Taxiul de noapte

Mă izbise în plex discuţia cu Tony Filipescu, editorul meu de la Cloroticum, nu reuşeam să-mi vin în fire în timp ce coboram scara circulară a blocului-turn din intersecţia Rozelor, pe care o urcasem, cu pas prea apăsat, doar cu o oră mai devreme. De fapt, ce se poate întâmpla în spaţiul unei ore, atunci când îţi domini cu autoritate instinctele? Nimic grav sau în orice caz nimic imprevizibil în ordinea firească a lucrurilor. Nu pentru că ai şti, mereu, ce urmează, ci fiindcă siguranţa de sine te protejează de şocuri, le diminuează presiunea, precum o platoşă invizibilă. Mic şi rotofei, Tony reuşise performanţa să-mi dea peste cap nemăsurata încredere în mine, după ce minute lungi păruse convins de argumentele pe care i le înşiram. Discuţia dintre noi, la început, păruse a se încadra într-o schemă banală. Trebuia să‑mi accepte ultimul manuscris fără crâcnire, cum o făcuse până atunci, eram autorul său favorit, căci „nimeni nu ştie să îmbine mai iscusit ideea încărcată de sensuri şi expresia arborescentă, volutele stilului – briant, instalat suveran pe coturnii metaforei, de unde scrutează simplismul şi linearitatea rivalilor săi întru glorie literară –, cu adâncimile sondajului psihologic, nimeni nu a învăţat să armonizeze ca el fineţea detaliului descriptiv cu eleganţa schimburilor de replici între personaje. Radu Baltazar nu e un autor, e numele unei epoci literare!” – scrisese un cronicar într-o recenzie consacrată ultimului meu roman, Laguna despărţirilor eterne, şi nu era decât unul din citatele care îmi veneau în minte, spontan, dacă ar fi fost să dau nişte referinţe la repezeală.

Dar nimic în acea zi nu avea să-mi confirme aşteptările. După ce păruse absorbit de descrierea viitoarei mele cărţi, Tony îmi reteză discursul printr-un gest de dirijor care marchează contrapunctul.

- Scuză-mă, Radu, dar nu mă interesează subiectul tău.

Şi vocea lui căpătă inflexiuni metalice… – aş fi notat în carnetul meu de însemnări, dacă aş fi vrut să schiţez portretul psihologic al clipei. Adevărul e că niciodată nu reuşesc să-mi reprim tentaţia unui comentariu subiacent, care mă face să ratez o porţiune din ceea ce urmează în ordinea trăirii imediate, şi această scăpare îmi dă un sentiment de inadecvare pe parcursul întregii secvenţe, indiferent de lungimea ei. Am tăcut, încercând să-mi înving, rapid, stupoarea primelor momente, gândindu-mă la ce voise să spună Tony cu replica aceea. Am tăcut pentru că el, nu eu, avea datoria să vorbească, după ce spărsese cursivitatea conversaţiei noastre de-o manieră atât de brutală.

Filipescu răsufla adânc, învăluindu-mă cu ochii săi verzi-spălăciţi, încercând să „citească”, pe chipul meu, efectul sentinţei.

- Când m-am întors din America şi am iniţiat afacerea cu editura, ştii bine, Baltazar, aici, în aşchia asta de ţară, care-şi imaginează că-şi poate face din orbecăiala ei identitară un titlu de glorie, erai omul cel mai potrivit pentru un demaraj pe cinste: publicul avea nevoie de ficţiuni-roz, se dădea în vânt după refugii iluzorii, nu mai ştia cum să uite coşmarul pe care îl trăise sub vechiul regim, şi noi – tu ca autor, eu ca manager – i‑am oferit exact ce-şi dorea: o viaţă prin procură. Ar fi fost însă o greşeală impardonabilă, o neghiobie, dacă ne-am fi mulţumit cu acest succes pasager, trebuia să ne gândim la ziua de mâine. Prin urmare, am studiat piaţa, am evaluat vânzările...  

- Stai aşa, Tony, nu cred că am nevoie de lecţii de istorie recentă sau de marketing pentru începători!, l-am întrerupt violent. Eram prea tulburat de tupeul rotofeiului editor şi maliţiozitatea mea îşi căuta disperată resurse, pentru a păstra o poziţie ofensivă. Ai spus că subiectul cărţii mele nu te interesează. Am auzit bine?...

Micuţul Filipescu dădu din cap, surâzând obosit. Se ridică de la masa sa uriaşă, încărcată cu mape şi cărţi, şi începu să măsoare camera în lung şi-n lat, frământându-şi mâinile de ursuleţ viclean. Mi-era din ce în ce mai limpede că nu-i urmăream o reacţie spontană faţă de noul meu roman, de fapt nici nu intenţionase să discute despre roman. Îşi pregătise strategia cu mult înainte de a-i fi călcat pragul biroului, manuscrisul cu care venisem nu conta absolut deloc în scenariul acestei întâlniri. Mi-a şi spus că nu-l interesează, ce alte dovezi mai vroiam?

- Încerc să te fac să înţelegi problema, dragă Radu. Şi pentru asta nu pot să nu-ţi reamintesc nişte lucruri, căci tu te legeni în hamacul vanităţii tale nemăsurate şi ignori realitatea. Or, eu nu mă pot ascunde de ea. Mă costă prea mulţi bani. Şi continuă în aceeaşi dungă, vorbind tot mai repede, pentru a nu-mi da răgazul să-l contrazic sau, cine ştie, pentru a nu-şi submina, printr-un scrupul tardiv, decizia pe care o luase.

- Nu mă interesează subiectul tău, nu-ţi mai pot publica romanele. Piaţa s-a schimbat, gusturile publicului evoluează, nu le mai pot convinge nici măcar pe bătrânele casnice să-ţi cumpere compunerile siropoase. Nu te supăra. Nimeni nu te mai crede, prietene. Asta-i problema!

M-am ridicat în picioare şi figura mea congestionată, schimonosită de mânie, îl făcu să amuţească.

- Să înţeleg, aşadar, că mă scuipi ca pe o măsea stricată, că‑mi întorci spatele! Eşti un perfid, Tony. Un nemernic. Eu ţi-am umplut buzunarele. Eu te-am făcut ceea ce eşti: cel mai prosper editor din Europa de Est, nu stupidele tale sondaje de piaţă. Aş mai putea formula şi altfel, cred că îţi dai seama, dar n-o să-ţi placă!... Şi să ştii că nu lipsa ta de recunoştinţă şi memoria prea scurtă mă revoltă, ci silogismul laş-meschin, cu cititorii care, vezi doamne, nu-mi mai „înghit” romanele! Ar fi fost mai simplu să-mi spui că nu mai vrei să continuăm, că ţi-ai găsit alte „găinuşe” care să-ţi facă ouă de aur. Ar fi fost cinic, ar fi fost egoist, în stilul capitalismului de junglă pe care l-ai învăţat în America, dar măcar ar fi fost onest în relaţia cu mine!

Tony nici nu tresări. Îmi prevăzuse reacţia şi aştepta, de data asta mai calm, să-mi consum furia, pentru a mă strivi cu argumentul forţei.

 - Radu, tu ai fost un privilegiat înainte, când „cota” unui scriitor era fixată de partidul-stat, nu de public ca în democraţie, şi ai rămas un privilegiat şi azi, când trăim alte vremuri. Tu n-ai auzit nimic din ce ţi-am spus, străduindu-mă, din greu, să-ţi menajez amorul propriu. De fapt, eu continuu să-ţi acord un mare privilegiu: faptul că vorbesc cu tine acum, că am bunăvoinţa acestei discuţii. Valdes, asociatul meu, consideră că îmi pierd vremea cu tine, că situaţia nu cere explicaţii. Eu nu-i împărtăşesc părerea. De ce? Pentru că ţin la oamenii mei şi pentru că, aşa cum ai spus-o şi tu – aici nu te pot contrazice – cărţile tale ne-au adus nişte profituri… înainte, din păcate, nu mai e cazul acum. În aceste condiţii, te rog să iei întâlnirea noastră ca pe un tribut adus unei vechi prietenii. Dar, mai presus de orice sentimente, ca un „vampir capitalist” ce sunt, îţi vorbesc pentru că vreau să te păstrez ca autor. Nu compasiunea mea, interesele de perspectivă ale firmei o cer. Am crezut mereu în talentul tău, în capacitatea ta de adaptare… Ai nevoie de o schimbare. Ia-ţi o vacanţă, un timp de reflecţie. Du-te şi descoperă singur realitatea. Află cu ce trăiesc oamenii, întreabă-i de necazurile lor de peste zi şi de coşmarurile nocturne, acelea pe care literatura ta nu le ştie, pentru că poartă ochelari de cal, şi-apoi vino să vorbim. Şi îţi mai spun ceva: ar trebui să-mi fii recunoscător, nu să te înfurii pe mine. Mai sincer decât sunt cu tine acum n-am fost niciodată!”

* * *

Nu mai ţin minte cum am ajuns în stradă. Şi n-aş putea să descriu ce gesturi şi mişcări am făcut în următoarea jumătate de oră. Nu m-ar fi ajutat cuvintele, uitasem pur şi simplu să-mi traduc gândurile în propoziţii. Eram năucit, bulversat, mi-au trebuit alte zeci de minute ca să simt zvâcnirile reci ale nopţii săgetându-mă în spate. Mi-am ridicat gulerul pardesiului, încercând să mă apăr de frig şi de stropii răzleţi de ploaie. De partea cealaltă a străzii largi, traversate din vreme în vreme de câte o maşină grăbită, ceasul din vârful băncii Raiffeisen afişa ora 23.10. Ceva totuşi, un rest de impuls vital, o scamă de orgoliu nu mă lăsa să mă prăbuşesc. Nu se poate ca tot ceea ce construisem cu atâta migală să se destrame la un prim contact cu refuzul unui editor. Opinia lui Filipescu nu însemna un verdict care să-ţi anuleze o carieră. Invitaţia de la finalul discuţiei noastre, că firma sa ar mai avea nevoie de serviciile mele – da, şi de aceea mi-a arătat uşa, chiar că-mi vorbise ca unui contabil! – a fost o lovitură de mizericordie. Mi-ai respins cartea, OK, dar de ce să mă jigneşti?! Chiar şi o sentinţă poate ascunde mai multe resorturi, nu neapărat cele prescrise de lege. Eram victima unei lucrături ordinare şi, asemeni lui Josef K., n-aş fi putut spune decât că, pesemne, cineva mă calomniase. Tony îmi trântise un pretext de duzină menit să-mi anestezieze împotrivirea: gusturile pieţei, unde nu puteam invoca nici un fel de clauză de contract, omul era perfect acoperit. Îmi vorbise de vânzările în scădere ale cărţilor mele şi nu l-am putut contrazice – în ultimul an aproape că nu ieşisem din casă. Amintise de sondajele pe care le făcuse şi ar fi fost o imprudenţă să cer să mi le arate. Gloria, cronicile elogioase, forfota mediatică, realizam acum, nu fuseseră decât o modalitate de a mă îndepărta de adevărul propriei mele neputinţe. Trăiam de mult timp într-o imensă cacealma, într‑o iluzie ce nu avea cum să dureze... Mă găseam, de fapt, într-un dezastru infinit mai mare decât cel pe care mi-l revelase Filipescu. Stăteam pe buza unei prăpăstii: mă păştea „perspectiva” să nu mai scriu niciodată nimic, să nu mai scot nicio carte, nu mai ştiam cum se face asta, nu-mi imaginam ce m-ar fi mai putut ademeni să‑mi dau, vorba lui Michaux, „nenorocita grămăjoară de secrete” , destul de banale, pe o pagină de text demnă de atenţie, una care să-l facă pe Tony să-şi înghită aroganţa, să se înece cu ea. Mă simţeam pierdut, zdrobit, o plantă smulsă brutal din ghiveciul ei de plastic, aruncată pe carosabil sub roţile maşinilor.

Atunci a apărut taxiul.

- E ultimul pe care-l puteţi lua, domnule!, îmi strigă şoferul, observându-mi ezitările. Oprise fără să-i fi făcut un semn, încetinind din vreme, mai decis el decât mine, şi aşteptase momentul prielnic să mă abordeze. Am urcat în maşină şi i-am spus adresa. Nici o grijă, vom ajunge acolo, m-a asigurat şoferul şi mi-a reamintit că trebuie să-mi pun centura de siguranţă.

Dar abia ajunşi la capătul bulevardului Titulescu, a virat la stânga, într-o direcţie opusă celei pe care era normal să o urmeze, dacă ar fi vrut cu adevărat să mă ducă acasă.

- Vom face un ocol, sper că nu vă deranjează. Sunt cu rezervorul aproape gol şi singura staţie cu gaz pe care o avem în zonă se află pe autostrada de Est, în afara oraşului. Şi apăsă pe acceleraţie, vrând parcă să-şi întărească adevărul spuselor cu un plus de elan imprimat celor o sută de cai putere ai Peugeot-ului său metalic-argintiu, iar pe mine acea sforţare bruscă mă strivi de banchetă, ca într-o menghine, făcându-mă, preţ de câteva clipe, să nu-mi pot mişca nici mâinile, nici picioarele. Aş fi spus, dacă aş fi fost în stare să caut vreo analogie potrivită, că aşa s-or fi simţit astronauţii, când iau spaţiul în piept: cu zeci de tone de greutate prăbuşindu-se peste ei. Am întors capul spre taximetrist, încercând să-i desluşesc trăsăturile feţei. Fără această abatere de traseu n-aş fi avut pentru el nicio curiozitate. Şoferul rula imperturbabil. Privea prin parbriz, neclintit, ascuns în spatele unor ochelari fumurii, nelăsându-mă să-i fur cu coada ochiului decât obrazul neted, uşor scobit în pomeţi, în timp ce dincolo de geam, spălaţi de lumina farurilor, pioleţii de pe marginea şoselei scăpărau pe lângă noi ca nişte flash-uri. Nu ştiu cum se întâmplă că trebuia să-şi rezolve problemele cu alimentarea tocmai când urcasem în maşina lui.

- De regulă, nu stau atât de târziu, vorbi şoferul, dar a trebuit să preiau comenzile unui coleg căruia i-a născut nevasta în după-amiaza asta… Propoziţia lui sună ca o scuză pentru ocolul pe care mi-l impusese, dar eu am avut senzaţia că îmi răspunde unor gânduri nerostite. Ce tâmpenie, mi-am zis, auzindu-i explicaţia, să munceşti pentru altcineva.

- Nu e o mare plăcere, dar avem noi, taximetriştii, un consemn. Într-o zi aş putea fi în situaţia lui… Nu, nu am soţie care să nască, doamne fereşte, dar se poate întâmpla orice altceva. De pildă, să te îmbolnăveşti.

„Bună idee. Acum o să-mi vorbească despre cât de prost e plătit de patron şi câte impozite dă la stat, că nu rămâne cu mai nimic. Aş! Toţi sunt nişte şnapani, pricepuţi să te stoarcă de bani. Nu te întreabă nimeni, tu de unde-i iei, cum îi câştigi?”

- V-aţi obişnuit, probabil, cu taximetrişti care se plâng. Eu nu sunt din ăia. E opţiunea ta să faci un lucru sau altul. În orice caz, să nu credeţi că taxiul îmi mănâncă tot timpul. Mai am şi alte pasiuni, spuse şoferul şi surâse c-un aer vag. 

I-am aruncat o privire neliniştită. Situaţia în care mă aflam mi-a amintit brusc de o secvenţă dintr-un film rusesc, o comedie savuroasă, în care pasagerul – un banal funcţionar la stat, un gură-cască agăţat de o gaşcă de contrabandişti din Constantinopol pentru a transporta, fraudulos, nişte diamante în URSS – „exploatare în orb”, cum se spune – se panica la bordul unei maşini conduse de un taximetrist telepat, agent al securităţii, cu degetele tatuate: şoferul îi dădea răspunsurile, înainte ca zevzecul de pasager să-i pună întrebările. Am decis să tac, pentru a nu forţa, prea riscant, panta analogiilor. Dar nu era uşor. Am simţit mereu un fel de jenă în pauzele care se instalează, inevitabil, într-o discuţie cu un necunoscut, când parcă te-ai mişca pe un teren mlăştinos. E acea situaţie când ai nevoie de sprijinul cuvintelor – nu contează al căror cuvinte – ca să-ţi astâmperi avalanşa de presupuneri şi suspiciuni lipsite de confirmare. Tăcerea îmi vâjâia în urechi, insuportabil. Nu o bruia nici măcar zgomotul motorului, deşi mă agăţam de această plasă sonoră ca un înecat de rădăcinile malului. Gândurile îmi lunecau, din nou, peste putinţă de împotrivire, la discuţia cu Filipescu, la perspectivele mele ruinate. Simţeam că mă sufoc. Trebuia să spun ceva, orice, să-l atrag pe şofer, de pildă, într-o discuţie despre fotbal, să-i cer informaţii despre vreme, despre oscilaţiile dolarului ori să-l întreb cu ce se ocupă în afara orelor de servici, pomenise ceva despre timpul său liber, dar nu fusesem atent.

Până să mă hotărăsc să deschid din nou gura, la ieşirea din oraş ne-a oprit un poliţist. Îi priveam pe ce doi cum discută, la început normal, apoi mai nervos, încercând să desluşesc în desenul gesturilor lor conţinutul dialogului. Îmi reproşam că nu i-am cerut şoferului să mă lase la intersecţia de unde o cârmiserăm spre staţia de alimentare, aş fi putut să iau de acolo o altă maşină. Da, aş fi fost deja în pat, lângă nevastă-mea, încercând să uit ziua asta blestemată, însă eu m-am aventurat, iresponsabil, să opresc primul taxi care mi-a ieşit în cale, fără să mă uit prea bine cu cine am de a face. M-am lăsat în voia hazardului şi acum nu mai pot controla nimic. Sunt prizonierul toanelor acestui şofer imprevizibil şi al conflictelor sale cu poliţia rutieră!

Când a revenit în maşină, omul meu era neobişnuit de calm. De parcă nu el se agitase în faţa sergentului minute interminabile, sau poate doar jucase un rol. Zâmbea degajat, vrând probabil să-mi domolească nerăbdarea. Cum i-o fi sclipit oare ochii în spatele ochelarilor acelora de nepătruns?

- Apucături de sticleţi hămesiţi. Le ştiu eu năravul. De cum se lasă seara, ies la vânătoare, caută nod în papură, le place să te vadă cum te umileşti, cum îţi bagi mâna în buzunar ca să scapi. Mai ales la un kilometru dincolo de bariera oraşului, unde suntem acum, nu au nici un Dumnezeu. Dar nu mă belesc ei pe mine cu una-cu două. Sunt lup bătrân, domnule… Haideţi c-am ajuns!

Am tresărit, buimac, crezând că am oprit în dreptul casei mele, dar nu era decât staţia de alimentare, sclipind cu neoanele magazinului din spatele pompelor.

- Un minut şi pornim!

Am deschis uşa şi am ieşit afară, să mă dezmorţesc, în timp ce „driverul” meu făcea plinul maşinii. Era frig, începuse să burniţeze mărunt, aş fi putut răci uşor în pardesiul subţire, dar simţeam nevoia să iau aer, să-mi scot din minte, printr-un şoc fizic, gândurile care mă torturau. Nu-i mai purtam pică şoferului, micile dezagremente ale acestei contorsionate întoarceri acasă erau floare la ureche pe lângă vidul, abisul care mă aştepta odată rămas singur, într-un birou inutil, transformat peste zi în cavoul unei glorii ofilite. Şoferul s-a întors cu două cutii de cola şi un sandvici la pachet. 

- Nu vreţi să vă potoliţi setea? 

- Asta se cheamă servicii complete…

- Nu neapărat, dar ştiu că v-am pus răbdarea la grea încercare.

- Aş prefera un whisky, dar parcă nu-mi mai vine să mă duc acasă…, spusei iritat şi m-am mirat eu însumi de tonul cu care‑i răspunsesem. Omul nu putea să-mi cunoască febra interioară, el chiar vroise să fie amabil. Porni motorul şi-mi aruncă o privire iscoditoare.

- De ce sunteţi atât de abătut? Regret ocolul acesta, e destul de târziu, o să vă fac o scădere din preţ.

- Nu despre preţ este vorba. Eu sunt problema. Puteţi să mai faceţi oricâte escale doriţi, nu-mi mai pasă. Aş prefera ca noaptea asta să nu se sfârşească. Fiindcă, habar n-am ce voi face a doua zi. De fapt, nici nu ştiu cum va arăta ziua de mâine. Sunt la capătul puterilor.

Taximetristul dădu din cap, dar nu spuse nimic. Cred că îmi luase abrupta mărturisire ca pe o banală lamentaţie a unui client obosit. Sau poate nu era sigur dacă vroia să se angajeze într-o discuţie mai puţin formală, când avea să mă suporte încă cel mult un sfert de oră, doar dacă nu mai intervenea ceva inopinat, să zicem o pană de cauciuc. Mie însă îmi convenea. Era un confesor de pripas, o „pâlnie” de conjunctură în care-mi puteam descărca emoţiile, fără riscuri, fără consecinţe. Să-i vorbeşti cuiva cu totul străin despre drama ta metafizică şi de destin, cuiva pe care îl vezi prima şi, foarte probabil, ultima dată în viaţă, o asemenea ocazie nu trebuia ratată. Îţi rezerva o adevărată voluptate a despuierii, ca în faţa oglinzii uriaşe, cât un stat de om, din holul de la intrare, în care defilai în pielea goală, adolescent mistuit de fantasme erotice, separat de camera adulţilor printr-un subţire paravan de bumbac dantelat, ce se legăna uşor în suflarea brizei de seară. Între timp, reintrarăm pe traseul principal, cu patru benzi de circulaţie, şi am simţit vibraţia mulţumită a motorului, sporindu-şi turaţiile.

- Cu ce vă ocupaţi?

Gata, m-am gândit, s-a hotărât să intre în cercul de cretă.    

- Sunt scriitor… poate cel mai important scriitor din acest oraş, căruia editorul său i-a întors spatele! Am rostit fraza repede şi am tăcut, aşteptându-i reacţia.

Taximetristul mă privi mai atent, cu o vădită curiozitate, suficient, totuşi, cât să desluşesc pe figura lui o urmă de îndoială.

- Şi dacă sunteţi scriitor, ce mare scofală e să fii refuzat de un editor? Găsiţi-vă altul. Cred că nu e singurul din oraşul ăsta.

Remarca lui, atât de simplă în banalitatea ei, m-a dezarmat. Tipul se dovedea mult mai interesant decât îmi păruse la început. După o jumătate de oră de când ne ţineam de urât unul altuia, mi-am dat seama că îl desconsiderasem pe nedrept. Nu ştiu cât s-or fi priceput la literatură alţi şoferi de taxi, dar cu acesta trebuia să fiu mai precaut. Avea cunoştinţe sau, cel puţin, intuiţii surprinzător de bune pentru cineva din afara branşei. Dar mai ales siguranţa lui de sine, străină de frământările mele, mă contraria.

- Nu e singurul editor, dar e cel mai important! „Răspuns greşit”, mi-a trecut fulgerător prin minte, ca într-un joc televizat de „Cine ştie câştigă” – o asemenea lipsă de inspiraţie m-ar fi costat vreo cincizeci de puncte penalizare. „Cel mai important scriitor refuzat de cel mai important editor, ce aiureli îndrugi!” Nu, nu asta am vrut să spun – şi nevoia de a reveni, de a mă corecta, mă enervă şi mai mult. Nu contează cât de important este editorul, contează că nu-mi mai recunoaşte valoarea scrisului, zice că nu cunosc viaţa, că-mi duc cititorii de nas, deşi, până nu demult, era foarte mulţumit de scrierile mele, care l-au făcut putred de bogat. Acum, dintr-odată, i-au displăcut, nu le mai găseşte „a-de-vă-ra-te”. Pronunţasem ultimul cuvânt pe silabe, nu atât spre a-i accentua futilitatea, cât pentru a-mi acorda un răgaz de gândire.

- Cum vă numiţi, vă ştiu de undeva? Şoferul se răsuci spre mine şi mişcarea-i fu atât de neaşteptată, încât maşina derapă, lunecând ca pe un drum acoperit cu polei, dar îşi regăsi repede echilibrul.

- Radu Baltazar. Nu cred că numele meu vă spune ceva.

- „Radu Baltazar”, murmură taximetristul. Ba da, cred că v-am văzut numele pe tarabele cu cărţi sau la televizor, nu-mi mai aduc bine aminte… Şi dumneavoastră cum vi se par cărţile pe care le scrieţi? Vă întreb pentru că oricine poate greşi, nu e un motiv să cădeţi în disperare.

Am tras adânc aer în piept. Suna ca o provocare, pe care n-o mai puteam evita. Eu alesesem să deschid gura, nu el.

- Din nefericire, îi dau dreptate. Cărţile mele nu mă mai mulţumesc nici pe mine. Doar că el, Filipescu, mi-a confirmat bănuielile. Ştiţi, oricât de proastă ţi-ar fi părerea despre tine, nu e o plăcere să o auzi de la altul. Să te descoperi, deodată, vulnerabil, să-ţi dai seama că nu ţi-a mai rămas nici un colţ de umbră în care să-ţi lingi rănile. Că totul e la vedere. Mă-nţelegeţi? Nu e o simplă vanitate. Am scris, pentru că asta ştiu… ştiam să fac cel mai bine, şi pentru că am crezut prea mult timp că romanele mele le plac oamenilor. Am fost lăudat, am avut parte de cele mai generoase recenzii, interviuri şi emisiuni televizate din câte îşi pot dori scriitorii de la noi. S-au turnat chiar şi două filme după cărţile mele!... Acum nimic din toate astea nu mă mai bucură. Focuri de artificii, panglici scoase pe nas, scamatorii puerile. Ştiam că sunt terminat, am vrut doar ca altcineva să mi-o spună! 

- Domnule Baltazar…

Eu n-aveam de gând să-l las să mă întrerupă.

- Dumneata nu ştii cum e să te scoli într-o dimineaţă, însufleţit de o idee care nu-ţi dă pace, care te obsedează săptămâni sau luni în şir, şi care deodată îţi apare limpede şi simplă ca prima oră a unui nou-născut! Scrii ca împins de la spate, de parcă ţi-ar dicta cineva peste umăr. Poate doar drogaţii să mai trăiască senzaţia asta… Apoi să-ţi vezi cartea terminată, respirând din toţi porii, ca un trandafir abia înflorit. Cum pot fi anulate aceste sentimente de observaţia inconsistenţei valorice, de umorile unui editor stupid şi înfumurat? Sentimentele acestea sunt frumoase, pentru că sunt adevărate. Le-am trăit aievea, nu le-am inventat, indiferent de ce-ar zice unii!...

- Domnule Baltazar!

- Uneori, e mai bine să rămâi prizonierul unei iluzii. Să s­imţi fericirea în stare pură, aşa cum ţi-ai imaginat-o întotdeauna, pentru că lumea poate fi aşa cum o vezi tu, ea trebuie să fie cum o vezi tu, nu cum vor alţii să ţi-o impună, de ce să le faci jocul? Tu scrii lumea, ei doar o citesc, o mimează sau, în cel mai bun caz, o pastişează mediocru, acesta e rostul lor – de subalterni, sunt nişte hingheri ai patimilor joase, nişte pigmei care nu merită nici măcar să-mi lustruiască pantofii!... De ce să mă supun lor, mi-e de-ajuns că sunt sclavul propriei mele neputinţe, propriei mele incapacităţi de a merge mai departe de ceea ce pot descrie, de ceea ce pot înţelege şi exprima în cuvinte – sângele îmi dăduse în obraji, pulsul îmi bătea nebuneşte, ca de fiecare dată când mă simţeam sub presiune, când trebuia să mă justific pentru scrisul meu. De ce să vrei să vezi dincolo de ceea ce eşti în stare, de ce să vrei să descoperi faţa nevăzută a Lunii? Nu a trăit omenirea foarte bine şi fără a o cunoaşte, nu am iubit şi murit la fel de liniştiţi sau la fel de disperaţi înainte de a fi trimis în cosmos prima rachetă? Ce folos avem că ştim tainele atomului, că am calculat vârsta Universului, că putem schimba structura genomului uman, că ne-am adaptat ideii de infinit… Suntem mai buni, mai drepţi, am învăţat să trăim fără să ne frângem gâtul unii altora? Am dobândit fericirea, suntem mai împăcaţi cu noi înşine?... De fapt, vorbesc prostii. Nu sunt decât un laş care îşi ascunde frica de realitate cu discursuri despre superioritatea literaturii. Şi încă a unei literaturi care nu mai reuşeşte să seducă, nu mai mişcă pe nimeni. Oamenii vor să fie minţiţi altfel. Dar ca să-i minţi cum vor ei, trebuie să ştii ce anume nu este adevărat din tot ce se întâmplă, unde începe sau se termină holograma. Problema e să-ţi recapeţi credibilitatea povestitorului, or eu am pierdut acest criteriu sau nu-l mai recunosc, nu ştiu…

- Domnule Baltazar! taximetristul şi-a scos ochelarii, fixându-mă lung, fără să clipească. Oprise maşina, stăteam locului de o bună bucată de timp şi eu nici măcar nu-mi dădusem seama de schimbare. Zgomotul motorului încetase şi, probabil, abia acea tăcere nefirească, absurd insinuată, mă dezmetici, nici­decum apelul pe care îl tot repeta, insistent, şoferul, încercând să mă facă să amuţesc. Îl priveam uluit, de parcă tocmai descoperisem unde mă aflu. Trăsăturile feţei sale se distingeau limpede în lumina plafonierei. Era un bărbat mai tânăr ca mine, în jur de 50 de ani, cu obraz catifelat şi cearcăne adânci sub ochii negri, pesemne din cauza nopţilor nedormite. Omul nu avea nici o urmă din ironia cu care mă tratase până atunci.

- Domnule Baltazar, vreţi să mergeţi mai departe? Vreţi să aflaţi ceea ce nu vă puteţi imagina? Vreţi să le spuneţi oamenilor poveşti convingătoare, fără a-i minţi? Eu sunt cel ce vă poate ajuta. Da, eu! Vă voi arăta o lume pe care nimeni dintre muritorii de rând nu o bănuieşte, deşi ea se află chiar sub nasul lor, ascunsă, învăluită în aparenţa unor raporturi umane, publice şi private. Vă voi arăta ce se află dincolo de aparenţe, dincolo de discursuri, concepte, pretenţii şi rivalităţi… Ce ziceţi, îmi acceptaţi oferta?

- Dar ce poate să-mi ofere un şofer de taxi? am îngăimat eu, perplex, crispându-mă instantaneu din cauza impoliteţei mele involuntare.

Şoferul nu păruse afectat de remarca mea.

- Priviţi, suntem într-o intersecţie, făcu un gest cu mâna. De aici începe bulevardul Ştefan cel Mare. Vom intra pe el şi în trei minute veţi fi acasă, unde nu vă aşteaptă, cum aţi spus, nimic bun. Nici tu surprize, nici tu schimbări spectaculoase, o existenţă care nu vă mai inspiră ca scriitor şi vă ruinează financiar. Sau puteţi alege un alt drum, cotind-o la dreapta, pe drumul de ieşire din oraş. Veţi cunoaşte lucruri care vă vor reda gustul vieţii şi… vă garantez, o imensă motivaţie pentru scris! Dumneavoastră decideţi.

Am răsuflat adânc, simţindu-mi în spate cămaşa transpirată. Oferta taximetristului suna de-a dreptul halucinant şi, nici vorbă, se plia de minune pe nevoia mea de noutate. Instinctul autoconservării însă reacţionă automat şi pentru prima dată mi-am regretat limbuţia de ins plângăcios, „voluptatea despuierii” de care mă lăsasem sedus. Pentru că nu am învăţat să-mi ţin firea. Ce şi-a pus în gând individul ăsta cu mine? Vroia să mă jefuiască, să mă omoare? Auzisem tot felul de zvonuri cu răpiri şi asasinate petrecute în faptul nopţii, în cartierele periferice ale oraşului, multe dintre acele istorii macabre răzbăteau şi în jurnalele de ştiri – femei violate, dar şi bărbaţi atacaţi şi jefuiţi, cadavre mutilate, găsite întâmplător, îndesate în containere de gunoi sau abandonate în tufişuri, în vreun câmp de porumb, carbonizate, pe care poliţia nu reuşea să le identifice decât după amprentele dentare… Te cutremurai, nu-ţi trebuia prea multă imaginaţie ca să-ţi dai seama ce ascund cuverturile alea de polietilenă colorată, mereu aruncate neglijent, parcă spre a-i întărâta pe cameramani, lăsând să iasă dedesubt un picior desculţ, abandonat într-o poziţie nefirească, un smoc de păr năclăit de sânge, o mână inertă… Nu era taximetristul unul dintre acei răufăcători neştiuţi, criminali şi proxeneţi, care hotărâse să profite de slăbiciunea mea, atrăgându-mă într-o cursă? Puteam, e drept, să-i cer să mă ducă acasă. S-ar fi împotrivit? Sau, mai bine, coboram imediat din maşină. Trei minute cu taxiul sunt vreo 15 pe jos. Patru-cinci cvartale. Nu e mare lucru. Voi alerga să mă încălzesc. Mă uitam cu coada ochiului la şofer, dar nu reuşeam să-i sesizez vreo umbră de echivoc pe figură, care să-mi sugereze nişte intenţii necurate. Mă lăsa să aleg, dacă nu cumva şi alegerea era o iluzie, despre care pomenise doar pentru a-mi adormi vigilenţa, încurajându-mi un fals sentiment de siguranţă. 

- Sună tentant, mulţumesc, dar aş prefera să ajung acasă. E prea târziu pentru o schimbare de program… Şi apoi… nu sunt genul care să se dea în vânt după aventuri, am bâiguit, după o uşoară ezitare. Încercam să-mi ascund agitaţia interioară, arborând o prefăcută stăpânire de sine, însă trucul – ştiam asta – nu avea cum să-l înşele, după patetismele cu care-l copleşisem mai devreme.

Taximetristul pufni dezamăgit.

- Bine. Am vrut să vă dau o mână de ajutor, mi s-a părut c-aveţi nevoie. Dar, probabil, a fost o impresie greşită. Mă iertaţi…

Branşă motorul şi intră pe bulevardul puternic luminat dar cu desăvârşire pustiu, trecând în mare viteză pe semafoarele ce clipeau galben intermitent. Hotărârea cu care apăsă pe accelerator şi faptul că nu-mi mai adresă nici un cuvânt după ce îi declinasem invitaţia, îmi strecurară în suflet un rest de îndoială. Simţeam chiar un regret pentru laşitatea mea, atât de prost camuflată. Dacă îl puteam considera de bună credinţă, nu fusesem deloc fair play cu omul acela: îl forţasem să mă asculte, să-mi ia în serios exasperarea ca să-i întorc spatele, meschin, în secunda în care a vrut să se implice. Mai existau şi alte consecinţe: nu mai eram credibil, îmi torpilasem eu însumi „drama” pe care i-o povestisem, jignindu-i compasiunea. Eram absurd. Absurd şi penibil. Mă încăpăţânam să lunec pe un plan înclinat, fără să încerc barem o diversiune, un mic divertisment în curgerea anostă a zilelor. Ce mai puteam pierde? M-ar fi făcut să-mi uit, pentru o clipă, megalomania ridicolă, m-ar fi smuls din dezastrul îndelung pritocit şi „oficializat” tocmai azi, când mi s-a râs în nas şi am fost dat afară pe uşă, cu manuscrisul meu genial cu tot... Nu, ajunge, ruşine să-ţi fie, Radu Baltazar! Nu te mai căzni ca măgarul lui Buridan. Nu-i datorezi nimic şoferului ăstuia! Un şmecher, un impostor. M-a tulburat peste măsură cu interminabilele sale abateri de la traseu, m-a dus cu vorba, a inventat pretexte ca să mă cureţe de bani, când ar fi trebuit de mult să mă scutească de compania sa dubioasă. Nu i-am cerut nimic, nu l-am pus să mă asculte, putea să se prefacă surd, să-şi astupe urechile cu căştile unul iPod, ori să discute cu dispeceratul la staţia radio, naiba să-l ia. Plimbă tot timpul clienţi cu maşina. Ce face, le sare în ajutor tuturor? E un fel de confesor ambulant, o Maică Tereza însărcinată cu ore suplimentare la volan? Nu trebuia să-mi propună nimic, nu am nevoie de „soluţiile” lui salvatoare, ar fi şi culmea: să iau şedinţe de psihoterapie de la un şofer de taxi…

- Opriţi maşina! 

Şoferul mă privi întrebător, fără să reacţioneze.

- Mai avem vreo patru sute de metri până la casa Dumneavoastră. Vreţi să vă las aici?

- Nu, vreau să merg cu tine!

Taxiul frână brusc, scrâşnind din pneuri, şi mai parcurse vreo 20 de metri, rotindu-se în semicerc, ca la raliuri, făcându-mă să mă înhaţ, îngrozit, de chinga de deasupra portierei.

- V-aţi răzgândit, chiar îmi acceptaţi oferta? De ce?...

Am surâs strâmb, încercând să-mi recapăt aplombul.

- Decât să rămân faţă în faţă cu falitul care sunt, lângă un vraf de maculatură inutilă şi o soţie cicălitoare, mai bine mă fac şofer de taxi. Cel puţin, e o muncă cinstită.

Omul râse cu poftă, pentru prima dată în seara aceea, de fapt, dacă mă gândesc bine, nici nu ne dăduserăm până atunci prilejul unor clipe mai relaxate.

- În sfârşit, o alegere corectă, preciză el, aşezându-şi ochelarii fumurii pe nas, cu o mişcare de expert. Combinaţi cu şapca trasă pe frunte, ochelarii îi lăsau descoperită doar jumătatea de jos a feţei, făcându-l impenetrabil, un exemplar dintr-o serie obscură. Nici nu bănuiţi cât de incitantă poate fi meseria mea!

Dădu în marşarier, răsuci volanul şi demararăm în trombă. Cuiva care ne-ar fi venit în întâmpinare, într-o maşină intrată, ca şi noi, în cumpăna nopţii, pe bulevard, lumina de întâlnire a farurilor i-ar fi dezgolit, pentru o sutime de secundă, zâmbetul de mulţumire al taximetristului, amplificat de reflexul lentilelor întunecate, şi în aceeaşi secvenţă fulgerătoare, ca într-un joc al contrastelor, expresia împietrită a pasagerului din dreapta lui.

(va urma)

1