Un antialbum de familie – interviu cu Wojciech Kuczok

„Mizeria” – fragment de roman

„Acel bici trebuie să fi avut mirosul său, fiindcă bătrînul K., înainte de a trece la şedinţele educative, fie faţă de căţeluşă, fie faţă de mine, ne băga sub nas biciul şi ne cerea să‑l mirosim; tremurînd uşor, excitat de putere, nemaiputînd aştepta clipa în care va aplica primele lovituri, spunea «hai, miroase»...

Biciul avea o structură compactă, densă, durerea se instala de-a binelea după prima lovitură; în principiu, această primă lovitură ajungea toată ziua, ba chiar mai mult, în principiu, această primă lovitură ar fi fost de-ajuns de prima dată pentru toată viaţa...
Şi durerea, după asemănarea biciului, avea densitatea ei. Îndată după prima lovitură, se întindea ca o povară pe tot corpul; prima lovitură se distingea prin grabă, era cel mai greu de acceptat, pentru că se lăsa cel mai mult aşteptată, prin pătrunderea în trupul nepregătit avea cel mai mare efect.

În principiu, prima lovitură ar fi fost de-ajuns pentru a obţine aşa-zisul efect educativ, adică, în cazul meu, pentru a mă obliga la o supunere absolută şi necondiţionată, or un asemenea principiu îl inocula bătrînul K. şi câinilor săi, şi copilului său de rasă umană, dar, după prima lovitură, care era ca o injecţie preliminară, urmau altele, de întărire, de fixare a durerii peste tot, de fixare a atotdurerii...

Şi bătrînul K. avea grijă să aplice întotdeauna o lovitură în plus, una de rezervă, pentru a ţine cît mai bine minte (nu avea de unde să ştie că aşa ceva nu se ţine minte mai bine de atît), ca să nu uit – nu puteam să-i explic că aşa ceva nu se poate uita. Nu eram în stare de nimic, în afară de a ţipa: «Tată, nu da!», deşi mai tîrziu, după a doua sau a treia şedinţă educativă, doar «Nu da!»; iar mai tîrziu, după a douăsprezecea sau a treisprezecea oară, doar «Nu!»...”

Un antialbum de familie

- Este şi romanul  Mizeria o eliberare de copilărie, de trecut?

- Nu, nici pe departe. Dimpotrivă, aş spune, toate cărţile pe care le scriu îşi au ca primă şi cea mai bogată sursă chiar copilăria. Este perioada şi zona cea mai fertilă pentru literatura pe care eu o scriu. Mizeria are şi un subtitlu, se numeşte „antibiografie”.

 - De ce v-aţi subintitulat romanul „antibiografie”?

Pe de o parte, am scris o „antibiografie”, pentru că am dorit să fie împotriva a ceea ce este rău. Am vrut să resping o traumă. Pe de altă parte, „antibiografia” mea se leagă de un anumit montaj al negativelor. Am făcut un altfel de „album de familie”, în care se află poze care nu au fost folosite, care au fost date deoparte. Ştiţi, fiecare familie are un album de fotografii cu care se mîndreşte, pe care îl arată tuturor. Este viaţa de familie aşa cum apare în acel album? Trebuie să ne încredem în acel album? Dar dacă facem un „antialbum de familie”, ce vom pune acolo? Sînt pozele pe care le vedem într-un album cele ce ne reprezintă, nu facem cumva o selecţie şi ciuntim realitatea, care poate fi înfiorătoare? Romanul meu e un „antialbum de familie”! Altfel spus, în această carte am scris despre ceea ce nu trebuie să ne amintim. Din acest motiv, e o „antibiografie”. Un tată care-şi bate copilul nu va alege fotografii cu bătăile administrate copilului, va căuta să se înfăţişeze ca un tată iubitor şi înţelegător. Dar nu e o imagine falsificată a familiei, dacă tatăl şi fiul zîmbesc forţat spre aparatul de fotografiat?

 - Să pun şi acea întrebare foarte banală: cît e autobiografie, şi nu antibiografie, în această carte?

- Romanul nu e autobiografic. Spun asta de la început: „toate personajele şi întîmplările din paginile acestei cărţi sînt fictive, iar asemănarea lor probabilă cu fapte sau persoane existente în realitate este întîmplătoare”. Nu există dezvăluiri din viaţa mea, din copilăria mea.

- Insist: aţi fost bătut vreodată cu biciul de tatăl dvs., în halul în care este bătut copilul din romanul Mizeria?

- Contează? Chiar contează dacă eu am fost bătut de tatăl meu? Ce-aş putea să spun? Nu vreau să spun nici da, nici nu. (…)

- Cînd citeşti capitolul în care copilul e bătut de tată, ca cititor, simt şi eu acele lovituri de bici, acea înverşunare a tatălui de a-l bate. Cităm: „atunci cînd durerea se răspîndea în mine, cînd se multiplica şi se instala, eram convins pe deplin că n-o să mai fiu; că nu voi mai mînca, bea, respira, exista, numai să înceteze să mă bată”. Şi durerea rezultată de pe urma bătăii pare să se transmită asupra noastră.

- Mă bucur foarte mult că-mi spuneţi asta, şi nu sînteţi prima persoană care afirmaţi acest lucru. De cinci ani, de cînd a apărut cartea, şi din partea cititorilor polonezi, şi din partea altor cititori care citesc traducerile mi-a fost dat să aud această observaţie. Nu poate decît să mă întărească în convingerea că, de pildă, respectivul pasaj e foarte bine scris şi are o forţă de sugestie de care pot să fiu mîndru. Cînd scriu despre băiatul bătut de tată, sau cînd scriu despre cineva care moare – cum fac în cartea la care lucrez acum –, o fac simţind că eu sînt în ipostaza respectivă. Tot ce pleacă de la aceste trăiri ale mele, toată substanţa cărţii se constituie în jurul lor, din asta se naşte cartea. Din această trăire a mea împreună cu personajele… Cu cît este mai sugestiv redată, cu atît lucrurile sînt mai bine scrise.

- Cîte exemplare au fost tipărite din Mizeria?

- În cinci ani de la apariţie, socotind trei ediţii, romanul meu, Mizeria, a fost tipărit în Polonia în 124.000 de exemplare. Celelalte cărţi de proză au ajuns la circa 20.000 de exemplare. Chiar şi pentru Polonia, tirajul pentru Mizeria este un fenomen şi sînt conştient că nu are cum să se repete.

 - În aceste condiţii, puteţi să trăiţi din scris?

- Dacă aş trăi cu măsură şi aş face economii, aş putea, cinci ani de acum înainte, să trăiesc din banii obţinuţi din vînzarea romanului Mizeria şi din banii primiţi cu ocazia Premiului Nike. La asta s-au adăugat banii pentru scenariul filmului Urme de bici, făcut după Mizeria. Dar Premiul Nike a atras nu numai beneficiul financiar al unor tiraje repetate, ci şi ocazia de a participa la întîlniri cu scriitori europeni, de a fi tradus. Sînt nu doar beneficii financiare, sînt şi altele, care nu pot fi neapărat cuantificate.

(Fragmente dintr-un interviu realizat de Ovidiu Şimonca, publicat în revista „Observator cultural”, 6-12 noiembrie 2008.)

Grupaj realizat de Vasile Gârneţ

1