Europa lui Andrzej Stasiuk (Andrzej Stasiuk, Călătorind spre Babadag)

Andrzej Stasiuk (n. 1960) este un scriitor polonez foarte apreciat de cititorii din România. Îi place Tarkovski, Salinger, Jack Kerouac. Un autor din categoria „americană” a scribilor pasionaţi de călătorii şi de propria reinventare a lumii – exerciţiu derulat, subsecvent, în „creuzetul” său de alchimist, o dată cu întoarcerea acasă, în locuinţa sa din munţii Carpaţi, greu accesibilă neiniţiaţilor, cu „probe” smulse orizonturilor îndepărtate pe unde a hălăduit. L-am cunoscut pe Andrzej Stasiuk – persoana, nu autorul – cu prilejul unei asemenea incursiuni pe care o făcea la Chişinău, unde sosise, nu-mi mai aduc aminte, venind de la Bucureşti sau îndreptându-se către Lvov, împreună cu soţia sa, Monica, tot ea şi agentul său literar, însoţiţi de un bun prieten, scriitorul ucrainean Yuri Andrukhovych. Mi s-a părut că aveam în faţă un om dur şi cam scorţos, în plus, un monolingv încăpăţânat: vorbea doar poloneza, spre deosebire de Andrukhovych – un cosmopolit şi-un „atlantist” declarat – şi de Monica, locvace şi prevenitoare, ca un veritabil specialist în public relations.

În acel moment, nu am bănuit ce tip de afectivitate îl leagă pe Stasiuk de meleagurile noastre. Am luat prezenţa lui (a lor) în Moldova ca pe un turneu cultural, „aranjat” de autorităţile poloneze. 

Un an mai târziu, în 2005, eram în Polonia, în cadrul unei călătorii de documentare, oferite în fiecare toamnă de Institutul Polonez de la Bucureşti unui grup de scriitori români, când tocmai am remarcat în Gazeta Wyborcza un reportaj despre decernarea Premiului Nike – cea mai importantă distincţie literară din Polonia – lui Andrzej Stasiuk pentru volumul Călătorind spre Babadag. Am fost foarte intrigat de faptul că o carte al cărei titlu conţinea un toponim românesc repurtase un asemenea succes. Abia după ce am citit-o în ediţie română, mi-am dat seama că nu este vorba doar de numele unei localităţi (una nici măcar importantă în economia naraţiunii): la Stasiuk „Babadag” devine emblema generică a unei zone crepusculare, a unei „Europe second-hand”, după expresia traducătoarei Cristina Godun, din prefaţa volumului. Scriitorul pare să repudieze, dintr-un fel de bravadă rebelă, marile metropole ale continentului, încărcate de prestigiu cultural şi istoric, şi – fie şi pentru a conceptualiza o intenţie auctorială –, se lasă atras de periferiile sud-estice, părăginite, ale spaţiului cuprins altă dată de coroana habsburgică – părţi din Polonia natală, Ungaria, Cehia şi Slovacia, Balcanii ex-iugoslavi, Albania, Ucraina subcarpatică, Transilvania, dar şi Delta Dunării (pentru care simte o atracţie aparte), precum şi actuala Republică Moldova – din nefericire, exogenă imperiului central-european – cât de fluent am fi vorbit germana, într-o istorie paralelă! –, dar perfect calificată pentru rolul de margine degradată în proiectul scribului-călător. O regiune întinsă pe mii de kilometri, peste a cărei veche moştenire chezaro-crăiască s-au suprapus, malign, vestigiile comunismului, sucombând, după 1989, într-un ev tulbure şi contradictoriu.

Stasiuk găseşte o metaforă inspirată pentru această lume excomunicată – o hartă slovacă (recte: editată la Bratislava), roasă şi zdrenţuită, care îl ajută să se orienteze prin ţinuturile angoasante pe care le străbate: „S-a ros mai întâi pe la îndoituri. Crăpăturile şi rupturile au format o nouă reţea, cu mult mai expresivă decât cea cartografică, obţinută cu ajutorul unor delicate liniuţe albastre. Oraşele şi satele încetează treptat să existe, se fac nevăzute pe măsură ce harta este desfăcută şi strânsă la loc, pe măsură ce este îndesată în diferitele cotloane ale maşinii sau în rucsac.” (pag. 27) Şi chiar aşa s-a întâmplat în această parte de lume: graniţele s-au mutat tot timpul, unele s-au şters, altele au apărut unde nimeni nu le-ar fi aşteptat: între Cehia şi Slovacia, în cuprinsul fostei Iugoslavii, între Basarabia şi România… Ce îşi vor fi zis locuitorii acestei regiuni, s-au dumerit oare că trăiesc în interiorul unei hărţi care se deteriorează mereu?

Rostul, ţelul călătoriilor lui Stasiuk în lungul şi-n latul „hărţii slovace” rămâne obscur. Autorul nu participă la niciun eveniment literar, nu are vreo întâlnire cu alţi confraţi sau cu publicul din ţările vizitate şi nu ne spune nimic despre cei ce‑l însoţesc. Ştim doar că, uneori, şofează, altădată se tocmeşte cu taximetrişti din partea locului pentru a ajunge în nu ştiu ce localitate izolată, greu accesibilă. Scriitorul polonez pare să vagabondeze fără sens, de fapt aparent fără sens, întrucât gratuitatea deambulărilor sale produce o realitate de rang secund, estetică, fascinantă. Aflăm, în schimb, originea textelor sale, imboldul acestui tip de imersiune mnemotehnică – o fotografie făcută în orăşelul unguresc Abony, în 1921, cu un violonist orb care cântă, mergând de-a latul străzii, condus de un băieţel desculţ, cu şapcă pe cap: cei doi păşesc pe urma îngustă lăsată de o căruţă cu roţi de fier, singurele suflete într-un peisaj mohorât şi dezolant. Această fotografie (păcat că editorii români nu o reproduc, aşa cum au făcut-o polonezii!) devine obsesia autorului, chintesenţa filozofiei şi motivaţia peregrinărilor sale: „Nu pot să ascund că mă interesează dispariţia, degradarea şi tot ceea ce nu este aşa cum ar fi putut sau ar fi trebuit să fie. Tot ceea ce s-a oprit la jumătatea pasului şi nu mai are putere, dorinţă sau idee, tot ceea ce a fost abandonat, lăsat deoparte sau considerat din start o luptă pierdută, tot ceea ce nu durează în timp şi nu lasă urme, tot ceea ce s-a împlinit în sine şi nu trezeşte regrete, lacrimi sau amintiri. Timpul prezent perfect. Poveşti care durează numai cât timp sunt relatate, şi lucruri care există doar atunci când sunt privite.” (pag. 242)  

O poezie a extincţiei, o metafizică a punctelor de frontieră, dincolo de care, se presupune, te „transformi”, nu mai eşti acelaşi – o lume filtrată prin sticla aburită a melancoliei. În Moldova, Andrzej Stasiuk ţine să viziteze mai ales sudul. Cahul, Cimişlia, Comrat sunt alte locuri ale uitării pe „harta slovacă”. Fraze scurte, cu care biciuieşte realitatea, o face să curgă mai repede, fără profunzime. Despre Chişinău: „Un oraş straniu. Poliţişti de optsprezece ani speriaţi, mergând în grupuri de trei, camarazi în land cruisere care considerau strada proprietatea lor, indivizii din faţa poştei care făceau negoţ cu impulsurile de pe cartelele de telefon, oameni încărcaţi cu vase, adolescenţi raşi în cap, în pantaloni largi, cu privirea fixată umil în pământ, de parcă încercau să fie un soi de gangsteri cu aparenţă de franciscani timizi, domnişoare cu pântecul gol pe tocuri inumane şi ezitante, care se plimbau pe strada principală ca pe un podium internaţional, urâţite de machiaje stridente, un amestec slavo-român de frumuseţe, masculi timizi în costume de estradă şi impresia că toţi vor să pară altceva, că imită propria reprezentare a unei lumi care se află în altă parte.” (pag. 157) Aşadar, o criză de identitate, surprinsă în comportamentul cotidian şi în vestimentaţia oamenilor.

Trebuie să fac o remarcă specială pentru calitatea extraordinară a traducerii realizate de Cristina Godun, care a reuşit să redea în română savoarea textului original, făcându-ne părtaşii privilegiaţi ai universului recreat de Andrzej Stasiuk, înfăţişându-l pe autor în toată splendoarea lui de gânditor „în culori” şi de „liric” al spaţiilor. Îmi place să închei această succintă prezentare cu o „stampă” ce pune în valoare talentul descriptiv al scriitorului: „În ceaţă, în înserarea care se lăsa, se aprinseseră cărbunii şi se simţea miros de fum. În aer liber, sub streaşină, bărbaţii suflau peste nişte grătare mari de tablă. Femeile întindeau masa. Cu toţii păreau să fi coborât de curând de pe munte sau să se fi întors din mlaştini. Erau plini de noroi, îmbrăcaţi în haine paramilitare vânătoreşti. Le lipseau doar caii, nechezatul domol în beznă, clinchetul zăbalelor şi tropăitul potcoavelor. Beau palincă. Îi simţeam mirosul amestecat cu mirosul mangalului şi al fleicilor sfârâind pe grătar. În spatele crâşmei se aflau un iaz mocirlos şi tot tacâmul unei gospodării de ţară, coteţe pentru găini, paie, noroaie verzi şi garduri de sârmă, iar mai departe numai înserarea, dar undeva acolo, în adâncul peisajului, simţeam prezenţa umedă a masivului muntos.” (pag. 182)

Suntem şi noi acolo, cu toate simţurile la pândă, figuranţi nevăzuţi într-un tablou ce ne absoarbe…

___________

Andrzej Stasiuk, Călătorind spre Babadag. Prefaţă şi traducere din limba polonă de Cristina Godun. Bucureşti, RAO, 2007

1