ajunsă lider, împrumută involuntar o ţinută de şefă Amazoniană [încă o paranteză: în Enigma atlanţilor, Ed. Axa, Buc., 1998, Adrian Bucurescu presupune că marea capitală a Amazoanelor ar fi fost THEM-IS-KYRA, pe locul actualei Timişoare, aşa încât feministele din România ar trebui să se simtă flatate cu rădăcinile lor deloc inferioare naturii masculine prin virilitate, curaj şi... desfăt – erau poligame], încearcă să imite robusteţea bărbaţilor în vorbire şi vestimentaţie, sub forma unui gaj pentru apartenenţa la tabăra femeilor (exemple: „doamna de fier” Margaret Thatcher; „femeia-bărbat” Angela Merkel, care a spulberat mitul celor trei K feminini: Kinder/copii, Kuche/bucătărie şi Kirche/biserică; „prinţesa războinică” Condoleezza Rice ş.a.)
Deşi există femei care au avut acces la putere (chiar şi în ţările asiatice: este vorba de Indira Gandhi în India, Benazir Bhutto în Pakistan, Aung San Suu Kyi în Myanmar), statele în care acestea nu deţin niciun post ministerial se numără cu zecile. Chiar şi pentru bătrâna Europă, femeile rămân o minoritate în Parlamente (ceva mai feministe sunt ţările nordice: în Suedia, femeile ocupă aproape jumătate din posturi; în Belgia, Finlanda, Danemarca, Norvegia – 30%; Spania ocupă locul 9 în acest clasament, Germania – locul 15, Marea Britanie – locul 50, Italia – 59 şi Franţa, probabil cea mai conservatoare, unde femeile au obţinut dreptul la vot abia în 1945 – locul 89). Aş include aici, dincolo de cele câteva Power Women, numele unor femei care au escaladat topurile altor domenii şi au revoluţionat „image”-ul feminin de până la ele. Aş cita-o pe Marie Curie, poloneză de origine (prima femeie care a avut o catedră la Sorbona) care, împreună cu soţul ei, au pus bazele radioterapiei (astăzi există şi o tehnică de radioterapie, numită „curieterapie”); pe americanca Amelia Earhart, prima femeie-pilot care a traversat singură Atlanticul şi prima femeie-pilot care a făcut un zbor transcontinental fără oprire; pe pictoriţa suprarealistă Frida Kahlo, modelul tuturor feministelor, despre care pictorul (şi soţul) Diego Riviera zicea că este „prima femeie din istoria artei care a reluat cu o sinceritate absolută şi nemiloasă, am putea zice, cu o impasibilă cruzime, temele generale şi particulare ce privesc în exclusivitate femeile”. Când am pomenit de „image”, am avut-o în vedere pe Coco Chanel, „Marea Domnişoară”, orfana care a ajuns pe scena cabaretelor via mănăstire, iar de aici, din castel în castel, cu foarfecul atârnat ca un fetiş în jurul gâtului, a dat stilului feminin simplitatea şi pauperitatea sinonime cu libertatea în mişcare. În literatură m‑aş opri la excentrica George Sand, „bărbata” care aborda pentru prima dată costumul masculin, fuma în public şi se spunea că ar fi ţinut „legături primejdioase” cu alte femei; în fine, scriitoarea care se regăseşte perfect în aprecierile lui Dumas-tatăl: „... acest geniu hermafrodit, care reuneşte vigoarea unui om cu graţia unei femei... este aşezată la limitele extreme ale artei cu o figură de femeie, gheare de leu şi aripi de vultur”. Pomenind de literatură, trebuie să amintesc de un eveniment ceva mai recent, legat de prezenţa femeilor în loja scrisului (Muza e, totuşi, de gen feminin): în 2007, Nobelul la acest capitol a fost acordat britanicei în vârstă de 89 de ani Doris Lessing, a 11-a femeie onorată cu acest prestigios premiu (mi se pare prea puţin într-un secol!). Lista rămâne deschisă. Nu numai la literatură...
IV. Perspective
„Gândesc, deci sunt nemăritată” (Lizz Winstead)
„Nu trebuie să fii împotriva bărbaţilor, ca să vii în sprijinul femeilor” (Gane Galvin Lewis)
„Nimeni nu-i reproşează unei femei că este un scriitor, un sculptor sau un genetician talentat atâta timp cât ea reuşeşte să fie o soţie bună, o mamă pricepută, să arate bine, să fie blândă, să fie bine îmbrăcată, să conducă bine gospodăria şi să nu-şi piardă niciodată cumpătul” (Marya Mannes)
Citisem undeva că în vârful piramidei necesităţilor umane se află necesitatea autorealizării. Dacă m-aş gândi la o definiţie a feministei, aş spune că este femeia care se realizează în viaţă. Dar şi acest punct de vedere este asediat de clişee. S-ar crede că femeia care se realizează la domiciliu, deci o casnică, nu ar putea fi urcată pe aceeaşi treaptă cu una ale cărei satisfacţii de a trăi e legată de conducerea unei afaceri – presupunere eronată, căci ar trebui ignorat mobilul sentimentului de realizare. Feministă ar putea fi numită şi o florăreasă, o bucătăreasă sau o vânzătoare de cartofi, cu singura condiţie: să fie mulţumită de ceea ce face. A fi liberă, a fi feministă, nu înseamnă a avea maşină la scară şi o femeie de serviciu în casă. Tocmai de acest lucru m-a convins şi Bell Hooks în Teoria feministă (Tehnica Info, Chişinău, 2003): „Femeile trebuie să ştie că feminismul nu se referă la pregătirea pentru o femeie de succes, la deţinerea unei funcţii de conducere sau la obţinerea unei funcţii elective; nu înseamnă a fi capabilă să te căsătoreşti şi, în acelaşi timp, să te realizezi profesional, să mergi în concediu la schi şi să-ţi petreci extrem de mult timp împreună cu soţul şi doi copii drăgălaşi, întrucât ai o servitoare care face totul în casă în locul tău, dar care nu are timpul sau banii necesari de a face acelaşi lucruri pentru sine; nu înseamnă a deschide o Bancă a Femeilor sau a petrece weekendul la seminarii educaţionale costisitoare care îţi garantează că te vor învăţa cum să devii sigură pe tine; şi, în mod categoric, nu înseamnă a deveni detectiv de poliţie, agent CIA sau general de puşcaşi marini”. Astea fiind spuse, scriitoarea nu face decât să provoace o remodelare de fond a principiilor feministe, să elibereze acest curent de stereotipuri periculoase, care ar putea să-l lege de obiective narcisiace ca banii şi succesul cu-orice-preţ, ceea ce ar însemna, de fapt, mersul în derivă, o dublare a profilului masculin de putere. Mama care-şi învaţă copiii că „puterea face dreptatea”, femeile care, odată catapultate pe o treaptă socială superioară, se identifică cu bărbaţii şi afişează o atitudine dispreţuitoare faţă de celelalte femei, rămase mai jos, nu poate fi numită feministă: „Feminismul aparţine atât femeii bogate, cât şi femeii sărace. El o poate ajuta să înţeleagă că confortul, într-o stare de dependenţă, este o capcană; colivia aurită are şi ea gratii...”
Cât despre bărbaţi, Bell Hooks le sugerează să-şi înnoiască conceptul de masculinitate, care se raliază astăzi la mărcile „dominaţie” şi „violenţă”, şi să înceapă a participa la activitatea parentală, să schimbe chiar rolurile în familie, atunci când este cazul; într-un cuvânt, să spargă legenda acelui Macho irezistibil la serviciu, dar detaşat de familie şi nepregătit să-şi poarte singur de grijă. Feminista de culoare consideră că la denaturarea rolului exercitat de bărbaţi a contribuit şi capitalismul, care i-a constrâns pe aceştia să-şi descarce neplăcerile în familie, să-şi satisfacă instinctele exploatatoare, pofta de guvernare între pereţii domiciliului, conştienţi că pentru a-şi păstra locurile de muncă trebuie să arate multă servilitate în relaţiile cu şefii. Există, aşadar, şi în cazul bărbaţilor o imagine afectată de prejudecăţi: bărbatul obligat să aibă succes social, cuceritorul, dar şi ratatul, vulnerabilul, incapabilul să educe singur copiii. Odată vindecate aceste complexe, în ambele direcţii, odată încheiat pactul între cele două sexe, cu cedările de rigoare, problematica feminismului ar fi soluţionată. E un fenomen ce vizează ambele poluri. Închei aceste consideraţii cu încă un citat al lui Bell Hooks: „Când o mişcare de eliberare se inspiră din ura pentru duşman, începe să se anuleze pe ea însăşi, conceptele ei încetează a mai fi viabile. În pofida faptului că se autodeclară ca fiind în favoarea eliberării, limbajul său nu mai este liberator. Începe să se autocenzureze”. Devine antifeminism.
V. Statutul femeii în anul 2020
„Problema femeii: evoluând, cucerindu-şi toate drepturile în viaţă, înseamnă, după cum spune un mare englez, că lumea s-ar dubla!” Knut Hamsun, „Ultimul capitol”
Într-o schiţă a viitorului prezentată de Consiliul Naţional de Informaţii al SUA, în 2008 la Editura Cartier, sub titlul „Lumea în 2020”, există şi un pasaj rezervat statutului femeilor. În următorul deceniu, conform viziunii americanilor, femeile vor câştiga în drepturi şi libertăţi, dar nu se ascunde faptul că inegalitatea dintre sexe nu va putea fi evitată complet nici măcar în ţările dezvoltate. Printre factorii care ameninţă statutul femeilor se numără HIV/SIDA, un pericol cu atât mai îngrijorător, cu cât cercetările din ultima vreme arată că procentajul de femei infectate cu HIV este în creştere pe fiecare continent (femeile tinere infectate reprezintă 75% dintre persoanele între 15 şi 24 de ani). O altă ameninţare este industria mondială a traficului de femei, care ar putea să se extindă datorită profiturilor colosale (aproximativ 4 bilioane de dolari anual, plasându-se pe locul doi în clasamentul activităţilor criminale profitabile). Politica controlului populaţiei (ce vizează ţări ca India, China) şi preferinţa pentru băieţi a cuplurilor care vor să aibă un copil reprezintă un alt risc ce atentează asupra egalităţii dintre sexe. În aceste regiuni, femeile se confruntă cu pruncuciderea fetiţelor, cu răpirile şi contrabanda, asta din cauza unui număr mai mare decât echivalentul băieţilor. Preferinţa pentru sexul masculin a dus la o scădere de 30 milioane de femei numai în China...
Întorcând moneda pe cealaltă parte, să spunem că decalajul va avea şansa de a se atenua graţie noilor reforme care vor avea ca obiectiv scăderea ratei şomajului. O altă oportunitate va fi ventilarea informaţiei şi performanţele tehnologiei comunicaţionale. Asta ar însemna o egalitate în instruire şi în accesul la locurile de muncă; de asemenea, formarea unor reţele sociale şi politice ar fi o soluţie pentru regiunile care suferă de opresiune politică.
În linii mari, autorii proiectului etalează aşteptări optimiste în problema parităţii sexelor, raportând această egalitate la creşterea economică pe care o atrage după sine: statele în care se vor mai păstra discrepanţele sexiste vor avea de pierdut de la unu până la trei la sută în PIB pe cap de locuitor. Prin urmare, feminismul este şi o chestiune de prosperitate. Iar aici orice guvernare, oricât de ostilă femeilor, se va dovedi sensibilă. Dacă capitalismul a lovit în demnitatea bărbaţilor, tot el ar putea fi o Arcă a lui Noe pentru femei...
Până la urmă: „Iertarea Evei” sau pur şi simplu „Eva 2”?
|
Tania Dumbravă
Inapoi la cuprinsul numarului