Julia Franck: „Eu îi permit cititorului să observe lucrurile cu ochiul său lăuntric”

Elementele biografice şi autobiografice influenţează în continuare beletristica germană, remarcându-se în special tinerii scriitori. Un nume reprezentativ în acest sens este cel al autoarei Julia Franck. În romanul său, intitulat Die Mittagsfrau (Femeia de la miezul zilei), tânăra scriitoare porneşte în căutarea poveştilor de familie şi a istoriei unei generaţii. Die Mittagsfrau a fost publicat în 2007, la Editura S. Fischer, şi a obţinut Premiul German pentru Literatură 2007.

Julia Franck - Portret biografic

Născută la 20 februarie 1970 în Berlin-Lichtenberg, scriitoarea provine dintr-o familie cu tradiţii culturale. Este fiica actriţei de teatru Anna Katharina Franck şi a regizorului de televiziune Jürgen Sehmisch.

Şi-a făcut studiile în drept, literatură germană modernă şi filozofie la Universitatea Liberă din Berlin. Aşa cum menţionează în biografia ei oficială, în paralel cu studiile, a lucrat „timp de şapte ani lungi ca femeie de serviciu, zece ani scurţi ca bonă, iar trei ani ce nu pot fi trecuţi cu vederea chelneriţă, dar şi ca soră medicală, dactilografă, asistentă la Universitatea Liberă din Berlin şi în calitate de colaboratoare la radio şi diverse ziare”. Efectuează, de asemenea, stagii de mai multe luni în SUA, Mexic şi Guatemala.

În anul 1995, a câştigat primul ei concurs de literatură, Open Mike, organizat la Berlin. În 1997 publică romanul de debut Der neue Koch (Noul bucătar). Au urmat apoi, în 1999, romanul Liebediener (Linguşitorii), în 2000, volumul de povestiri Bauchlandung (Aterizare pe burtă) şi în 2003, romanul Lagerfeuer (Foc de tabără). I se conferă mai multe premii literare, între care Premiul Marie Luise Kaschnitz şi Medalia Roswitha a oraşului Gandersheim.

Din 2001, este membră a PEN Clubului german. Mai multe din operele sale au fost traduse în daneză, engleză, italiană, olandeză şi rusă. Locuieşte la Berlin împreună cu cei doi copii ai săi.

Vă propunem un interviu cu Julia Franck, în publicaţia Zeit Online, despre romanul Die Mittagsfrau (Femeia de la miezul zilei).

ZEIT online: Julia, noua ta carte se numeşte Die Mittagsfrau (Femeia de la miezul zilei). La ce face aluzie titlul romanului?

Julia Franck: Die Mittagsfrau reprezintă o legendă din regiunea Lausitz. Conform acestei legende, în timpul amiezii o doamnă, îmbrăcată în alb, apare cu o coasă în faţa celora care muncesc la această oră. Femeia de la miezul zilei rosteşte un blestem la adresa lor. Ca să scape de acest blestem, oamenii trebuie să-i povestească timp de o oră despre prelucrarea inului. Îmi place această legendă, deoarece prelucrarea inului duce la formarea unei texturi şi povestind despre aceasta, pot fi demonstrate necesităţile vieţii şi plasticitatea limbajului. Protagonista, Elena, îşi pierde graiul pe parcursul cărţii şi se retrage tot mai mult în tăcere. Tăcerea devine pentru ea de o importanţă vitală, un mijloc de protecţie faţă de agresivitatea lumii. Găsesc această legendă potrivită, pentru că este o încercare tipică de a da unui caz inexplicabil o istorie. Apropo, titlul poate fi înţeles în dependenţă de specificul de gen: bărbaţii se gândesc la o iubită ce vine la amiază, doamnele, dimpotrivă, îşi imaginează mai degrabă o femeie casnică, care pregăteşte de-ale gurii la această oră.

ZEIT online: În carte povesteşti despre o doamnă care îşi părăseşte copilul de opt ani pe un peron, după cel de-al doilea război mondial. Este o întâmplare adevărată?

J. F.: Acest incident a avut loc în familia mea – şi eu zic în mod explicit un incident – deoarece istoria propriu-zisă lipseşte. Tatăl meu s-a născut în 1937, la Stettin. În 1945, ca urmare a expulzării, au fugit împreună cu mama sa spre Vest. La prima platformă, ajunşi mai la vest de hotarul Oder-Neiße, ea l-a îndemnat să o aştepte că va veni îndată. Dar nu a mai revenit niciodată. Acest fapt l-a marcat profund pe tatăl meu. El era un om inteligent. A murit la vârsta de 49 de ani din cauza unei tumori pe creier. Abia în acea perioadă l-am cunoscut ceva mai bine. Mergeam des să-l vizitez la spital, discutam despre multe, dar niciodată nu vorbeam despre mama lui. Abia acum şapte ani, când am adus pe lume primul meu copil, acest subiect a devenit o obsesie – ce putea să o determine pe o femeie să-şi abandoneze intenţionat copilul şi să fie convinsă de faptul că lui îi va merge oriunde mai bine decât alături de ea? Nu mă puteam mulţumi cu explicaţia superficială a mamei mele: pur şi simplu trebuia să fi fost o femeie „rece”, lipsită de sensibilitate. Vreau să zic că în vara anului 1945, cu siguranţă, perioada cea mai grea rămăsese în urmă. Mama şi fiul trebuiau să fi trăit împreună foarte uniţi în Stettin. Despre această femeie - mama tatălui meu - ştiu încă foarte puţine lucruri. Era soră medicală cu studii, o profesie socială într-o oarecare măsură, probabil echivalentă celei de soldat, o meserie la graniţă cu moartea, având, fireşte, alte particularităţi şi altă motivaţie. Tatăl meu nu a vrut niciodată să o vadă, pentru că nu a iertat-o niciodată că l-a părăsit.

ZEIT online: Aţi reuşit să faceţi ceva lumină în această enigmă a familiei?

J.F.: La sfârşitul anilor nouăzeci, am început căutările acestei bunici şi am aflat că ea murise în apropiere de Berlin, în anul 1996. Nişte rude îndepărtate ale bunicii mele mi-au comunicat faptul că ea a locuit împreună cu sora ei, timp de mai multe decenii, într-un apartament cu o singură cameră. Niciuna nu a lăsat pe cineva să intervină în viaţa lor. Ea niciodată nu a pomenit despre vreun copil. Decizia de a nega legătura maternă cu un copil mi se pare rară şi tulburătoare în acelaşi timp. Voiam să găsesc o istorie pentru această femeie. Ce fel de femeie să fi fost ea, pentru care tăcerea şi retragerea necondiţionată din viaţa socială au constituit o necesitate aparentă? Tăcerea ca o strategie de supravieţuire, această condiţie ea o împarte cu multe femei din generaţia sa. Aproape niciuna dintre ele nu a vorbit despre această realitate şi mai puţine au putut scrie despre ce s-a făcut cu viaţa lor în timpul celor două războaie mondiale în Germania şi în perioada postbelică, a emancipării lor. Deoarece eu şi sora mea geamănă suntem singurele din familie care am supravieţuit, nu-mi rămânea nimic altceva decât să compun o istorie pentru întrebările mele şi pentru neliniştea mea chinuitoare, o istorie ce mă lăsa să completez portretul acelei Alice (bunica mea) / Elena (personajul din carte). Elena avea o soră mai mare cu 9 ani decât ea, cu care formase un fel de comunitate a nevoiaşilor, şi pentru care ea, uneori, era mai mult mamă decât soră. Eu am patru surori, fiecare din ele au un alt tată, în afară de mine şi sora mea geamănă. Un fel de comunitate a nevoiaşilor eram şi noi, în mai multe sensuri; pot să zic că astăzi nu mi-ar fi mers atât de bine, dacă nu aş fi avut-o alături, în copilărie, pe sora mea geamănă. Dar sora mea, sigur, nu este Martha (sora Elenei din carte) şi eu nu sunt Elena. Unele detalii, mai ales în partea din mijloc a romanului, când ambele surori vin la Berlin, se bazează în parte doar pe istoria familiei mele pe linie maternă, istorie pe care o cunosc mult mai bine. Această familie din partea mamei este evreiască şi îşi are originea în Breslau şi Offenbach şi aparţinuse, la răscrucea secolelor, marii burghezii intelectuale din Berlin: pictori, oameni de ştiinţă, ai căror copii frecventau gimnaziul franţuzesc şi aveau voie să vorbească la masă cu părinţii lor doar în franceză. Această familie s-a destrămat în perioada celui de-al doilea război mondial.

Pregătindu-mă pentru acest roman, având în faţa ochilor întrebările mele şi istoria pe care trebuia să o povestesc, am citit circa doi ani literatură despre prima jumătate a secolului XX, începând cu cronicile persecuţiilor antievreieşti şi până la literatura acelor timpuri. Doar un pic din toate acestea s-au reflectat în romanul meu, însă inspiraţia m-a încurajat să merg pe urmele realităţii şi ale romantismului din epocă. În prezent, observ o resurecţie a romantismului. După respingerea tuturor structurilor constituite până acum, după radicalismele mişcărilor de la 1968 şi după hedonismul de la răscrucea secolelor XX-XXI, apare iarăşi dorul de romantism, de visare şi de sentimente autentice. Acolo unde totul pare a fi uşor de cumpărat, iar pentru bărbaţi şi femei educaţia şi sexul sunt „bunuri” destul de accesibile, apare o dorinţă veche de apropiere, intimitate şi, în cele din urmă, de o întâlnire romantică.

ZEIT online: Şi dumneavoastră aţi avut o mamă neobişnuită...

J. F.: Mama mea a fost actriţă în estul Berlinului, pe tatăl meu abia îl ştiam. Eu şi surorile mele rămâneam deseori ziua sau seara singure, fără supraveghere. Dar aveam şi bone, precum şi cămine, în care periodic eram adăpostite. În Germania de Est se obişnuia ca artiştii care aveau un regim de lucru foarte încărcat să-şi ia copiii acasă doar în zilele de odihnă. În 1978, pe când aveam opt ani, împreună cu mama şi cu surorile mele ne-am mutat în Vest. La început, am petrecut câteva luni într-o tabără pentru refugiaţi. Locuiam câte cinci într-o cameră de doisprezece metri pătraţi. O dată pe săptămână venea autobuzul de la biblioteca orăşenească şi ne aducea în tabără cărţi. Mama noastră ne făcea drept cadou caiete noi în care am început a scrie. Eu îmi făcusem o agendă şi inventam tot felul de istorii. Scrisul a devenit un mijloc de supravieţuire. La 13 ani, am plecat de acasă şi am locuit la prietenii mei, în Berlin. Mama a fost destul de îngăduitoare şi m-a lăsat să plec.

ZEIT online: Die Mittagsfrau se numără printre cele şase cărţi  nominalizate pentru Premiul German pentru Literatură 2007, pe care, în cele din urmă, l-aţi şi câştigat. Cum aţi aflat vestea nominalizării?

J. F.: Mi-a spus-o editorul meu. M-a anunţat nemijlocit înaintea premierei. În acea seară nu ştiam cum ar trebui să mă bucur. Era mai mult o idee decât un sentiment şi abia în dimineaţa următoare am avut o senzaţie: nu m-am simţit încă niciodată aşa. Sentimentul când primeşti pe neaşteptate un premiu literar poate fi comparat cu senzaţia pe care o are un copil de ziua lui de naştere. Cu alte cuvinte, există, cu siguranţă, alte 20 de titluri ce nu au fost incluse în lista cărţilor nominalizate dar care, sigur, ar fi meritat să ajungă acolo. De exemplu, cărţile lui Ulrich Pelzer şi Arnold Stadler. Ar trebui întotdeauna să vorbim şi despre noroc în astfel de cazuri.

ZEIT online: Consideraţi că acest premiu vă va poziţiona în rândul autorilor de succes?

J. F.: În cazul unui premiu literar, întotdeauna pornesc de la ideea că acest premiu a fost acordat cărţii. De aceea, persoana, autorul ce stă în spatele cărţii nu ar trebui să se simtă mai important, pentru că, în cele din urmă, este vorba despre o carte anumită, nu de persoana sa. Fiecare autor are lucrări mai bune şi mai puţin bune, în fiecare roman există fragmente puternice şi slabe.

ZEIT online: Unele recenzii sugerează faptul că romanul Femeia de la miezul zilei poate fi ecranizat. Ce aţi spune despre o ecranizare?

J. F.: Toţi recenzenţii de până acum au observat, într-adevăr, că subiectele cărţilor mele se pretează ecranizării. Această calitate se datorează limbii bogate în imagini. Eu produc imagini, astfel încât cititorul are impresia că îi vede pe aceşti oameni, îi vede unde se opresc, cum se mişcă, cum vorbesc. Această relatare plastică ia naştere din gestul narativ, lipsit de o rigoare formală, care semnifică faptul că eu nu încerc să caut la suprafaţa textului explicaţii psihologice pentru comportamentul eroilor. Eu îi permit cititorului să observe lucrurile cu ochiul său lăuntric.

Am avut contracte de filmare pentru două lucrări: Linguşitorii şi Foc de tabără. Ecranizarea cărţii Linguşitorii a eşuat deja, iar Foc de tabără pare a fi în aceeaşi situaţie. Există un anumit specific al naraţiunii mele care se lasă transpus mai greu în limbaj cinematografic. Pentru un film este important ca eroul principal să arate, din punct de vedere dramaturgic, o dezvoltare riguroasă şi excitantă – dar în literatură lucrurile arată în majoritatea cazurilor altfel. Literatura trăieşte – şi în cărţile mele aceasta este situaţia – din retardări şi încetiniri. În film, acest lucru nu poate fi redat. O cameră de luat vederi nu are cum să capteze multiplele unghiuri de vedere. Ea nu poate vedea interiorul şi exteriorul în acelaşi timp.

Interviu realizat de Susanne Geu

Traducere şi adaptare: Corina Gîrlă

1