Matei Vișniec: „Republica Moldova este o rană deschisă în spaţiul latinităţii”

- În cât timp aţi conceput şi aţi scris Sindromul de panică în Oraşul Luminilor şi de unde acest titlu alarmant?

- Îmi doream de mai multă vreme să mai scriu un roman în româneşte. Ultimul îl scrisesem în iarna anului 1982/1983… Aveam o mulţime de note şi de idei, dar îmi lipsea… timpul sau mai bine zis o anumită disciplină. Am citit pe vremuri, pe vremea când eram student, o frază atribuită lui Marin Preda, care mi-a rămas mereu în minte: un romancier, s-ar părea că ar fi spus el, are nevoie înainte de toate de „oase bune”, altfel spus de o bună structură osoasă a corpului astfel încât să poată rămâne aşezat timp de ore şi ore la masa de scris.

Acest „supliciu” fizic, de a fi capabil să rămână lipit de scaun şi aplecat asupra mesei timp de ore şi ore, este prima condiţie a romancierului… Ceva e adevărat în această frază, ea este de fapt o metaforă care vrea să spună că un roman nu poate fi scris fără o enormă disciplină interioară şi de lucru şi fără o anume continuitate. În ce priveşte Sindromul de panică…, l-am scris în şase luni, cu o disciplină de fier. Am început pe 1 ianuarie 2008 şi l-am terminat şase luni mai târziu, la început de iulie. Apoi au urmat corectările, reluările, completările etc. Am scris această carte deci extrem de repede, pentru că mi-am propus şi un alt exerciţiu spiritual cu acest roman: acela de a mă bucura eu însumi şi de a mă amuza eu însumi, scriindu-l.

În ce priveşte titlul, l-am căutat îndelung, la sfârşit, în interiorul cărţii… Şi l-am găsit după multe încercări. Un titlu e ca o perlă rară, trebuie să te scufunzi în apă, să cauţi, să revii la suprafaţă, să deschizi o primă scoică, să vezi dacă este vreo perlă în interior, dacă nu te scufunzi din nou în corpul textului (al piesei, al romanului) şi cauţi, cauţi până când titlul se impune de la sine cu metafora pe care o conţine. Al meu este cam explicit, dar acest lucru nu mă deranjează…

- Există în mediul literar românesc o veche problemă a traducerii şi promovării literaturii române în Occident. Ce credeţi că ar priza francezii din literatura noastră de azi?

 - Orice carte bună scrisă în România are, în principiu, şansa de a deveni o revelaţie la Paris şi, eventual, de la Paris, în alte mari capitale ale lumii. Numai că astăzi „jocul” editorial s-a complicat foarte mult. Franţa a fost întotdeauna o ţară generoasă şi curioasă. Să nu uităm că romanul sud-american a „explodat” pe plan internaţional întrucât francezii s-au interesat de el... Publicul francez citeşte în continuare mult, citeşte autori americani şi sud-americani, ruşi şi japonezi, italieni şi arabi...

Niciodată însă, de când sunt în Franţa, nu am detectat vreo fascinaţie deosebită pe care să o fi produs în Franţa, din punct de vedere literar, Balcanii şi estul Europei. Europa Centrală, da, le vorbeşte francezilor prin ruinele culturale ale fostului Imperiu Austro-Ungar. Rusia da, îi fascinează încă profund pe francezi, este uluitor câte titluri se traduc din rusă... Dar restul Europei de Răsărit nu provoacă nici o fascinaţie ca spaţiu cultural (aşa cum Rusia este un spaţiu, cum America Latină este un spaţiu, cum Africa este un spaţiu....) Reuşitele individuale (Kadare, Kundera) nu au atras după ele un entuziasm deosebit pentru spaţiul de unde veneau scriitorii respectivi. Este ciudat de constatat acest lucru, dar Europa de Răsărit apare ca un fel de spaţiu fără magie, cel puţin la nivel literar...

Căderea comunismului nu a provocat nici ea un interes special pentru culturile din fostele ţări comuniste, ca şi cum totul ar fi fost deja alterat de comunism în respectivele ţări... Iar acum putem vorbi în Occident de o industrie literară care are reguli de competiţie teribile. Multe edituri importante publică zeci de scriitori doar pentru ca aceştia să nu fie luaţi de edituri concurente. Când anual apar, în Franţa de exemplu, câte opt sute de romane noi, fiecare editură îşi concentrează maşina publicitară pe doar patru sau cinci scriitori... A deveni astăzi un scriitor internaţional este o chestiune de subtilă strategie de marketing editorial...

- Cum vedeţi situaţia din Republica Moldova şi cum comentaţi situaţia României în raport cu protestele din Chişinău care au urmat după alegeri?

 - Republica Moldova este un fel de rană deschisă în spaţiul latinităţii, un suflet care şi-a pierdut ieşirea la mare şi la adevăr. Dacă marea i-a fost luată de istorie, minciuna şi-o creează singură, începând cu numele limbii pe care o vorbeşte. Am cunoscut în Occident oameni care au aflat de existenţa Republicii Moldova după ce au văzut spectacole prezentate de Teatrul „Eugene Ionesco” în diferite festivaluri internaţionale... Am fost surprins însă, după recenta dramă postelectorală de la Chişinău, să constat că presa occidentală a acordat o mare atenţie Moldovei, ceea ce constituie, în sine, un mesaj, e ca şi cum li s-ar spune şefilor de la Chişinău „suntem cu ochii pe voi”.

În legătura cu ceea ce ar putea face România pentru Moldova după sutele de ocazii pierdute de a face cu adevărat ceva important... poate că ar trebui să ne întoarcem la marile gesturi cu semnificaţie culturală. În fiecare an, în Europa, există un oraş care devine capitală culturală a Europei. Ar trebui poate ca în fiecare an un alt oraş în care se vorbeşte limba română să devină capitală culturală a României, iar operaţiunea să fie începută cu oraşul Chişinău.

(Fragmente dintr-un interviu pentru Cotidianul, nr. din 3 mai 2009, realizat Alina Purcaru)

1